MARCEL MUREŞEANU ŞI "HĂRȚUIREA TEXTUALĂ"

Am scris despre multe dintre cărțile lui Marcel Mureşeanu. Am prefațat unele, am ilustrat altele, cu desene care încercau un comentariu altfel decât prin cuvinte. Mă opresc acum asupra celei mai noi cărți de poezie încercând o situare a sa din perspectiva singularității, a temei obsesive, cu sugestii preluate din conceptul cosmologic lansat de Stephen Hauwking sub acest nume. Într-un eseu recent, Proba singularității, porneam de la temeiul că marii poeți au acces la singularitate nu doar fiindcă sunt, prin definiție, singurătăți lucrând în regim autonom, singulari şi unici, ci şi fiindcă poemele lor închipuie, față în față cu colapsul destinal al muritudinii (asemănător, într-un fel, colapsului unei stele), un „vârtej” obsesiv coborând până la sensurile ultime. Vorbeam acolo despre privirea ațintită în adâncul cel mai negru, privire care la Ion Mureşan îşi îngăduie incuri şi tropotiri, în vreme ce la Aurel Pantea răzbate prin masca lucrată în „negru pe negru” pe care poetul şi-o ține pe chip; despre Gabriel Chifu, la care obsesia punctului negru se rezolvă printr-o exersare de personalități multiple, tot atâția alteri „de încercare”; despre Marta Petreu şi poezia sa violentă şi egocentrică care stârneşte neobosit vârtejul angoasei negre, fără rest, cu o forță strivitoare a enunțurilor.
Ei bine, deşi ocupă mai rar prima pagină a vieții literare, Marcel Mureşeanu poate fi citit şi el ca un poet al singularității asumate, varianta de catifea. „Locuit de moarte”, încă de la primele volume, gestionează turbionul spaimei de finitudine într-o suspendare originală a enunțurilor poematice traduse prin expresiva „hărțuire textuală”. De la descoperirea că moartea îl vizează anume („pe mine mă caută”), taciturnul în slujbă metaforală avansează gureş, volum după volum, crochiuri ale morții, adâncindu-i până la angoasă intravitalitatea, dar şi zădărnicindu-i, în tot aceeaşi clipă, spaimele. Atrasă în luminişul vorbelor tacticos ticluite, cu o familiaritate stranie şi dezarmantă, moartea îşi pierde acutele, se umanizează o dată în plus, deprinzând arta amânării. Adusă aproape cu gesturile mici ale cotidienității, ea se înscrie vecinătății blânde, îşi pierde dimensiunile spectrale, se „îmblânzeşte”, însă nu prin ceremonialuri ale ascunderii, ci prin repetate dezvăluiri ale esenței sale ultime: omenescul. Teroarea e senină şi caldă. Omul şi moartea sa sunt din aceeaşi familie. Poetul e cel care ştie. Poartă în sine „engrama unei căderi imense”, bachelardian, şi contemplă, eminescian, calm şi înfiorat, o „lume ce pe nesimțite cade”. Jocul de cuvinte şi stârnirea rădăcinilor ațipite ale vorbelor sunt instrumente predilecte. Freamătul verbal e „cutremur al nervilor” şi promisiune de răspuns. Ne-starea şi ne-astâmpărul definesc starea acestui față-în-față-cu-moartea. Trecerea însăşi nu mai este resimțită ca cenzură impusă, ci ca alegere deliberată, ca auto-poiesis. Poemul thanatic e relansator al vieții, ca-n versul blagian: „Mă îndemn să fiu / şi o clipă mai sunt”.
În Cu voia Corbului (2012), dar mai ales în Cartea cu vise (2013) şi în cea de acum, Marcel Mureşeanu se retrage strategic în tărâmul viselor, cel mai privat dintre toate, căci nimeni nu te poate urma ca să verifice acuratețea descrierilor tale, şi, de acolo, lansează o veritabilă „hărțuire textuală” a morții însăşi („conştient în ce stare a materiei mă aflu, / încerc să opresc dezmățul lucrurilor / şi deschid o carte”). Întorsăturile de frază, de perspectivă, răsucirile iuți ale gândului şi ale vorbei fac parte în continuare din instrumentarul predilect („Pe poartă scrie Inaccesibil! / Frumos scris, atât de frumos / încât îmi dădeam seama / că nu e nimic în spatele ei / şi că doar frumusețea scrisului, / vârtejurile, arabescurile, culoarea, / fuga literelor, turnirurile lor / sunt cele pentru care fusesem / abandonat acolo” – O răpire inutilă), dar „gaura neagră” a morții e subminată de revărsarea de istorii stranii şi familiare în chiar aceeaşi clipă. Ele zădărnicesc, ca-n O mie şi una de nopți, trecerea, bătrânețea, boala, moartea, fiind pe cât de năstruşnice, pe atât de apropiate, de liniştitoare. Spaimele sunt ținute abil în frâu, căci sunt toate vecinătăți domesticite, deocamdată, prin verbul surprinzător, pus pe şotii onirice cu excrescențe fantastice. Ici-colo, poetul înalță „stâlpişori” (excelent acest alintat diminutiv care îndulceşte neputința), proptind poemul înălțat pe buza prăpastiei: „Ce e cerul? mă întreabă ea. / Nu e nimic! / Ce să fie?! / Nu e nimic! / El nu-i decât / partea de sus / a întrebării tale. // Cu lumină se îneacă întunericul, / cu întuneric se îneacă lumina, / văd doi