Poeme

Îmi îngrop fața în palme,
povestea unei zile, geneza ei,
primele secunde ale Universului.
Nu-i nicio scăpare, am scris deja
mai mult decât aş putea să uit.
Despre toate câte-s de trebuință
la căpătâiul zilei, de pildă,
despre merindele rânduite în coşuri
şi cuminecătura de seară,
despre calendarul tuturor sfinților
unde numele meu nu se află.
Am moştenit atâtea întrebări,
nu mai ştiu vreuna în plus,
în orice zi se întâmplă prea multe
şi azi scriu despre ele
luând asupra mea păcatele lumii.
Şi cum niciun suflet nu-şi e suficient sieşi,
privesc pe fereastră.
Ce frumoase sunt colinele verzi şi câmpurile
pline de roiniță şi salvie!
Mai există văzduh prin care n-a trecut nicio pasăre.
Mai există pământ unde nu s-a îngropat nimeni.
Ar mai fi loc, Doamne, ar mai fi ceva loc...
Îmi îngrop fața în palme, înmormântarea
cea de toate zilele.


Ca un poet pe un tărâm lipsit de cuvinte
aşa putea să fie Arşag,
clopotarul bisericii armeneşti din Focşani.
El credea că lucrurile nu ar trebui să aibă-nțelesuri
şi dacă ele, clopotele, au limbă,
atunci de ce trebuie ca şi noi...
În nopțile cu lună stătea în patru labe,
urla cu ochii la stele
până se chirceau şi pe urmă plângea.
Nu-i răspundea nimeni, tu eşti mereu celălalt
şi tot mereu vinovat că sunt nevoit să-ți vorbesc.
Arşag ar fi vrut să existe un clopot
atât de frumos şi de mare
încât orice mişcare a lumii să fie, înlăuntrul lui,
o bătaie de clopot,
să nu mai existe altă scăpare decât dumnezeiasca osândă
de a fi tu însuți răspunsul şi mereu de la capăt.
De aceea Arşag clopotarul visa să ajungă-n America, zicea el,
acolo lucrurile mari sunt cele mai mari şi frumoase,
şi dacă n-ai găsit ceea ce vrei la cea mai bună calitate şi preț
înseamnă că n-ai avut destul timp ca să cauți.
În America, visa el cu ochii deschişi, la fiecare pas se ridică
o scară care te duce la cer şi de-aceea nu mai contează
că nu poți fi îngropat în pământul în care te-ai născut.
O! America mea frumoasă, striga,
înverşunându-se cu mâna pe funie,
America mea, îl îngânau în clopotniță liliecii
şi fluturii cap de mort
şi ațele de borangic ale pânzelor de păianjen,
mai uşoare ca moartea.
America mea, suspina, strângând-o în brațe
şi mângâindu-i şuvițele blonde,
cam pe unde credea el că trebuie să existe
printre vălătucii de aer
creştetul unui vis atât de frumos.
Şi aşa cum se întâmplă în toate marile
poveşti de iubire ale lumii
unde moartea vine pe nepregătite, ca totul
să nu se mai termine vreodată,
America nu a avut prilejul să-l cunoască pe bătrânul Arşag.
Dar a interzis să se mai bată clopotele în bisericile ei, drept omagiu.
O, America mea,
țara mea fără clopote,
în amintirea lui Arşag, clopotarul bisericii armeneşti din Focşani,
poetul unui tărâm lipsit de cuvinte.


Grafitti şi naşterea poeziei

Cu fața la perete, recit
din poeziile mele.
Peretele are o răbdare de zid chinezesc.
Eu am o răbdare de beduin.
Uneori versurile se unduiesc ca mersul cămilei,
alteori răbufnesc.
Altfel spus, zidurile sunt toate la fel,
contează doar ceea ce vezi dincolo de ele.
Mi-a trebuit atâta timp să-nțeleg
că poeziile nu sunt pentru ceilalți,
oamenii nu au răbdare s-asculte.
Ele sunt scrise mai ales pentru ziduri.
În spațiul dintre mine şi zid
stă naşterea Poeziei.

Nu sunt deloc singur, chiar alături
un puşti cu blugi peticiți şi cozorocul întors
priveşte viclean în stânga şi-n dreapta,
scoate un tub şi desenează
cu iuțeală şi la întâmplare linii piezişe
ca Dumnezeu, dacă nu s-ar fi odihnit în ziua a şaptea.
Apoi se-ndepărtează în zuruit de rotile.
Poate e şi acesta un fel de poem.


