ULTIMA POVESTE A ŞEHEREZADEI

2001-2002. Triumful postmodernității. Lumea a păşit într-un nou mileniu. Ritmul existenței este altul, progresul tehnic e tot mai amețitor, vechile aliniamente ale războiului rece devin tot mai confuze, oamenii îşi asumă noi identintăți ideologice şi sociale, vechile bastioane ale est-eticii sunt atacate la baionetă de tineri furioşi în numele unei stângi de după comunism, vârsta şi bolile îşi cer tributul, prietenii de o viață se mai regăsesc doar în amintire, în filele cărților sau în polemicile purtate de alții în spațiul public. Casa din strada François Pinton este un soi de loc de pelerinaj pentru scriitori de toate valorile, din generații mai vechi sau mai noi, presa literară şi cărțile din România se revarsă în valuri, doctoranzi şi studenți bat la uşă precum instalatorii, grăbiți să urce în pod pentru a face ordine în arhive, fără a acorda prea multă atenție stăpânilor casei şi fără să ştie prea bine ce hram poartă ei. Ignoranță, grabă, superficialitate, demisii morale şi estetice, aglomerație dezordonată de chipuri şi voci, amintiri dureroase, bătălii absurde cu adversari răsăriți de nicăieri, sentimentul zădărniciei, tentația abandonului. Toate o încearcă, în funcție de zile. Ar vrea să lupte, să-şi facă din nou vocea auzită, dar nu prea mai are unde pentru că postul de Radio „Europa Liberă”, de care o lega întreaga viață, şi-a închis biroul parizian, iar „Deutsche Welle”, care s-a oferit să o găzduiască,  nu reprezintă chiar acelaşi lucru. În plus, problemele de sănătate şi micile accidente domestice îi complică mult şi relațiile cu scrisul. Sfidând străvechea prejudecată potrivit căreia Rien de plus honteux et de plus ridicule qu’un vieillard abécédaire, îşi cumpără un calculator, îi buchiseşte tainele şi îl foloseşte chiar şi atunci când, în urma unei căzături, are o mână imobilizată în ghips. Existența ei seamănă cu un far lovit de apele învolburate ale unui tsunami, puhoaiele dezlănțuite îl izbesc din toate părțile, iar vagile pâlpâiri de lumină, care răzbat uneori prin urgie, nu mai interesează pe nimeni. Nicio navă nu mai trece pe acolo.

Lumea ei, în alb şi negru, a nesfârşitelor discuții ideologice şi estetice purtate în cafenelele Parisului şi la biroul postului de Radio „Europa Liberă”, a lui Truffaut, Godard, Rohmer şi a celorlalte stele ale noului val cinematografic, a disidenților estului comunist şi a gânditorilor care pun semnul egalității între cele două totalitarisme ale secolului XX (fascismul şi comunismul), lumea lui Sartre şi a lui Camus, a lui Aron şi a lui Malraux, a lui Michaux şi a lui Borges, a lui Boris Vian, şi a spiritului Saint Germain des Prés îşi trăieşte ultimele zile. O alta, a internetului, a confuziei de valori, a cantității în detrimentul calității, a spectacolului ieftin în locul analizei profunde, a superficialității şi a vitezei stă să se nască. Ar vrea să se adapteze, să rămână în joc, să-şi apere valorile pentru care a luptat o viață întreagă, dar loviturile vieții, venite de unde nici nu se gândeşte, devin tot mai frecvente şi mai dure.

Cei mai mulți dintre oamenii alături de care a râs şi a plâns, s-a bucurat şi s-a indignat, şi-a cântărit ideile şi speranțele au trecut demult dincolo de pragul acestei lumi. Puținii rămaşi din timpul ei îi pot provoca uneori mici miracole, iluzia că nu este totul pierdut şi că timpul nu este ireversibil. Veşnic tânărul Mihai Şora îi produce o astfel de revelație a înghețării timpului, a certitudinii reconfortane că ziua de mâine ar putea fi la fel ca cea de azi: „Astă seară, venit din celălalt capăt al Parisului, Mihai Şora, aşa cum îl ştiam. Viu, neschimbat, întreg, etern. Pregăteşte o lucrare de filozofie despre lunecarea în numeric ce ne obligă să trăim superficial, la orizontală, să nu mai căutăm sâmburele ascuns, sensul tăinuit al lucrurilor. Vom rămâne fără figură? – mă întreb eu. Ne vom „des-figura”? Ca întotdeauna, Şora nu răspunde. Nu e doritor de formule. Poate doar de enigme.” (p. 84) Splendid crochiu, care surprinde esența personajului Mihai Şora. Niciun cuvânt nu este inutil, nimic nu mai trebuie adăugat. 

