SUFLUL EPIC ÎN ETERNĂ RELUARE

Cei care insistă rămân însă de la un timp încolo furați de şirul evenimentelor. Subiectul îşi multiplică, mozaical, fațetele. Apar mai multe piste, liniile secundare şi tablourile marginale străluminându-şi reciproc părțile lăsate intenționat în umbră, romanul deschizându-se ca un evantai ale cărui desene devin absolut clare abia după ce parcurgi ultimele pagini ale cărții. Din această perspectivă inversă, momente care păreau inițial nesemnificative capătă brusc dimensiune şi o neobişnuită forță epică, totul contând într-o construcție narativă bine regizată,  urmând un concept atent controlat până în final.   

 

ISTORIA ÎNTR-UN TRIUNGHI

 

În fond, Gabriel Chifu brodează toată povestea pe clasicul triunghi amoros – doi tineri iubesc aceeaşi fată. E deja un început de conflict  strict pasional. Pe care se suprapune altul, de ordin politic, cu neprevăzute şi dramatice consecințe. Fiindcă tinerii, ca de altfel şi țara lor, se află la o răscruce, la o buclă a istoriei care o proiectează în afara făgaşului urmat tradițional de secole. 

Deşi autorul urmăreşte destinele celor doi –  Octavian Cadar şi Damian Bordea – aproape de la naştere până la moarte (Cadar cădea răpus de un cancer neiertător în 1992), miezul dramei se fixează pe deceniile imediat postbelice, când România, manipulată cinic de sovietici, e pusă la cheremul comuniştilor. Opțiunile personajelor sunt puține: ori, ori.  Octavian Cadar, fără a se înregimenta activ în vreo acțiune potrivnică noului regim, priveşte cu încrâncenată rezervă spectacolul înscăunării la putere a comuniştilor. Sigur că „tovarăşii” găsesc imediat un derizoriu pretext pentru a-l încarcera.  Colegul său de liceu, Damian Bordea, dimpotrivă, se angajează să slujească noul regim cu toată râvna sa, uneori de o îndârjire diabolică. Şi asta nu din convingere absolută, ci urmându-şi firea impulsivă mereu gata de a fi  deasupra tuturor şi de a dispune după bunul său plac de destinele altora. Între ei, Vera, deşi are toate motivele să-i urască pe cei care preiau puterea şi care o dezmoştenesc – tatăl ei e un prosper director de bancă – , alege să-şi aranjeze şi să-şi trăiască viața într-o semiconştientă pendulare când spre un pol, când spre altul. Tactica nu o va salva, copilul ei, care ar putea fi al lui Octavian Cadar, dar şi al lui Damian Bordea, urmând a fi crescut de părinți adoptivi.

Simbolistica acestui triunghi include grosso modo nu numai segmentul  dejist, ci şi faimoasa „epocă de aur”. Cei trei, au în spatele lor, fiecare, o altă Românie. Vera e dintr-o familie burgheză, clasă sortită de noul regim dispariției lente, chinuitoare, prin „re-educarea” forțată, prin violență şi batjocură. Octavian Cadar, nearticulat puterii, va fi şi după ieşirea din închisoare supravegheat în permanență, va fi tratat mereu ca un „element” străin, la fel ca miile de intelectuali străluciți care au fost ținuți pe tuşă.   Damian Bordea e victima-călău, care face jocul murdar al aparatului represiv – un sistem polițienesc dirijat de un partid-marionetă apt de toate crimele. Aparatul se tot „rafinează” pe parcurs, până la a-şi devora, ca în coşmarescul Goya, propriii copii: Bordea va fi eliminat din sistem chiar de cei pe care îi slujea, în 1954, imediat după moartea lui Stalin, când va trebui căutat un țap ispăşitor pentru atrocitățile comise.

Aproape toți eroii centrali se trag din acelaşi orăşel – Limanu-de-Sus, o emblemă literară a României profunde – şi se cunosc bine între ei. Octavian Cadar, Damian Bordea, Ionel Diaconu, Mărinică Slabu ş.a. sunt colegi de liceu, cu părinți nu prea bogați, dar destul de asigurați material. Sunt elevi fruntaşi care au conştiință de sine şi de segmentul istoric pe care îl parcurg. Bazil Dumitrescu este profesorul lor de istorie. Vera, deşi ploieşteancă, se înscrie perfect – ca vârstă şi interese tinereşti – în acest cerc al normalității umane. 

