Eveniment
Marian Drăghici
DE CE PREMIILE VIEȚII ROMÂNEŞTI ?
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
Ca să ne re-împrietenim. Pentru că trebuie. Nu pentru că debordează moda premiilor, din 1990 încoace. O modă ținând probabil de psihoza autorlâcului, ce a pus şi pune la grea încercare, practic a depreciat pe alocuri, iar prin punctele esențiale a făcut praf şi pulbere, instituția Premiului literar. Nu e nici pe departe cea mai mare nenorocire ce i s-a întâmplat literaturii în aceşti ultimi ani. Dar este, cu dus şi-ntors, una din ele. Un pericol aparte, pervers. Care, odată conştientizat, te obligă la reacție, la atitudine, ca orice virus sau epidemie aşa zis “de breaslă”.
Sigur că animozitățile, efervescența legate de lauri nu chiar simbolici, dau spume şi nervi vieții literare, oxigenează – dincolo de turbulențe – spiritul competiției, nutrimentul valorii. Dar cine rămâne, dintr-un motiv sau altul, din lene ori „superioară” suficiență – suficiență, totuşi! – , în afara acestui joc de societate practicat la scara națională, de la Săveni la Corabia, de la Bucureşti la Iaşi, de la Mangalia la Izbiceni, la Sighet ori Timişoara, cine rămâne, spun, de căruța cu lauri, e automat un simili-exclus. Ca persoană/autor sau ca instituție/revistă. Ca autor ce, fără ipocrizie!, aspiră (la) premii. Ca revistă ce, adesea la reciprocitate, le acordă.
Viața Românească a stat până acum la distanță aseptică de „daciada“ post-decembristă a instituirii şi acordării de premii. Prin redactorii săi, poeți şi prozatori, a primit nu a dat. A da, cu sensul de a înteți recunoaşterea valorii cuiva în ce priveşte o carte, un autor, o operă, presupune de bună seamă un efort, un exercițiu de voință critică şi de umilință, de renunțare la sine, complicat. Nu tocmai la îndemână. Poate şi de-aici, deficitul real de imagine, de prezență de care „se bucură” Viața Românească în stima elitelor, altele decât cele din umanioare; un dat obiectiv dacă ne luăm după suma opiniilor, de la care, în urmă cu doi ani şi patru luni, s-a demarat în deplină (in)conştiență relansarea revistei. Din experiență, se vede încă o dată, pe pielea proprie, că e mai greu să re-branduieşti, decât să pui pe piață un produs nou. Vreau să spun că, din „literară şi ştiințifică”, cum au subintitulat-o fondatorii ei la 1906, Viața Românească apare, şi de doi ani încoace, prea pur literară. Mai deloc „ştiințifică”. Asta e! Este mult de lucru în a convinge nume ca Solomon Marcus sau Dumitru Constantin (Inteligența materiei) sau chiar Liviu Ornea, să zicem, că Viața Românească o fi ea a scriitorilor get-beget, a artelor în genere – dar nu numai a scriitorilor, scrisă de scriitori, pentru scriitori. Sigur că presa, şi ea literară, consemnează o ascensiune a revistei, ceea ce nu poate decât să bucure. Însă mai va, până la a „acoperi” ca spectru tematic, integral, proiectul fondatorilor.
Speranța ar fi că o mână de colaboratori permanenți, nume de referință, au susținut şi susțin pariul redacției. Gheorghe Grigurcu, Andrei Codrescu, Ion Pop, Dumitru Radu Popa, Călin-Andrei Mihăilescu, George Banu, Ion Bogdan Lefter, Gabriel Chifu, Dumitru Țepeneag, Gabriela-Maria Constantin, G. Pienescu, Cornel Ungureanu, Daniel Cristea-Enache, Nicoleta Sălcudeanu, Ştefan Borbély, Bogdan Crețu, Grațiela Benga, Paul Aretzu, Rodica Grigore, Leo Butnaru, – sunt prezențe, în ordinea rubricației, constant întâlnite în paginile VR.
Între aceştia, Domnul Mihai Şora ocupă indiscutabil locul prim. Este de facto directorul de onoare al VR. Butucul roții, de la care pornesc, în capul nostru cel puțin, spițele. După memoria colecției –, un prieten mai bun decât Domnul şora, mai temeinic, mai constant, între gânditorii grei ai culturii din ultima sută de ani, Viața… nu are. La obiect, textul lui Liviu Antonesei spune cam totul.
