Locul I şi Premiul revistei Viața Românească la Festivalul Internațional ,,Tudor Arghezi", ediția a XXXV-a

metastază

în urmă
nu mai rămâne decât o femeie
care-şi numără bărbații ca pe nişte cruci
la care se mai roagă din când în când de singurătate

corzile noastre vocale se mai întâlnesc doar în poezie

nu se mai aud țipete
în vârful inimii am orbul găinii iar Dumnezeu
încă mă numără ca pe o jumătate de om
ca pe un liliac debutant în peştera asta luminoasă numită pământ

* * *

azi am să-mi rog îngerul păzitor să îmi ia puțin din vârfurile
femeilor crescute necontrolat
îmi acoperă ochii şi urechile, le vreau scurt,
periuță aşa ca o iarbă proaspăt crescută din asfalt

apoi am să împart din căldura sângelui meu nevoiaşilor

în fața iubirii inima bate atât de repede încât pentru lume
pare o linie continuă
o linie continuă pe un ekg
scos din priză


scrisoare către nenăscutul meu

uneori în spatele coastelor mele te simt privind speriat
te simt țipând şi mă dori, sunt o închisoare
şi mă întind peste toată argila cărnii tale

ochi gri cu margini albastre, şi din albastru se continuă
înlăuntrul-meu în dreptul (ne)existenței tale
apoi cele 4 camere în care ai continuat să creşti
şi jucăriile prin care merg desculț

* * *

la mulți ani
...
la mulți ani
pentru fiecare an în care lumea a devenit mai lungă

prin care ferestrele au devenit mai goale, uşile mai închise,
podurile caselor mai neînsemnate
hornurile mai nestrăpunse, ciornele mai pline

tu zâmbind stângăciilor mele şi
mâinii stângi care te scrie
atât de drept

atât de viu


între mine şi tine e o dreaptă care suferă
de creştere necontrolată

să nu mă scapi
din brațele tale pline de oameni
pentru că vor deveni nişte brațe deşert pline de ciulini

şi va fi frig
şi va fi arşită

noaptea se va uni cu ziua iar copiii lor mă vor plânge
copiii copiiilor lor mă vor poveşti şi voi fi mai viu
decât păsările cerului care
devorează cadavrele pustiului tău

mă vei striga
apoi vei măsura lungimea
cuielor bătute în carne pentru fiecare clipă în care
numele meu va circula pe
înlăuntru mai repede decât sângele
şi vei vrea să mă opreşti, să mă mângâi, să mă simți,
dar voi fi mai rece decât
bătăile de inimă izbindu-se şi sunând a pietre crăpând în sec,
în dublu sec, în triplu sec
ca o orgie secului din secul lumii
ca un animal de companie amnezic care
te va iubi până la moarte no matter what

dar să ştii
la un moment dat carnea se va termina
şi vei ajunge să bați cui în cui
cuiele se vor toci şi mă vei striga iar,
să vin, să-ți fac cuie din lapte
să cadă unul câte unul şi să izvorască
viață din tine către mai departe

nu voi mai fi

în lipsa mea şi morții îi va fi milă de tine
te va lăsa să trăieşti ca o noapte
rătăcind desculță prin
luminişul pământului


Gabi

parcă brațele mi s-au lungit de atâta dor
şi au început să atârne pe jos ca nişte şerpi,
ca nişte aproape oameni mergând târâş
încercând să intre adânc şi să tragă uşa de la coşciug
să se învelească cu pământul
să tacă pentru totdeauna

să nu-mi plângeți începuturile
nici rădăcinile, nici ramurile care nu au atins norii
care nu au simțit ploaia,
care au împrejmuit soarele în 7 secunde şi s-au făcut scrum
să nu-mi plângeți inima de lemn şi ochii de ceară

să râdeti
să spuneți
la umbra lui Gabi ne-am aşezat
şi am văzut cât de răsfirată e unitatea lumii
la umbra lui Gabi am luat pauza de masă împărțind un singur măr
şi nu ne-a rămas în gât, nu am fost pedepsiți
nu s-a scris o poveste
şi nici o pildă

doar o poezie
un sfârşit de poezie
pe care nu se încumetă să îl înceapă nimeni

acum
să închideți ochii
pe Gabi l-au tăiat de la rădăcină
si nici măcar nu se uscase

de trei ori cade
Amin!


dans le jardin de mon âme par amour rien n’est impossible

palmele au început iar să îmi miroasă a portocale acre
a ger şi a iasomie proaspătă,
a hârtie veche şi cerneală roşie
aş enumera toți scriitorii care au crezut
în mai bine şi l-au găsit prea târziu

dar nu ai înțelege, am studiat mandarina
şi ți-aş spune Wo ai ni!
iar pentru tine ar suna ca şi cum
m-aş văita de fericire

de mâine am să cred că operația de fapt a reuşit şi e bine
dincolo de trupul tău care e devenit rece
în brațele mele nimic nu doare
acum înțeleg de ce „the invention of love”
este o poveste tristă, nu am vizionat-o
niciodată până la capăt
cineva a oprit lumina iar eu aprind un foc şi învăț
cum să iubesc o femeie cu ochii
aproape negri
o femeie care ştie cum să decupeze căldura iernii
şi să mi-o strecoare pe sub ziduri

de mâine nu vor mai fi oameni ieftini de vândut
pentru că viața nu e restaurant fast-food unde se mănâncă în picioare
unde dorul bate răzleț iar inimile se înzăpezesc
în grămezi de bani, de mâine ADN-
ul sufletelor noastre nu va mai arăta ca
nişte bare prin care privim debusolați

de mâine va deveni de azi
şi nu va mai ninge