Anchetatorul

Un joc ciudat, deşi cu reguli simple:
nimeni nu moare de capul lui. Becul
se întoarce mereu după mine,
deşi nu e chiar o floare a soarelui
(şi, ca să fiu sincer, nici eu nu sunt chiar un soare al florii).
Nu ştiu de ce trebuie să vorbesc în fața luminii,
de ce nu în fața unui stâlp, a unui semn rutier,
a unui tufiş de măceşe...
Mă simt ca sub luminile rampei, îmi vine să spun poezii
şi din când în când, mototolind tivul pantalonaşilor de catifea,
mă înclin spre mătuşi,
deşi, cu siguranță, nu asta aşteaptă ei de la mine.
Un interogatoriu nu aşteaptă să mărturiseşti poezii.
Un smârc de-ntuneric, o glugă de întuneric,
sub care anchetatorul, mistuit şi el până la os de-ntuneric,
tace îndârjit, căci nicio-ntrebare nu e de ajuns
pentru teama pe care o simt.
Orice întrebare îşi are partea ei liniştitoare,
oricât de neînduplecată ar fi,
aşa cum o palmă care cade grea pe-un obraz
aduce un fel de linişte pe obrazul cellalt.
Îl bănuiesc pe anchetator în beznă, ca un păianjen negru.
Măruntaiele lui macină aceeaşi sete de viață ca mine,
dar mai este ceva, o caznă în plus,
o neputință de a-şi fi suficient sieşi.
Suferința mea e-un privilegiu pe care nu-l va recupera
niciodată.

S-ar putea scrie tomuri întregi despre întuneric
şi despre întrebările pe care nu mi le-a pus.
Poemul meu se naşte tocmai din bezna
unei altfel de floarea-soarelui,
un fel de a răspunde fără să fi fost întrebat.


Negustorul de coloniale şi conservarea energiei

I. Cele văzute
Scriu acest poem cu aceeaşi răbdare cu care bunicul meu,
negustorul de coloniale,
scria, înainte de război, în registrul de socoteli.
Cu litere albastre, lucrurile pe care le vedea puse pe rafturi:
cutii de cacao Van Houten, saci de cafea braziliană,
ienibahar şi ghimbir, scorțişoară şi chimen,
cemen pentru pastrama armenească uscată sub streşini,
boabe uscate şi negre ca lutul care îl născuse pe el
dar în care nu avea să şi moară.
Cu litere roşii, ceea ce trecea dincolo de tejghea,
patria lui iluzorie de apatrid.
Şi din nou, cu litere albastre, în dreapta, ce câştigase,
şi cu litere roşii, în stânga, ce cheltuise.
Dacă totalul se scria în josul paginii cu albastru
se cheamă că fusese o zi norocoasă.
Cerneala roşie, în schimb, însemna încă o zi netrăită.
Totul era scris în registrul de socoteli, mai puțin
palmele pe care le încasase
şi pe care nu ştia dacă să le treacă la venituri
sau la cheltuieli.
Primise palme de la legionari, care crezuseră că-i evreu,
şi numai crucea pe care o purta la piept l-a salvat
de necazuri mai mari.
Încasase palme cu vârf şi-ndesat de la comunişti
şi crucea din piept
nu-i mai fusese de niciun folos, dimpotrivă.
Cu toate astea, bunicul meu se bărbierea tacticos zi de zi,
mai ales seara,
zicea că el o să moară în somn
şi trebuie să fie mereu pregătit.
Avea obrajii netezi, urmele palmelor
se vedeau cât se poate
de proaspete şi de roşii.
Pe obrajii lui istoria se putea citi nestingherit
după urmele palmelor,
aşa cum, altădată, după potcoavele cailor.

II. Cele nevăzute
Scriu acest poem despre binecuvântarea de a fi orb,
chiar dacă orb din naştere şi chiar dacă nu totdeauna.
Scriu cu aceeaşi răbdare cu care bunicul meu, negustorul,
scria în registrul de socoteli.
Cu litere albastre, despre lucrurile care se văd
şi despre care a compune versuri ar fi de prisos,
ca un manual despre cum să respiri cu fereastra deschisă.
Cu cerneală roşie despre lucrurile care nu se văd:
Forța atracției universale. Electromagnetismul.
Sunetul şi ecoul. Mirosul cositului de Sântă Mărie.
Jumătatea întunecată în vremea eclipsei.
Feromonii îmbrățişărilor noastre şi străveziul.
Cu ce mai rămâne, ridic apoi călimara
precum pocalul Sfântului Graal
şi beau până la fund. Odaia-i pustie
ca distanța dintre două planete.
Scriu acest poem despre binecuvântarea de a fi orb
şi de a vedea lucrurile care altminterea nu se văd.
Scriu cu cerneală albă pe pagina albă,
poemul perfect, invizibil, libertatea supremă,
căci astfel pot scrie orice îmi trece prin minte,
fără să trebuiască să corectez vreun vers.
Iar tu poți citi orice vei crede de cuviință.