Străinii – un instructor de partid, câțiva soldați ruşi şi superiorul lor – apar doar episodic, acționând, în ultimă instanță, la sesizarea unui localnic trădător. O atare distribuție a forțelor şi a personajelor nu pare deloc întâmplătoare. Sugestia se impune de la sine – dirijați de o mână grea dinafară, românii au fost ei înşişi autorii şi executorii perfecți ai fărădelegilor din „obsedantul deceniu” şi din anii următori. Nelipsitele cozi de topor sunt cei care administrează o dramă la scară națională. Un dezastru în care nu există practic câştigători. În afară de  Mărinică Slabu, un iuda cam umbratic, toți sunt jertfele unei istorii năprasnice. Chiar şi victima care la un moment dat s-a erijat în călău.  România e, practic, o țară de jertfe la discreția câtorva profitori. 

Uşor schematizat, acesta ar fi tabloul de forțe repartizate pe liniile structural-epice ale narațiunii. În „realitatea” romanului, peisajul ficțional şi evoluția personajelor sunt mult mai complexe, mult mai vii şi, evident, mult mai atractive literar. 

Aşa cum e construit, romanul poate suporta şi un alt nivel de interpretare, pe un palier eterat, superior imagistic şi alimentat de fantastic. La acest nivel evenimentele istorice sunt doar un pretext narativ, un spațiu în 3D, în care se desfăşoară un joc estetic ultrafin guvernat de „duhul povestirii”.

 

REZISTENȚA PRIN CULTURA... FLORILOR

 

Până la arestarea sa, Octavian Cadar e inconştient politic, ținându-se la distanță de forfota celor grăbiți să ajungă la cârma țării: „Atunci, în momentul când fusese ridicat de acasă, el era un om obişnuit, inofensiv pentru ei, neimplicat, aproape indiferent la ce se întâmplă în jur şi aşa ar li rămas probabil, dacă nu îl provocau ei, comuniştii. Ei treziseră în el anumite energii, ei îi activaseră spiritul de dreptate, ei îl radicalizaseră, ei îl transformaseră într-un luptător absolut, într-un luptător până la capăt. În momentul arestării, nu era legionar, aşa cum îl acu­zau ei, nu era nici măcar membru al PNȚ-ului, cum iarăşi îl acuzau” (p. 136). Închisoarea îl re-educă, dar altfel decât îşi doreau uneltele docile ale lui Nicolschi: „Anticomunist devenise din primele momente când intrase în închisoare, văzând cum acționează noii stăpâni, cum calcă ei în picioare fără nicio tresărire toate valorile în care credea el. Atunci şi aşa devenise adversarul lor neînduplecat, adversarul lor absolut. Şi ştia că nu se va înjosi să cadă la pace cu ei, că va lupta împotriva lor atâta vreme cât îi va bate inima în piept. Un pact al său cu ei era exclus. Cât timp îi va bate inima în piept, el, într-un fel sau altul, tot o să le stea de-a curmezişul” (p. 137). 

În puşcărie, torturat de gardieni, deținutul îşi elaborează, prin tehnica autosugestiei, o strategie a rezistenței fizice la atrocitățile aplicate cu sadică inventivitate: „Să nu mă vaiet, să nu mă victimizez, să rămân egal cu mine în fiecare clipă, în orice suferință, oricât de grea” (p. 142). 

Din această strategie nu lipseşte Dumnezeu, credința în divinitate întărindu-i  sufletul ce abia se mai ține într-un trup tot mai supus ravagiilor unei biologii periclitate de torturi: „Era convins că trăieşte prin grația divină şi îşi antrena neîncetat făptura slabă pentru a-1 putea găzdui pe Cel de Sus. Ştia negreşit că dacă te pregăteşti în curăție, în vrednicie, devii iluminat, adică El se pogoară în tine, te vizitează din când în când şi, oricum, nu te lasă singur în clipele grele. Apoi, ştia, tot aşa, fără putință de tăgadă, că acest sistem politic este nefast, este chiar mortal pentru români şi de aceea nu era dispus să facă niciun compromis cu cei care-1 slujeau” (p. 67).

