Vrea să-l cheme Lazăr şi să nu ştie.

Tiberiu Neacşu este un tânăr poet, aflat acum la al doilea volum, publicat, iată, la 13 ani de la debutul cu Nebuna (Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2000). Cu un discurs vizibil limpezit, poetul continuă să scrie o poezie a tinereții (în cheia lui Anzieu), o poezie a acuzării condiției umane, pe urmele unui Rimbaud, am zice, împreună cu psihanalistul, dar am spune mult prea puțin. Nu vom găsi la acest poet texte în dialog cu vremurile. Vom găsi câteva reverențe pe care eul liric le face unor poeți din afara timpului (Poe, Eliot & comp.), dar nu plecăciuni sau, vai!, imitări îndrăgostite. 

Tiberiu Neacşu este un poet care nu forțează limitele retoricii. Dă cu ele de pământ. La fel face şi cu inteligibilitatea, coerența, în fine, cu orice susceptibil a avea un început (şi implicit un sfârşit), un α (şi implicit, ω). Chiar cei zece paşi din titlu nu au nimic a face cu logica numerelor diurne. Cei zece paşi pot însemna în egală măsură zece vieți, zece stări, zece reveniri şi rescrieri, după cum pot să însemne granița dintre cifre şi numere, dintre unicitate şi multiple posibilități (şi numim aici una dintre ideile întemeietoare ale volumului). (Auto)ironia, care nu putea să lipsească, vine din simulacrul de exactitate pe care-l propune prin convenția numerotării paşilor, a decupării unor capitole şi prin titrare. În fapt, poezia aceasta este un răspuns extatic la agresiunea exteriorului. Eul se simte agresat de predefinire, de previzibil, de (închipuitele) reguli, de (închipuita) disciplină. Acestora le opune obsesia liniştii, le opune plăcerea de a crea (eufonii, armonii) şi trăieşte întru promisiunea cuvântului ce va să vină şi a ineluctabilității muțeniei peste ceea ce a fost. Îi bănuim o nostalgie a ritmului, a consonanței, a armoniei ca răspuns la disciplina pe care o înțelege ca pe un instinct ucigaş de previzibil. În chinga predestinării, a predefinirii, armoniile se opun soldaților, tancurilor, armelor: „Ieri am adormit dincolo de tine, /  nu sunt eu, /  vorbit, înțeles, / ... /  Fără armă, fără soldat, /  alunecăm în carnea mea, /  în carnea ta ta ta ta tare” (p. 19). Între muțenie şi cuvânt, se întinde cureaua, adică viața, pe care eul alunecă în sus, dinspre naştere spre moarte şi care rămâne singura legătură dintre „minuni şi sfârşituri” („Acrobat în zece paşi. 3”).

Poetul îşi asumă condiția exilului, a non-centricului, a marginii, a dermei, a suprafețelor. Creația sa înseamnă forțarea perechilor opozitive, a contrariilor atrase de fatalitate în viziuni daliniene – lumina şi viața, armonia şi muțenia, marginea şi totul, abstractul şi concretul, armonia şi cadența: „Dincolo de secundă, într-un punct, /  cuvintele îmi bat în ureche” (p. 21) sau în reverențe față de expresionism: „Corp străin /  împletit cu /  pete, /  Orfeu la trompetă, dincolo de sine /  în galben” („Mit”) sau impertinenta „Baladă anonimă”: „Țipă cine poate, un saxofon, un nai /  imagine simplă /  /  dincolo de sunete am cunoscut pedeapsa”. 

Ce este dincolo, „sub naştere” („Înțeapă”), sau după ultimul punct este intuiția unui poet atât de revoltat pe cele ce sunt, încât îşi nesocoteşte propria condiție. Eul nu pare deloc pătruns de legătura aparte, poeticească, pe care o are cu sferele cuvintelor, ci găseşte de cuviință să se autoironizeze, să se auto-definească drept un „acrobat al cuvintelor”. Desigur, nu acrobații lingvistice vom citi, ci, eventual, acrobații senzoriale, pentru că ştie că dincolo de simțuri, este începutul: „Pereții cad ca /  Atomii şi lăncile /  În coastele moi. /  /  Umblu prin mine / Asemeni pereților /  Pe urma de scut:” („Şah”).

Revolta ironică îl țintuieşte în marginea cerului, a pământului, a soarelui, a istoriei, iar trupul, al cărui centru ar trebui să fie, se refugiază în semnificațiile stigmatului: „Tălpile îmi gâdilă copcile /  erau 12, ca la masă, râd întruna” („Umblă”). Stigmatul, distanța, piatra şi lumina – „Repet după oricine /  acel cuvânt despărțit /  în 2000 de ani /  nici groaza, nimic. /  /  Pietrele sunt lumină /  după lumină după lumină /  în fiecare braț” („Nou”) –, ceața, timpul, liniştea, apa, pereții sunt semnele biruinței, căci nu cu un poet tanatic avem de-a face, ci cu un vizionar. 

Marginea nu înseamnă aici vreun sfârşit sau vreun pliu al minții (fie ea şi colective) în care spuzesc sensurile terestre de mâine, ci este semnul nesfârşitului, al secundei de după ultima secundă („Vreau”), al multiplelor posibilități oferite de moarte: „Intrarea şi ieşirile repetate /  moartea de mătase, /  în creştetul zilelor” ([„Intrarea şi ieşirile repetate”]). Chiar şi volumul şi-l construieşte urmându-şi acest credo, într-o promisiune a reluării şi a rescrierii, amintindu-ne de Vântul paraclet al lui Tournier. După convenționalul „Epilog”, poetul începe imperturbabil „Poem”-ul: „Înapoi în om, acasă, /  acolo unde se întrerup legăturile /  se află marginea. /  Acolo şi am amuțit” („Poem”).

Tiberiu Neacşu, Acrobat în zece paşi, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013