morți unul lângă altul / şi ucigaşul lor nicăieri!” Căderile negre sunt, cum spuneam, de catifea, căci ingredientele ludice şi oniric-fantastice îngăduie devieri şi remanieri ale destinului: „Mă trezesc că am coborât / mai multe trepte decât am urcat. / Unde sunt? Mă aflu pe acelaşi drum. / Aşa s-ar părea. / Printr-o fereastră zăresc jocul unor corăbii necunoscute, / mari cât un cap de pisoi. / Orologiul bate ziua jumătate! / Turnul se leagănă. A crescut ora / de o mie de ori! Ora pro nobis! / Disperat mă arunc într-un gol provizoriu. / Nu mă prăbuşesc. Zbor! / Tot disperat urmăresc Turnul în mişcare / şi mă aşez pe una din trepte. / Comand o friptură de prepeliță / prin microfonul de la lavalieră. / Cineva râde. / E râsul unei păsări mijlocii” – Vis în lucru. Avertismentele sunt şi ele prevenitoare, surdinizate, şoptite pe îndelete ca o poveste de mulcomit copiii: „Locul unde se rupe firul / se numeşte Al Ruperii... / Vine cineva din susul lui, / nu bagă de seamă / şi cade în gol! / De aceea e bine să luați seama, / pasul să vă fie mărunt şi ochii deschişi, / altfel vă zdrobiți trupul. / Odată, sufletul unui căzut / a înnodat firul, din milă / pentru zdrobiții de jos, / dar a fost pedepsit / că n-a lăsat destinul să-i ucidă pe cei care / nu se uită pe unde calcă. / Locului i s-a schimbat numele, / i s-a zis Al Nodului. / Poate că firul nu se va mai rupe, / dar într-un târziu / va ajunge la capăt, / acolo de unde toți cad / într-o sită mişcătoare şi deasă. / Cu ea cerne perechea de mâini / căreia i se spune A Nimănui!” – Sita.
Pretutindeni, maniera aceasta vătuită şi volantă a înfruntării morții. Scenariile pe care le avansează neobosit poetul au menirea de a distrage atenția, de a frena căderea inexorabilă, de a-i adăuga semnalmente pozitive, ameliora(n)te: „Aşa se poartă Dumnezeu cu mine: / mă lasă să-l creez şi eu pe el în sufletul meu! / Vezi că e bine, zice, să dai ființă, / vezi cât de curat poți fi!? / şi mă îmbie să călătoresc în tot Universul. / Vorba vine în tot, că n-ai cum! / O nimica toată, susură El, / ți-am extirpat glanda trufiei, / asta trebuia să fac de la început. / Aşa se joacă El cu noi, ne hrăneşte pe toți / cu rădăcini şi cu frunze şi cu licori, / nu ne mai opreşte de la nimic, / şi la transhumanță ne dă voie. / Nu e un joc, veți zice, încruntaților, / cu Dumnezeu nu te poți juca! / Ba e un joc, surâde El, iar surâsul / i se preface într-o sculptură de nor, / care nu seamănă cu nimic. / Ba e un joc, mai spune El, / dar numai al vostru cu voi / pentru că Eu sunt mereu plecat / să aflu câte ceva despre Mine!” – Convenția. Hăul pe care-l deschid încheierile poemelor sale la picioarele cititorului este urmarea unei sporiri furişe a tensiunii în „gaura neagră” a ființei prin fine devieri sintactice posibile în ordinea provizorie a versului, a poemului.
Cum spuneam altădată, înnoirea cu orice preț a instrumentarului nu intră în proiectul unei voci poetice care a reuşit să fie şi să rămână distinctă, originală şi expresivă. Poezia lui Marcel Mureşeanu e greu de prins într-o formulă ori de aliniat unei serii. Tranzitivitatea ei e înşelătoare, căci, deşi obiectul îi este amețitor de direct şi priza la real multiplă, efectul e ambiguu, directețea îşi pierde şirul, acceptă afluenți imprevizibili, versúra e polivalentă şi, nu de puține ori, gata să se întoarcă asupra sieşi, satisfăcută de roadele pe care le poate astfel culege din existența sa pură şi autosuficientă. Cărțile sale din ultimi ani fac încă o dată proba diversității pe care o poate gestiona poetul cântând, obstinat, pe o singură coardă. Indiferent câte alte subteme ar fi convocate – şi sunt –, ele rămân chenare, fundaluri, rame care să decupeze şi mai limpede miezul obsesiv. Insinuant, cu o parşivenie învăluitoare şi chiar cu o umbră diavolescă („diabolic”, zice Mircea A. Diaconu şi înclin să-i dau dreptate), complementară versului molcom-senin, poemul râde galben înregistrând neobosit semne ale trecerii: „…mergi aşa ca nebunul pe drum / şi deodată îți vine să îmbătrâneşti / e ca şi cum ai strănuta, / e peste puterile tale să te opui / te scurgi încet cu umbra lungă / pe lângă ziduri”; „Cu câtă bucurie mă uit / la trupul meu îmbătrânit! / Vezi că n-a fost greu, / vezi că n-a fost cine ştie ce?”; „Aplecat peste masa de scris, scot un geamăt scurt, / de abia îl aud şi-mi dau seama / că pot muri din clipă în clipă, / dar nu cred”; „ajunsesem pe un punct înalt, / m-am repezit în acel gol, / mă dizolvam, pluteam dus de curenți, / în rotocoale tot mai largi, / ca într-o pâlnie cu vârful în sus, / altceva era acum timpul.”
Marcel Mureşeanu este unul dintre cei mai expresivi poeți ai drumului ființei spre moarte.