S-a spus deja că Octavian, eroul care acumulează principiul pozitiv al prozei,  e mai pregnant psihologic (N. Manolescu) decât antipodul său, Damian, plămădit din drojdia neagră a tuturor răutăților. Romanul probează mai degrabă contrariul acestei afirmații. Octavian e un tip hieratic, un fel de Simion Stâlpnicul la care nu ajunge şi de care nu se lipeşte nici chiar mizeria scârboasă a închisorii. Insul, mai mult o întrupare spectrală a tuturor virtuților, e  aproape lipsit de materie şi carnalitate. El levitează deasupra răului, a brutalității, a urii, a meschinăriei simple omeneşti. Printr-o tehnică foarte asemănătoare cu yoga, personajul ezoteric se abstrage parcă din corpul subțiat, semitransparent. Brutalizat şi batjocorit de gardieni, el se ridică deasupra suferinței  şi suportă cu un surâs serafic bătăi, torturi, chinuri care pe alții îi îndoaie, îi umilesc, îi dezumanizează. Tipul e la limita credibilității ca personaj, mai ales în episodul straniu când  îşi trimite spiritul dincolo de Dunăre, în orăşelul bulgăresc. E un ins-simbol, un ins-principiu, care contrastează sensibil cu Octavian-liceanul sau studentul: tânărul Octavian seamănă mai mult a om viu, care se interesează de toate şi care se supune fără mari fasoane etice păcatului (când e să se culce cu prietena colegului său). Filozofia lui Octavian-deținutul oscilează însă între tolstoism – să nu te împotriveşti răului prin rău – şi ancestralul nostru mioritism, fiind prea livresc pentru a părea real. 

Damian Bordea e încarnarea paroxistică a răutății. Răul e programat genetic în el, acest impuls interior făcându-l absolut disponibil pentru procesul represiv care se declanşează în România. Personajul cumulează într-o combustie infernală invidia, carierismul, duplicitatea, arivismul politic, dar mai ales cruzimea inumană.  Frumusețea sa zeiască e în contrast zdrobitor cu fondul de ticăloşie şi bestialitate acumulat în interior. Personajul inventă, cu o ingeniozitate mefistofelică, chinuri şi torturi care să facă o epavă umană chiar şi din deținuții cei mai rezistenți. Scenele „re-educării” sunt de thriller, percepția acestor momente e la limita şocului: 

„ – Măi, tovarăşi, ia să-i arătăm noi gunoiului acesta unde e locul gunoaielor! a grăit el.

S-a dus spre hârdăul cu fecale, a ridicat capacul, abia stăpânindu-şi scârba, şi le-a poruncit:

–  Ia vârâți-1, bă, pe domnu’ cu capu’ aci, să vedem, tot cu nasu’ pe sus se ține!?

Cei doi s-au executat. L-au apucat de umeri şi de ceafă şi l-au împins în hârdăul plin cu mizerie, rahat amestecat cu urină. Terezianu s-a zbătut nebuneşte. S-au chinuit ceva ca să-1 țină vreun minut cu capul scufundat în hârdău. În timp ce se luptau cu Terezianu, cei doi gealați au fost şi ei împroşcați cu mâzga împuțită, evident, s-au umplut şi pe mâini de rahat, îl înjurau în gând pe Bordea, dar şi pe Burlan însuşi, într-un fel erau furioşi şi pe popă, el, cu încăpățânarea lui, era de vină că se mânjiseră ei de căcat; în alt fel însă le era milă de el, s-au gândit că ar fi putut fi şi ei în locul lui, dar n-aveau încotro, trebuiau să îndeplinească ordinul, au mers mai departe, nu au încetat să-1 mai chinuiască pe bietul om decât atunci când li s-a dat comanda tot de către Burlan.

Bordea a urmărit totul stând într-un colț, ferit, pe un scaun de lemn. Nu-1 impresiona suferința viitorului preot. El nu se juca, el când pornea ceva n-avea şovăieli, era de neoprit” (p. 176-177). 