După Domnul Şora, a cărui aniversare la 90 de ani a deschis noua serie a revistei, în noiembrie 2006, Matei Vişniec este fără îndoială, prin renume, scriitorul cu aportul cel mai semnificativ în ceea ce s-a numit „ascensiunea Vieții Româneşti”. Când Vişniec i-a încredințat lui Prelipceanu publicarea, în premieră, a unui text de primă importanță în dramaturgia sa, gestul a contat, vedem acum, ca reper în dinamica VR. E vorba, cum ştim, despre piesa Ioana şi focul care a văzut lumina tiparului în paginile revistei, nr. 6-7 din 2007.
Al treilea premiat de astăzi, Antonio Patraş, ocupă un loc special în motivația premiilor VR. Fără cartea domniei-sale despre Ibrăileanu nu cred că s-ar fi aprins în capul cuiva din redacție scânteia acestei inițiative. În al meu, inerțial/poetic, sigur nu. Însă citind Ibrăileanu. Către o teorie a personalității, am frisonat. Aveam în față un volum care – scris evident cu talent limpede, cu bucurie critică, aş spune, impresionant ca acribie şi generozitate a documentării –, îşi chema la lumina zilei Premiul. Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii… Cum nici unul din acestea nu se arătaseră încă, se-nțelege că nu puteam sta la nesfârşit, ca umil lucrător la revista lui Ibrăileanu, cu mâinile-n sân. Mi s-a părut de bun simț să gesticulez un pic, să fac valuri. În anul de grație 103 de la fondarea revistei. Stăruind ca Premiul „G. Ibrăileanu” al Vieții Româneşti pentru Critică şi eseu să fie instituit anume pentru a i se conferi – cu justețea unui dat natural –, acestui volum şi acestui autor.
Dacă am reuşit, cum se vede, e că am avut totuşi şansa amiciției unor oameni normali. Doar după două-trei fraze, un prieten ca Marian Arețu a activat, cum-nu ştiu, pârghiile sponsorizării... Despre fratele poetului Paul Aretzu, un lucru se cade să spun: pe cât de elevat, de fin, prestează unul în literatură, pe atât de capabil-dedicat e celălalt în lumea specialității lui. Poetul profund trebăluieşte forfotind spectacular la „lumi uraniene” (Paul Evdochimov). Economistul, discret – la direcția Companiei Naționale a Uraniului. Dar e vădit cât se poate că şi poetul şi omul cifrelor fac, iată, fiecare prin lucrarea sa, ca lumea în care trăim – neverosimil, dar trăim! –, nu doar să nu bubuie şi să sară în aer, ba chiar să fie un pic mai bună. În după-amiaza asta, cel puțin. Le mulțumesc, şi vă mulțumesc.
10 decembrie 2008
Sigur că animozitățile, efervescența legate de lauri nu chiar simbolici, dau spume şi nervi vieții literare, oxigenează – dincolo de turbulențe – spiritul competiției, nutrimentul valorii. Dar cine rămâne, dintr-un motiv sau altul, din lene ori „superioară” suficiență – suficiență, totuşi! – , în afara acestui joc de societate practicat la scara națională, de la Săveni la Corabia, de la Bucureşti la Iaşi, de la Mangalia la Izbiceni, la Sighet ori Timişoara, cine rămâne, spun, de căruța cu lauri, e automat un simili-exclus. Ca persoană/autor sau ca instituție/revistă. Ca autor ce, fără ipocrizie!, aspiră (la) premii. Ca revistă ce, adesea la reciprocitate, le acordă.
Viața Românească a stat până acum la distanță aseptică de „daciada“ post-decembristă a instituirii şi acordării de premii. Prin redactorii săi, poeți şi prozatori, a primit nu a dat. A da, cu sensul de a înteți recunoaşterea valorii cuiva în ce priveşte o carte, un autor, o operă, presupune de bună seamă un efort, un exercițiu de voință critică şi de umilință, de renunțare la sine, complicat. Nu tocmai la îndemână. Poate şi de-aici, deficitul real de imagine, de prezență de care „se bucură” Viața Românească în stima elitelor, altele decât cele din umanioare; un dat obiectiv dacă ne luăm după suma opiniilor, de la care, în urmă cu doi ani şi patru luni, s-a demarat în deplină (in)conştiență relansarea revistei. Din experiență, se vede încă o dată, pe pielea proprie, că e mai greu să re-branduieşti, decât să pui pe piață un produs nou. Vreau să spun că, din „literară şi ştiințifică”, cum au subintitulat-o fondatorii ei la 1906, Viața Românească apare, şi de doi ani încoace, prea pur literară. Mai deloc „ştiințifică”. Asta e! Este mult de lucru în a convinge nume ca Solomon Marcus sau Dumitru Constantin (Inteligența materiei) sau chiar Liviu Ornea, să zicem, că Viața Românească o fi ea a scriitorilor get-beget, a artelor în genere – dar nu numai a scriitorilor, scrisă de scriitori, pentru scriitori. Sigur că presa, şi ea literară, consemnează o ascensiune a revistei, ceea ce nu poate decât să bucure. Însă mai va, până la a „acoperi” ca spectru tematic, integral, proiectul fondatorilor.