Pe de altă parte, aşa cum sugerează în finalul micului portret făcut lui Mihai Şora, Monica Lovinescu nu a disprețuit niciodată formulele memorabile. A căutat întotdeauna „les mots justes”, vorbele capabile să surprindă cel mai bine esența ultimă a gândurilor sale, inclusiv din perspectivă afectivă. În toate cele şase volume anterioare (pe care Monica Lovinescu le-a pregătit personal pentru tipar) se regăsesc o mulțime de formule fericite şi fraze artiste care trimit cu gândul la un exercițiu al prozei. Mai rare, la nivelul acestui volum, frazele memorabile, cu vădite valențe artistice luminează când şi când textul. Iată, de pildă, fina (auto)ironie cu care este descrisă atmosfera din rue François Pinton, într-o zi obişnuită din iarna existenței lor: „Blocați în casă, asediați de boli şi neputințe, ne încâlceam în penibilul alfabet al bătrâneții.” (p. 204)

După marea descătuşare din decembrie 1989, pe măsură ce informațiile din țară devin tot mai abundente, comunicarea tot mai liberă şi mai facilă, iar numărul cunoştințelor din țară tot mai mare, Monica Lovinescu se simte, poate paradoxal, din ce în ce mai înstrăinată de România. La începutul anului 2001 înțelesese deja că țara, recent eliberată de comunism, nu va mai regăsi niciodată valorile pe care ea le purtase în suflet o viață întreagă şi în numele cărora a militat zeci de ani de la microfonul postului de radio „Europa liberă”. După o discuție cu lingvistul Al. Niculescu, revenit de la Bucureşti cu o mulțime de informații despre climatul cultural românesc, ajunge la o concluzie fără echivoc: „Rezumând aprig cele trei-patru ore de convorbire: e foarte grav, nu vom mai regăsi niciodată nu doar România noastră interbelică, ci nici măcar România viitorului, la care am visat.” (p. 23)

Adeptă a unui soi de cavalerism de tip vechi în disputele de idei, Monica Lovinescu este dezgustată şi oripilată de felul în care au ajuns să se poarte polemicile în presa literară din România. Tineri critici literari, despre care nu auzise, se reped să o sfâşie cu nişte arme care nu făceau parte din arsenalul celor din generațiile anterioare. Noii condeieri au ştiința de a lua dintr-un text strict ceea ce le convine, ignoră tot restul şi expun public o concluzie deformată asupra personalității intelectuale a preopinentului lor. Monica Lovinescu a văzut şi a auzit multe în polemicile din vremea războiului rece, dar noile tehnici ale criticilor de după revoluție par să o prindă pe picior greşit. Sau, cel puțin, lasă impresia revelației unui tip nou de dispută intelectuală. Deşi înțelege clar mecanismul, dezgustul este prea mare pentru a se arunca în acest mod de a polemiza specific vremii noastre postmoderne: „Degeaba am repetat-o până la sațietate. Nu te citeşte nimeni. Cu sau fără rea-credință (în cazul de față, cu), interlocutorii tăi iau ce le convine din ce ai spus sau nu. Mi-e indiferent cum sunt etichetată de acest «nou critic» care în acest fel îşi arată recunoştința față de memoria părintelui adoptiv, ultragiată de elanul meu justițiar (tocmai luase partea minerilor care îi măcelăreau pe studenți în Piața Universității, când i-am răspuns coleric). Dar nu mai revin – cum ar vrea Dan C. Discuția e oțioasă şi inutilă. M-am cam săturat; răbdarea, dezgustul au limitele lor”. (p. 245) Exact această revelație a avut-o şi Alexandru Paleologu în toamna anului 2000, când a fost deconspirat ca fost colaborator al Securității. Îmi spunea atunci că nu deconspirarea în sine l-a afectat, cât faptul că toată lumea părea să ia act de ea abia în acel moment, ca şi cum el s-ar fi ascuns în toți anii care au urmat după revoluție. Or, se ştie bine, el a mărturisit această colaborare încă din anul 1990, a fost atunci şi lăudat pentru gestul său de onoare, pentru ca, zece ani mai târziu, să fie pus la stâlpul infamiei, laolaltă cu ceilalți recent descoperiți. 

Jurnal inedit 2001-2002 de Monica Lovinescu este o carte a marilor dezamăgiri. Într-un fel, toate cele şapte volume ale jurnalului ei sunt o oglindă a stărilor noastre de spirit de la începutul anilor ’80 până în anul 2002. Povestea, spusă cu har, a vieții fiecăruia dintre noi. Drumul ei l-am parcurs noi toți pe traseul disperare (anii ’80) – speranță (zilele incerte dintre 15 şi 22 decembrie 1989) – fericire supremă (entuziasmul de după căderea lui Nicolae Ceauşescu) – dezamăgire tot mai apăsată (anii din urmă). Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt un fel de album de familie în care ne regăsim cu chipurile şi cu speranțele noastre la diferite vârste.

Se adună nemilos anii de când cenuşa Monicăi Lovinescu s-a întors în țara pe care a purtat-o permanent în suflet. În urma ei şi a lui Virgil Ierunca ne rămân nişte voci întipărite pentru totdeauna în minte, raftul de bibliotecă plin cu volumele lor şi un fel de nostalgie după o lume a unui timp în care oamenii aveau caracter, binele şi răul se confruntau cu armele rațiunii, valorile erau adânc sădite în suflete, iar respectul şi admirația se puteau exprima în miezul zilei fără să fie motive de ruşinare. O lume care, cum ar spune Mihai Şora, nu-şi pierduse axa verticală.

 

Monica Lovinescu, Jurnal inedit 2001-2002, ediție îngrijită şi cuvânt înainte de Astrid Cambose, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, 310 pag.