Dacă fatalitatea şi, mai ales jocul hazardului, nu i-ar fi fost potrivnice,  Damian Bordea ar fi urcat lejer scările ierarhice, ar fi devenit omul perfect pentru regim şi desigur ar fi făcut o fulminantă carieră politică. Răul ar fi rămas pitit în el, revărsat dozat sau  țâşnind spasmodic la anumite ocazii. Ajuns el însuşi, printr-un concurs nefast de împrejurări, în bolgiile regimului, ticăloşia i se revarsă vindicativ, potopind totul. 

Damian Bordea e unul dintre personajele negative memorabile care completează  sumbra galerie a ticăloşilor din întreaga proză românească. El nu e tipul pe care îl reținem pur şi simplu în memoria noastră. Prin mistuitorul său demonism, acesta se înfige în encefalul cititorului, se implantează inconturnabil în circumvoluțiuni fără putința de a-l evacua de acolo.

Mai mult un simbol decât un personaj viu, Octavian Cadar se impune cu greu în cealaltă aripă a galeriei. Profilul de nou Sfânt Augustin, în dialog de astă dată nu cu păsările, ci cu florile, nu-l avantajează ca erou. Retras în sine, el îşi cultivă, în spirit voltairian, grădina, care, de fapt, e una publică.   Acest „luptător absolut, [...] luptător până la capăt” (p. 136), care îşi propune solemn „că va lupta împotriva lor atâta vreme cât îi va bate inima” (p. 137), „pregătindu-se cu stăruință pentru o confruntare directă” şi care îşi propune „să fie gata oricând de bătălie, dacă se va ivi prilejul” (p. 67) nu va trece niciodată de această visărie politică şi nu se va lansa în nicio acțiune. Confruntarea pe care o tot aşteaptă de decenii „nu va avea loc niciodată” (p. 67). Doar când la Bucureşti mulțimea revoltată îl va huidui şi alunga pe dictator, grădinarul care cultiva liniştit florile în provincie se va duce disciplinat să preia conducerea.

Eroul e mai curând imaginea personalizată a controversatei teze „rezistența prin cultura”... (aici!) a florilor, tratată neunivoc şi azi.  Ca şi în închisoarea de ziduri, în închisoarea de afară, care era regimul Ceauşescu (fostul deținut e mereu în vizorul poliției politice), Octavian îşi continuă „levitațiile deasupra hăului”: „Când în viața exterioară se petrecea câte o grozăvie pe care mintea lui refuza s-o accepte, ca de pildă că au dispărut de pe piață şi lamele de ras, şi hârtia igi­enică, şi săpunul, şi ața de cusut, şi chibriturile, şi untul, şi pâinea, şi ouăle, şi carnea, şi conservele, cu alte cuvinte, cele mai banale lucruri, de strictă folosință, iar propaganda striga sus şi tare că fericirea i-a năpădit pe români, atunci Octavian, ca să n-o ia razna, compunea covoarele sale florale sau citea sau stătea lângă Tanța (căutând să se molipsească de la ea, să învețe de la ea starea de seninătate-în-nenorocire!) sau evada în aceste invizibile incursiuni interioare [subl. mele – e.l.]” (p. 81). 

Este tocmai „profesiunea de credință” a intelectualului român despre care vorbea, deprimat, Gabriel Liiceanu: „Intelectualul român trăieşte nevrotic şi dramatic, prins între tentația de a gesticula vehement pe scena publică şi cea de a trânti, scârbit, poarta istoriei şi de a se încuia în camera lui”.

Pe de altă parte, nu se ştie dacă cineva ar cuteza să-l condamne pe cel care a rezistat prin cultura plantelor – fostul deținut se afla în permanență sub presiunea psihică a securității!...

Dacă Gabriel Chifu a avut în ideea romanului său să ilustreze prin Octavian Cadar respectiva teză, atunci autorului i-a reuşit perfect acest lucru.