Speranța ar fi că o mână de colaboratori permanenți, nume de referință, au susținut şi susțin pariul redacției. Gheorghe Grigurcu, Andrei Codrescu, Ion Pop, Dumitru Radu Popa, Călin-Andrei Mihăilescu, George Banu, Ion Bogdan Lefter, Gabriel Chifu, Dumitru Țepeneag, Gabriela-Maria Constantin, G. Pienescu, Cornel Ungureanu, Daniel Cristea-Enache, Nicoleta Sălcudeanu, Ştefan Borbély, Bogdan Crețu, Grațiela Benga, Paul Aretzu, Rodica Grigore, Leo Butnaru, – sunt prezențe, în ordinea rubricației, constant întâlnite în paginile VR.
Între aceştia, Domnul Mihai Şora ocupă indiscutabil locul prim. Este de facto directorul de onoare al VR. Butucul roții, de la care pornesc, în capul nostru cel puțin, spițele. După memoria colecției –, un prieten mai bun decât Domnul şora, mai temeinic, mai constant, între gânditorii grei ai culturii din ultima sută de ani, Viața… nu are. La obiect, textul lui Liviu Antonesei spune cam totul.
După Domnul Şora, a cărui aniversare la 90 de ani a deschis noua serie a revistei, în noiembrie 2006, Matei Vişniec este fără îndoială, prin renume, scriitorul cu aportul cel mai semnificativ în ceea ce s-a numit „ascensiunea Vieții Româneşti”. Când Vişniec i-a încredințat lui Prelipceanu publicarea, în premieră, a unui text de primă importanță în dramaturgia sa, gestul a contat, vedem acum, ca reper în dinamica VR. E vorba, cum ştim, despre piesa Ioana şi focul care a văzut lumina tiparului în paginile revistei, nr. 6-7 din 2007.
Al treilea premiat de astăzi, Antonio Patraş, ocupă un loc special în motivația premiilor VR. Fără cartea domniei-sale despre Ibrăileanu nu cred că s-ar fi aprins în capul cuiva din redacție scânteia acestei inițiative. În al meu, inerțial/poetic, sigur nu. Însă citind Ibrăileanu. Către o teorie a personalității, am frisonat. Aveam în față un volum care – scris evident cu talent limpede, cu bucurie critică, aş spune, impresionant ca acribie şi generozitate a documentării –, îşi chema la lumina zilei Premiul. Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii… Cum nici unul din acestea nu se arătaseră încă, se-nțelege că nu puteam sta la nesfârşit, ca umil lucrător la revista lui Ibrăileanu, cu mâinile-n sân. Mi s-a părut de bun simț să gesticulez un pic, să fac valuri. În anul de grație 103 de la fondarea revistei. Stăruind ca Premiul „G. Ibrăileanu” al Vieții Româneşti pentru Critică şi eseu să fie instituit anume pentru a i se conferi – cu justețea unui dat natural –, acestui volum şi acestui autor.
Dacă am reuşit, cum se vede, e că am avut totuşi şansa amiciției unor oameni normali. Doar după două-trei fraze, un prieten ca Marian Arețu a activat, cum-nu ştiu, pârghiile sponsorizării... Despre fratele poetului Paul Aretzu, un lucru se cade să spun: pe cât de elevat, de fin, prestează unul în literatură, pe atât de capabil-dedicat e celălalt în lumea specialității lui. Poetul profund trebăluieşte forfotind spectacular la „lumi uraniene” (Paul Evdochimov). Economistul, discret – la direcția Companiei Naționale a Uraniului. Dar e vădit cât se poate că şi poetul şi omul cifrelor fac, iată, fiecare prin lucrarea sa, ca lumea în care trăim – neverosimil, dar trăim! –, nu doar să nu bubuie şi să sară în aer, ba chiar să fie un pic mai bună. În după-amiaza asta, cel puțin. Le mulțumesc, şi vă mulțumesc.
10 decembrie 2008