III. Şi alăturarea lor
Scriu acest poem despre binecuvântarea
de a scrie acest poem,
cu aceeaşi răbdare cu care bunicul meu, negustorul,
neavând harul de a spune poveşti,
îşi trăia propria poveste.
Se zicea că poartă pe cap o pasăre de argint
(înclinându-se, lăsa câte o picătură de mir
în aghiazma cea mare a Bobotezei...)
iar pe brațe, registrul de socoteli, sfintele daruri.
Cu litere roşii poruncile:
dacă primeşti o palmă peste obraz,
întinde şi obrazul cellalt.
Şi fericirile cu albastru: fericiți,
căci adevărul vă va elibera.
Şi ce-i mai adevărat decât o palmă pe-obraz,
istoria sinceră a lumii e cea a palmelor trase cu sete,
adevărate poeme în proză...
Cu litere roşii poruncile şi fericirile cu albastru
şi atunci legea conservării energiei cu violet,
şi ea spune aşa:
numărul palmelor încasate, de la unii-nainte,
este egal cu numărul palmelor
încasate pe urmă, de la ceilalți.
Valabil pentru orice revoluție
şi pentru orice sfânt ideal.

Şi totuşi, asta nu schimbă nimic,
scria bunicul meu răbdător,
în registrul de socoteli al fericirilor şi poruncilor lui,
unde se zice că purta pe cap
o pasăre de argint.


Scrisoare către Dostoievski prin Poşta Română

Când eram foarte tânăr şi nu aveam de lăsat în urmă
decât ceea ce nu mi se întâmplase încă,
îmi plăcea să călătoresc dintr-un oraş în altul.
Îmi scriam singur scrisori, să le citesc când ajung.
Pe atunci, oamenii obişnuiau încă să-şi trimită epistole,
Dostoievski nu trăise chiar cu două secole-n urmă
şi nici nopțile albe....
Primeam scrisori, se cheamă că cineva se gândea şi la mine,
şi oricât de repede alergam, nu mă puteam ajunge din urmă,
ca atunci când încerci să prinzi un peşte cu mâinile goale.
Cât să fi făcut o scrisoare prin Poşta Română? Două-trei zile,
uneori nici atât.
Astfel, memoria era un fel de prezent, trăiam laolaltă
cu personajul care eram.
Scrisorile erau dicționarul explicativ al existenței mele.
Acum nu se mai scriu scrisori, nimeni nu-şi mai cere iertare.
Oricât alerg de încet, mi-o iau mereu înainte,
şi nu e doar din cauza falimentului Poştei Române.
Mai am de trăit doar ceea ce am lăsat în urmă.

Scriu poezii, un fel de scrisori către oraşul de dinainte,
aşa cum pelerinul care urcă pe muntele Fuji, să-şi afle răspunsul,
lasă, sub pietre şi-n scorburi, povețe, merinde,
ca amintirile să nu rătăcească drumul
şi să-l ajungă din urmă.


Mi-e milă

Nu tot ce se întâmplă vine de la Tatăl.
Nu-i nimerit, şi totuşi port o parte din vină,
şi-n loc s-o răscumpăr, mă adâncesc în păcatul trufiei.
Mi-e milă de maşini, pentru că nu ştiu ce e spaima.
Mi-e milă de cărțile pe care nu le citeşte nimeni,
de cuvintele pe care computerul le şterge pe veci.
Mi-e milă de trupul care, bucată cu bucată, se tot depărtează,
de numele pe care mi le-am uitat, de visele pe care nu le visez.
Mi-e milă de sângele care nu se varsă în sânge,
de cruzimea din care dragostea mea se hrăneşte.
Mi-e milă de cel căruia, într-o bună zi, o să-i fie milă de mine.