 

SPIRITUL LITERARITĂȚII

 

În Punct şi de la capăt se derulează, de fapt, două subiecte ample. Istoria Cadar-Bordea-Vera e încapsulată în altă narațiune, care cuprinde febrilele căutări ale scriitoraşului Valentin Dumnea, de fapt ziarist. Acesta e mânat de neostoita dorință de a da lovitura, de a se afirma printr-un roman bine scris. Deocamdată, tot ce-i iese sunt doar banalități futile. Aşa că enigma doctorului Mihai Deleanu şi a misterioasei sale mame, decedate la naşterea viitorului doctor, i se pare o pasă a destinului literar. Prima istorie alcătuieşte de facto nucleul romanului, celei de a doua revenindu-i simplul rol de cadru, de ramă pentru linia de subiect postbelică. Cu alte cuvinte, o istorie e înrămată în alta, procedeu epic destul de frecvent în literatura universală. Dacă, de cele mai multe ori, „înrămarea” e doar o convenție narativă tangențială pe miez, fără implicări majore pentru ambele subiecte – general şi indus – , atunci în cazul Punct-ului ambele istorii nu numai că se nutresc una pe alta, se susțin logic, se „vampirizează” reciproc, ci sugerează, în tandem, o a treia linie de subiect cu efect de pură invenție literară. Cu un personaj pe cât de vag, pe cât de greu de reliefat scriptic, pe atât de original şi, în cele din urmă, pe atât de convingător. E vorba de „duhul povestirii”, entitate metempsihotică, migrând din ins în ins, care mai mult îşi secretizează ființa decât şi-o face palpabilă. 

Pentru început, duhul îşi găseşte un avatar în persoana profesorului Bazil Dumitrescu, tip uşor boem, leneş la scris, dar care întreține cu mult har interesul pentru istorie a discipolilor săi. Octavian Cadar îl va urma chiar în această vocație, intrând la Facultatea de Istorie. Profesorul e plin de doxă, dar e un tip verbal, care, ca şi Dumnea, se supune anevoie exercițiului scrisului şi care, de la un timp, intuieşte cine sălăşluieşte în el: „Deodată, aşa cum stătea pe scaunul acela cu brațe sculptate din lemn masiv, a simțit, fără putință de tăgadă, că în corpul său, în afară de sine însuşi, se mai află cineva, străin. I-a trecut prin minte să-i vor­bească aceluia şi să-1 întrebe direct,  fără să se mai prefacă stângaci că nu şi-a dat seama de prezența lui în corpul său, da, să-1 întrebe, fără ocolişuri, ce caută acolo şi cine e. [...] Tocmai atunci a observat că musafirul acela iese din el: clar, clar, nu se înşela, străinul a ieşit din el şi astfel el a devenit mai uşor, până atunci se simțise incomodat, înghesuit în propriul său corp de cel care-i uzurpase spațiul personal, evident că nu aveau cum să încapă, în acelaşi timp, şi el, şi străinul în locuința corpului său, croită pentru unul singur, nu pentru doi. Musafirul, după ce a ieşit, a început să umble prin cameră. Nu se vedea, dar Bazil Dumitrescu ştia că e acolo, avea el semnele lui. Apoi străinul s-a aşezat pe pat, iar cuver­tura, sub apăsarea, ce-i drept, delicată a celui nevăzut, s-a deformat puțin în locul acela” (p. 318-319). 

Conştient că  este un ins-ştafetă, mult prea înaintatul în ani intelectual refuză să îmbătrânească atâta timp cât este ales de cineva, poate chiar de transcendență, să fie purtătorul de taină. Devenit container uman, el are sarcina să păstreze şi să transmită informația ce trebuie salvată de uitarea şi indiferența umană. Omul începe însă să îmbătrânească progresiv, zilnic, pe măsură ce  fabula depozitată în el trece într-o altă entitate purtătoare de inedit, în candidatul la gloria literară Valentin Dumnea. În schimb, condeierul neputincios de ieri, adaugă în pondere şi vigurozitate, cu fiece doză de taină a poveştii acumulată: „A fost cum bănuiam. Îmi spunea în fiecare zi poves­tea şi la sfârşit era mai vlăguit decât la început. Mai vlăguit, cu fiecare nouă zi. Vocea ajunsese să-i tremure, iar trupul său, atât de în putere când îl cunoscusem, acum era o epavă umblătoare. Iar, eu, neisprăvitul, eu, ezitantul, eu, cel doldora de slăbiciuni, de defecte, eu, culmea, cu fiecare nouă frântură de poveste, cu fiecare nouă mărgică, deveneam tot mai sigur pe mine, tot mai bine fixat în mine însumi şi în lume.

