ŞTIINȚĂ versus CULTURĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2015

Evoluția culturii româneşti a urmat un scenariu simplu şi clar: se începe cu teologia, se continuă cu istoria şi cu limba, urmează literatura şi alte umanioare şi numai după aceea apare interesul pentru ştiință şi pentru inginerie. Poate că acesta este traseul pe care şi ființa umană se apropie de lume şi fiecare popor îl parcurge. Se inscriu în acest scenariu Şcoala Latină de la Cotnari, din secolul al XVI-lea, Academiile Domneşti, care încep în secolul al XVII-lea, continuând până la începutul secolului al XIX-lea, activitatea Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior), în secolul al XVIII-lea, inițiativele lui Gheorghe Asachi şi Gheorghe Lazăr, la început de secol XIX, continuate în acelaşi secol de Ion Heliade Rădulescu, Petrache Poenaru, Simion Marcovici şi Ion Ghica, Academia Mihăileană de la Iaşi, începând cu anul 1835, acțiunea lui George Barițiu, Simion Bărnuțiu şi Timotei Cipariu, în Transilvania. O noutate la Barițiu constă în faptul că nu s-a limitat la formația spirituală căpătată la Blaj, ci a inițiat la Braşov, centru economic, industrial şi comercial, un învățământ cu profil economic-ingineresc; el personal a predat atât istorie şi latină cât şi economie şi contabilitate. Gheorghe Lazăr ar fi făcut la fel, dacă nu murea prea devreme. Barițiu reuşeşte să deschidă la Braşov în 1836 o instituție de învățământ național în care se predau gramatică românească, germană, istorie, geografie şi ştiințe economice. O faptă similară era imposibilă la acel moment în Moldova sau Muntenia, unde prima lege a învățământului, de la 1864, nu preconiza decât educația bazată pe umanioare, singurele considerate a fi apte de a forma caractere. După o luptă acerbă în Parlament, Spiru Haret reuşeşte, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, să schimbe legea, introducând şi o sectie reală la liceu. Înțelegem astfel de ce abia în a treia repriză Academia Română, înființată în 1866, a primit membri din domeniul ştiințelor exacte, ale naturii şi ale societății.

În cultura românească s-a mai preluat o tradiție, aceea a artelor liberale din antichitatea latină şi apoi din perioada medievală: trivium, incluzând gramatica, logica şi retorica, şi quadrivium, în care distingem aritmetica, geometria, muzica şi astronomia. Dimitrie Cantemir se situează parțial în această tradiție, fiind preocupat de muzică, arhitectură, istorie, lingvistică, literatură, cartografie, filosofie stoică, din care nu putea lipsi logica, şi ceva matematică. Artele liberale asociază ştiințele cu umanistica, înscriindu-se astfel într-o evoluție diferită de aceea pe care au urmat-o cu precădere sistemele educaționale.

La Titu Maiorescu, trivium se regăseşte în intregime. Întreaga istorie a Junimii maioresciene, care începe la 1863, se supune şi ea aceluiaşi itinerar, partea de ştiință a Junimii include de exemplu pe geograful Simion Mehedinți; dar si şcoala de matematică inaugurată de Alexandru Myller la Universitatea din Iaşi, începând cu anul 1910, aşa cum am arătat în altă parte, se încadrează în programul Junimii.

Pentru a se întelege mai bine aceste evoluții, mai trebuie să ținem seamă de faptul că timp de două mii de ani, de la vechii greci până la Kepler, cultura a avut un caracter predominant hibrid, sincretic, sub forma conviețuirii unor elemente eterogene ştiințifice, mitice, filosofice şi literare. Ştiința modernă se naşte în secolul al XVII-lea, cu Galilei, Descartes, Newton şi Lebniz; dar chiar această naştere a marcat o ruptură între umanități şi ştiință, deoarece limbajul ştiintific a căpătat o componentă artificială, care l-a înstrăinat de limbajul natural, cae domină în umanioare. Treptat, s-a conturat şi o a doua ruptură, care atinge apogeul în secolul al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea: nevoia de tot mai multă rigoare formală a condus ştiința la sacrificarea dimensiunii diacronice, narative; povestea a fost eliminată, fiind înlocuită cu structura; sensul a pierdut terenul în favoarea corectitudinii; semantica a cedat, în fața elanului sintaxei. Si asa s-a ajuns la tensiunea dintre ştiință şi umanism, care a orientat timp îndelungat cercetarea, educația şi cultura. Am fost toti, de cele mai multe ori fără a ne da seama, victime ale acestei mentalități. Pe această bază, s-a conturat un portret robot al opoziției dintre ştiință şi umanism şi s-a argumentat ideea că ştiința nu ar fi cultură, deoarece este a generalului si a universalului, in timp ce cultura s-ar defini prin ceea ce conferă identitate, în particular, identitate națională. În ştiință, cum scria Noica in Trei introduceri la devenirea întru ființă (1984; 1942), este vorba despre lucruri chiar atunci când se vorbeşte despre om; deci ştiința nu are cum să aspire la statutul de cultură, aceasta din urmă fiind axată pe om. S-a mai pretins aoi că adevărurile ştiinței sunt perisabile, nu au cum să rivalizeze cu operele culturale ale artei şi literaturii, care sunt perene. Toate aceste idei şi altele asemănătoare au fost respinse prin argumente solide şi nu ne mai oprim aici asupra lor.