Balada tomberonului

„Eu pot să recompun, oricând,
lumea întreagă din resturi!”
zice şi, ca primă dovadă,
îşi umple paharul cu ce-a rămas negolit
pe la mesele celelalte.
Înghite şi plescăie, cu priviri micşorate. Ciudată licoare,
tulbure, cu bulbuci de culoarea obrazului palid.
Încă nu s-a găsit cuvântul care s-o numească şi nici
n-ar trebui să te miri.
Nimic nu poate s-acopere beția din cap şi până-n picioare.
Deodată loveşte cu pumnii în masă,
îi înalță strânşi către cer:
„Un tomberon, regatul meu
pentru un tomberon!” şi apoi
conspirativ la ureche:
„Să fie, neapărat, în ziua în care vin să-l ia gunoierii,
când tot ce e de aruncat se aruncă
şi tomberonul îşi trăieşte
apoteoza.
Şi-apoi am să-ți spun la milimetru
ce mişcă în casa aceea,
câți sunt, bărbat şi femeie, copil, şi dacă vreunul
trage să moară,
dacă-s bogați sau săraci, ce mănâncă şi beau,
dacă au coşmaruri sau visează frumos
şi, în legătură cu asta, cam ce fel de politică fac.
De ce să pierzi vremea ascultând
telefoane şi pândind la fereşti
când tomberoanele le deapănă poveştile slobod?
Dar groapa de gunoi a oraşului, ce minunăție...
Cu sclipirile ei, cu aburii măruntaielor verzi,
cu ruginile îmbujorate şi putreziciunile moi,
cu fiarele îndreptate spre cer ca potcoavele cailor morți....
La marginea ei se fac cele mai grozave sondaje, încât
pot să-ți spun cu precizie cine o să câştige în alegeri,
şi, dacă ar exista gropi mai mari şi mai mari, ți-aş prezice
revoluțiile şi războaiele mondiale.
Dă-mi un arc de cerc cât de mic şi-ți desenez cercul,
fă doi-trei paşi şi am să-ți spun
cât de mare e pământul tău, lumea ta.”

Brusc, difuzorul anunță
plecarea personalului spre Tecuci,
iar mesele de la bufetul gării se golesc
(dar nu şi toate paharele de pe mese).
Ridică paharul, precum cupa sfântului Graal,
şi declamă:
„Nu voi mormânt bogat,
ci într-un tomberon să mă puneți,
voi nu ştiți ce e mai important: ce rămâne
ori ce se aruncă, ce se leapădă ori ce se păstrează
din viața asta a noastră...”

Ciudată licoare, tulbure,
cu spuma de culoarea obrazului palid,
încă nu s-a găsit cuvântul care s-o numească.
Şi nici n-ar trebui să te miri...


Grădina Edenului

S-ar zice că trecutul e partea vinovată a existenței,
şi, totuşi, cele mai exacte amintiri
le am despre pomii
din curtea de la Focşani a copilăriei mele.
Întreabă-mă orice despre cireşul din fundul grădinii,
despre scoarța lui netedă
şi fructele cu gust de oțel după ploaie,
sau despre caisul cu scoarța solzoasă,
pe care graba mea de copil
nu-l lăsa să se coacă
şi-i mâncam fructele încă verzi, strepezite.
(Caisul acela din mijlocul curții e locul
din care în viața mea începe orice măsurătoare.)
Apoi merii tuspatru, goldeni şi ionathani, trebuia
să-i culegi cu codiță,
ca fructele să nu fie, peste an, vătămate,
prunul în jurul căruia roiau viespile
când prunele
se muiau neculese,
perele coapte care cădeau ca nişte grenade în iarbă.
Mai multă linişte decât după aceea nu putea fi.
Iar primul meu învățător a fost un înger bătrân,
cine ne-ar fi privit de departe ar fi văzut un copil
aşezat la poalele nucului uriaş.
Umbra lui mirosea a iod şi degetele mele, scriind,
se pătau cu umbrele lui, ca sângele închegat.
Toamna, vântul a scuturat crengile
şi nucile au căzut la pământ,
le-am spart coaja şi am mâncat miejii lăptoşi.
Am mâncat din trupul lui şi de atunci
nu l-am mai căutat pe îngerul cel bătrân.
A rămas numai iodul, îi mai văd pe degete uneori
urmele negre verzui,
semn că dedesubt carnea e nevindecată.
Alteori, fără să mă recunosc,
trec pe lângă mine, pe stradă,
deşi mă ştiu de-undeva, cu pălăria aceea prea largă,
martor îmi este copilul care am fost.
O! dacă aş fi fost un pom din curtea copilăriei,
mi-aş fi adus, cu siguranță, cel mai bine aminte de mine....