Astfel s-au scurs zilele: prima, a doua, a treia, toate, până la capăt. Povestea a trecut de la el la mine. El a sărăcit, eu m-am îmbogățit. El a ajuns o umbră, eu parcă am mâncat jăratic, ca mârțoaga lui Harap-Alb, am deve­nit bidiviu cu aripi, gata să zbor” (p. 46-47). Astfel „duhul povestirii” îşi află un alt avatar. 

Sigur, povestea e servită în manieră Bulgakov – o porție fină de fantastic alternată cu cea mai crasă realitate. Aşa dar, deasupra contingenței istorice, a rutinarului ce viermuieşte în cele două linii de subiect jumelate, se ridică ideea unei eterne re-întoarceri a chemării, a suflului epic, a unei eterne supraviețuiri a spiritului literar. Titlul romanului – Punct şi de la capăt – e o referință directă la această continuitate.

Asta dă o profundă notă de originalitate romanului lui Gabriel Chifu şi îl înscrie într-un context neaşteptat. 

 

TIMP, SPAȚIU ŞI EXACTITATE ISTORICĂ

 

Scrise, după cum spuneam, dintr-o perspectivă inversă, dinspre moarte spre viață, adică dinspre bătrânețe spre copilărie, cele zece „mărgele” fabulatorii sunt verificate cronologic cu savantă acribie. Pare că autorul a stat în permanență cu un cronometru în mână, consultând scrupulos şi calendarele de acum şase-şapte decenii. Titlurile tuturor capitolelor au o dominantă temporală. Capitolul X, spre exemplu, e intitulat astfel:  Dimineața zilei de luni, 8 iulie 1940. Am verificat la întâmplare – 1 august 1943 (cap. VIII) cade într-adevăr într-o zi de duminică. Iar în 24 februarie 1945 (cap. VII) a fost  sâmbătă. Această obsesie a exactității nu e chiar atât de gratuită cum s-ar părea de la început – comparând două zile-eveniment,  situate de narator cu precizie studiată pe axa timpului, putem spune aproape cu exactitate cine dintre cei doi candidați (Octavian? Damian?) este adevăratul tată al copilului adus pe lume de Vera (citeşte „mărgelele” VI. Ziua de joi, 2 octombrie 1947 şi următoarele şi V. Ziua de miercuri, 14 iulie 1948 şi puțin din următoarea; dar şi altele dinainte). 

Pentru a mări iluzia verosimilității, Gabriel Chifu leagă situațiile ficționale de evenimente reale care s-au petrecut în timp real. Tainica întâlnire de amor dintre Vera şi Damian e „programată” de autor exact la 1 august 1943, zi nefastă în istoria  Ploieştilor. În acea zi, rafinăriile din preajmă şi oraşul au fost  atacate de aviația americană. Caz divers bine cunoscut, unul dintre bombardierele americane cade pe închisoarea din Ploieşti, în aripa rezervată deținutelor. Autorul împleteşte cu iscusință imaginarul cu faptul brut, fixat în presa timpului şi, ulterior, în monografiile savanților. În câteva clipe, Vera e aruncată din reveria erosului în suferința unei pierderi sfâşietoare. Tragedia se desfăşoară chiar sub ochii ei – fata vede pe geam cum avionul cuprins de flăcări se prăbuşeşte pe clădirea penitenciarului în care tocmai fusese trimisă pentru două zile sora ei, Monica. Tatăl fetelor lua această măsură de pedeapsă, prin înțelegere cu şeful închisorii, care îi era prieten, pentru a mai tempera setea de libertate a fiicelor. Nici prin gând să-i treacă în acea clipă că-şi trimitea astfel fiica la o moarte îngrozitoare – să ardă de vie. Apropo, scena întâlnirii dintre cei doi îndrăgostiți e una dintre cele mai bine scrise, narațiunea evoluând într-un crescendo emotiv bine regizat. 