Numai că, în forma în care ştiința apare de cele mai multe ori în manualele şcolare şi universitare, ea se refuză culturii, fiind bazată aproape exclusiv pe furnizarea de date, informații, rețete, formule şi procedee, totul într-o logică a lui da sau nu, care ocoleşte caracterul ipotetic al multor aserțiuni, care evită reliefarea a ceea ce rămâne necunoscut sau îndoielnic, sau controversat, şi în plus, în absența unei contextualizări istorice sau motivaționale, fără problematizare, fără spirit critic, fără explicații, fără conexiuni cu alte domenii. Totul pare a fi de partea celor care plasează ştiința în afara culturii.

De altfel, in modul in care Barițiu şi Haret, la vremea lor, argumentau necesitatea unei educații ştiințifice, economice, tehnice, accentul era (si nu se putea atunci altfel) pe aspectul utilitar şi economic, nu pe cel cultural şi spiritual. Era inevitabil ca, inainte de a ajunge la aspectul ei cultural şi spiritual, «pitagorean», ştiința să treacă printr-o fază preliminară, utilitară şi instrumentală, o fază «babiloniană», pentru a ne referi la istoria matematicii.

Pe de altă parte, nu ne puteam sustrage influenței Europei, care promova împărțirea pe discipline relativ independente, cele umane fiind cu grijă delimitate de cele ştiințifico-tehnice, ca urmare a tensiunii create între ele. Aşa s-a ajuns la reforma lui Haret, a cărei legitimitate a funcționat până spre mijlocul secolului trecut.

Dar de aici mai departe, societatea noastră, programele de învățământ, manualele şcolare şi chiar universitare, modul de a înțelege lumea au rămas blocate pe un scenariu depăşit de dinamica marilor schimbări de paradigmă din ultimii 150 de ani; nu am ținut seamă de faptul că întregul tablou al culturii s-a modificat . Avem în vedere mai întâi evenimentele care au început în prima parte a secolului al XIX-lea, cu emergența geometriilor neeuclidiene, cu consecințe uluitoare în umanistică (literatura, arte vizuale, muzica) şi, în general, trecerea de la mentalitatea galileo-newtoniană la aceea promovată de fizica relativistă şi de cea cuantică. Cultura secolelor XVII-XIX s-a bazat pe încrederea într-o distinctie fermă între subiect si obiect, între eu si lume şi acest fapt a funcționat atât la Newton cât şi la Shakespeare, atât la Maxwell şi Darwin cât şi la Balzac. În secolul al XX-lea, din multiple direcții (logică, lingvistică, fizică, biologie, literatură, artă, economie, psihologie, informatică etc) subiectul exercită o influență tot mai semnificativă asupra obiectului investigat iar autoreferința devine tot mai puternică. Procesul cunoaşterii poartă tot mai mult amprenta subiectului care cunoaşte. Cu aceasta, principalul argument împotriva naturii culturale a ştiinței nu mai funcționa.

Emergența altor paradigme, ca energia, structura (încă din secolul al XIX-lea) şi forma, aduc şi ele sub aceeaşi umbrelă discipline ştiințifice şi umaniste. Emergența paradigmei informaționale, comunicaționale şi computaționale, în a doua jumătate a secolului trecut, a alăturat discipline umane ca psihologia, lingvistica, antropologia şi literatura, cu discipline ale naturii şi cu matematica, toate dovedindu-se necesare, vitale în funcționarea ingineriilor informaționale. Un efect similar de aducere sub aceeaşi umbrelă, sub aceeaşi explicație, a ştiinței şi umanioarelor, l-au avut şi alte paradigme, cum ar fi cognitivul, complexitatea şi semnul. Acesta este al doilea mare eveniment care a dinamitat opoziția dintre ştiință şi umanism. A urmat un al treilea eveniment: globalizarea de toate felurile şi internetul. Asistăm la o democratizare a comunicării şi a întrebării, orice întrebare devine posibilă, ce legătură există între A si B? Internetul ne furnizează un material brut, în care spiritul nostru critic şi imaginația noastră sunt invitate să acționeze. De noi depinde ca această aventură sa fie sau nu una culturală. Iată câteva repere, esențiale în educație:

Cuvântul cultură pe care-l avem în vedere nu are plural; a nu se confunda cu celălalt: o cultură, două culturi.

Cultura este primită, acceptată, asimilată, traită numai dacă s-a creat în prealabil foamea de ea; unii se nasc cu această foame, alții nu; o putem educa? Iată o întrebare dramatică, la care şcoala rareori găseşte răspunsul adecvat.

Eminescu este un exemplu major de ființă umană la care nevoia de cultură a fost vitală şi a hrănit întreaga sa creație. Foamea eminesciană de cultură, vizibilă in ale sale Caiete pe care în mod regretabil unii au metamorfozat-o în protocronism, trebuie să ne orienteze în educație.

În prezentările ei frecvente, ştiința nu este cultură, dar ştiința are un imens potențial cultural, pe care fiecare îl valorifică, îl actualizează după posibilități. Aici e marea miză a educației; deocamdată, eşecul este mult mai frecvent decât reuşita.

Internetul este noua civilizație a globalizării; cu el putem atinge culmi de cultură dar tot cu el ne putem scufunda în anodin şi în derizoriu. Este o atitudine sinucigaşă a vedea numai varianta negativă a alternativei. Depinde de noi ca prima şi nu a doua variantă să prevaleze. Şi aici, educația are o răspundere majoră.

Aşa cum spunea Eugen Coşeriu, în Discursul său la alegerea ca Membru de Onoare al Academiei Române, să facem cultură de calitate, fiecare în domeniul său, o cultură care să treacă ştacheta marilor exigențe contemporane, şi chiar prin acest fapt vom îmbogăți patrimoniul culturii naționale.