In memoriam Alexandru Vlad.

Nu l-am „prizat” dintodeauna pe Alexandru Vlad. El făcea parte, alături de Aurel Pantea, Ioan Moldovan, Al. Cistelecan, Gheorghe Perian, regretatul Augustin Pop, Virgil Podoabă, Dan Damaschin, Mircea Petean, din promoția „sobră” a Echinoxului, care ne privea cu oarecare scepticism, pe noi, „ludicii”, uşor mai tineri decât ei şi proaspăt sosiți în redacția cu aspect monahal a revistei studențeşti. În plus, el venea cu o solidă educație anglo-saxonă (de aici şi nelipsita sa pipă...), dintr-o literatură (din care a şi tradus impecabil, vezi transpunerile din Joseph Conrad şi Henri Miller) cu care eu, mai „francofon” de genul meu, nu prea eram familiarizat.

În mod paradoxal, ceea ce ne-a apropiat a fost distanța, în sensul că, după repartiție, eu am luat drumul Bucureştiului, iar el a rămas să se bată, mulți ani, cu morile de vânt din Cluj. De aceea, din cauza asprimilor de tot felul, cum ar zice Lefter Popescu din „Două loturi”, a şi debutat nu la Editura „Dacia” de pe malurile Someşului, unde de regulă publicau ardelenii şi care era controlată de notabilitățile locale, ci la „Cartea Românească” din Capitală, cu Aripa grifonului, cu care a luat şi Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor.

Nu făcea compromisuri, nu se căciulea în fața mai marilor zilei. Până în 1990 a preferat să treacă prin tot felul de slujbe obscure, ca marii prozatori americani, deşi locul lui ar fi putut fi bine-mersi într-o redacție literară. Cred că-şi privea pe vremea aceea cu destulă autoironie această marginalizare socială. Dar să te fi ferit sfântu’ să intri în spațiul sarcasmului său! (A rămas de altfel de pomină o replică pe care i-a dat-o lui D.R.Popescu, pe atunci directorul revistei „Tribuna”, preşedintele Uniunii Scriitorilor şi membru al C.C. al PCR, iar Alexandru Vlad lucra nu ştiu ce la Întreprinderea de Transport în comun a Clujului, aia cu troleibuze, RATA etc. Întâlnindu-se la Librăria Universității din centru, marele mahăr național l-a întrebat: „Ce faci, Vlad? Tot acolo lucrezi?” „Da – răspuns Vlad. Dar dumneavoastră?”).

Cum sângele echinoxist apă nu se face, după debutul meu în volum cu Caravana cinemnatografică, ne-am împrietenit temeinic, poate şi fiindcă liantul esențial al acestei relații a fost Ion Mureşan. Ne vedeam de două-trei ori pe an, fie la Bucureşti, fie la Cluj, şi stăteam la taifasuri ceasuri întregi, învăluiți în aromatul său fum de pipă. Când am citit romanul său Ploile amare, am avut certitudinea că mă aflu, cel puțin în ceea ce priveşte proza de inspirație „rurală”, în fața unei capodopere. Lucru pe care i l-am şi spus. Îl văd şi acum cum s-a bucurat, mijindu-şi ochii care i-au devenit două fante nu ale sarcasmului, ci ale unei bucurii reținute. O să-mi fie mereu dor de fața sa de hirsut ce se lumina plenar în fața unui poante, a unei întâmplări povestite cu har. Dumnezeu să te aibă în paza Lui, Alexandru!