Autorul reconstituie cu exactitate nu numai cronologia, dar şi spațiul. Este foarte atent la detalii când descrie interioare, mobile, vestimentația personajelor, băuturi, tipologia plantelor, amănunte istorice despre raidul americanilor, aspecte de străzi, imobile, parcuri etc. Un cititor care nu a fost niciodată la Craiova are în paginile romanului un spațiu urban „filmat” cu dexteritate. Oraşul e văzut din perspectiva profesorului Dumitrescu: „Profesorul Bazil Dumitrescu avea aerul pe care îmi închipui că-1 are un onorabil dascăl de modă veche. Serios, temeinic, meticulos, îmi crea sentimentul că ştie totul, informațiile erau perfect rându­ite în mintea lui, îmi oferea cele mai prețioase amănunte despre tot felul de lucruri: cine a făcut parcul englezesc din centrul urbei şi când, cine e autorul statuii domni­torului Cuza, cine e arhitectul clădirii monumentale de vizavi, care a fost inițial bancă şi care găzduieşte astăzi Primăria. Mergând la pas, mi-a dat detalii despre Palatul Prefecturii, despre Palatul Jean Mihail, despre Colegiul „Carol I” şi despre Liceul „Elena Cuza”, despre bustul lui Ioan Maiorescu şi despre biserici, Sfânta Treime, având în curte statuia domnitorului Barbu Ştirbei, Madona Dudu, aflată la câteva sute de metri mai încolo, dar şi Catedrala Mitropolitană, cu Casa Băniei în preajmă” (p. 11).   Edificiile istorice, vizitate literar, îți trezesc interesul, încât le-am căutat pe internet pentru a le vedea şi ca imagine. Sala decorată în stil maur a restaurantului „Minerva”, unde iau prânzul cele două personaje, profesorul Dumitrescu şi Valentin Dumnea, e magnifică!

La atâta meticulozitate, sunt însă şi unele scăpări. Iată câteva. Un soldat sovietic beat criță  îndreaptă „Kalaşnikovul spre” pasagerii unui tren (p. 240). Rusul nu putea face aşa ceva fiindcă scena se petrece în februarie 1945. Din simplul motiv că la acea dată sovieticii erau încă înarmați cu pistolul-mitralieră PPŞ. Kalaşnikovul sau, abreviat AK-47, va intra în dotarea armatei ruse abia după 1947, anul când inginerul Mihail Kalaşnikov va inventa vestitul automat. 

E un anacronism şi termenul yes-man (p. 188; cu sens de „persoană slugarnică”) aplicat pentru anturajul lingvistic al anului 1949. Cuvântul figurează în meditațiile lui  Ionel Diaconu, „colegul” de celulă al lui Damian Bordea.  Cf. Dicționarului de cuvinte recente, autoare Florica Dumitrescu, vocabula apărea în limba română abia după 1990. Se zice că termenul a fost făcut celebru de Silviu Brucan.

Ar mai fi şi altele.

Sigur că cele câteva momente inadecvate nu afectează fondul general al romanului şi pot fi uşor adaptate la o eventuală re-editare.

Punct şi de la capăt valorifică literar o epocă neagră despre care s-a scris chiar din interiorul ei. Scrieri care, fie sub imperiul cenzurii interioare, fie sub presiunea celei exterioare, erau forțate să pună socialismului o masca umană. Atrocitățile  sistemului erau explicate, lejer, prin „erorile inerente noului” sau prin „exagerările” unor inşi anume. Romanul lui Gabriel Chifu se împlântă în falia de timp respectivă cu intenția declarată de a spune adevărul până la capăt. Fără farduri mitice şi sincope aleatorii.

Autorul confruntă două Românii – una a oportunismului până la autodesființare şi alta a rezistenței tacite, în care nu încape o „primăvară pragheză” sau ceva care să semene cu „Solidarno?ci”, dar care menține, într-o stare latentă, mocnită, rezistența în fața unui sistem politic de import, criminal şi antinațional, potrivnic ființei şi umanității.

 

23 noiembrie 2014