DRAME DE LÂNGĂ NOI

„Îi plăcea cum se vede oraşul, tupilat la picioarele ei ca un cățel ascultător, era fascinată de oamenii care se târau prin părculețul de jos, nişte gângănii care se adapă la fântâna arteziană, dar mai ales îi plăcea cum se vede cerul, ca nicăieri în altă parte, fără ca vreo buruiană sau umbra vreunui copac să o stânjenească în vreun fel. Se putea uita la nori până o lua cu un soi de amețeală şi avea senzația că se prăbuşeşte în sus, se înşurubează în văzduh, cade în cer aşa cum visezi că te prăvăleşti în fântână (...). Se aşeză cu grijă pe marginea blocului şi cu picioarele bălăngănind, în partea dinspre părculeț”.
Scena citată se derulează pe terasa-acoperiş a unui bloc cu 10 etaje, iar protagonista ei este Rădița, o elevă în clasele primare, una dintre cele două perspective narative ale romanului lui Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu. Fragmentul reprodus descrie chiar „jocul de-a Dumnezeu”. Rădița, din înălțimea locului în care se află, se imaginează un fel de stăpână a lumii terestre, care trasează în gând comenzi anonimilor pe care îi zăreşte jos, punându-şi tot felul de dorințe pentru situația în care, în clipa următoare aceştia reacționează în spiritul „poruncilor” sale. Iar oamenii se execută întocmai, de cele mai multe ori: beau apă, ridică de jos o hârtie, o cotesc pe aleea de stânga. O fetiță de nici zece ani, singură, cu picioarele bălăngănindu-se în gol pe acoperişul unui bloc cu zece etaje, apărută la pagina 40 a unui roman de peste 350 pagini este precum faimoasa puşcă a lui Cehov, agățată pe perete în actul I al unei drame. Mai ales când romanul se numeşte Fetița care se juca de-a Dumnezeu (titlu desprins parcă din literatura scandinavă contemporană), trimitere directă la chiar scena pe invocată şi descrisă mai sus, iar întreaga carte este ceea ce s-ar putea numi cronica unor lente alunecări în depresie. La felul în care evoluează acțiunea şi se relevă tot mai clar destinul celor două protagoniste ale romanului, întrebarea care prinde rădăcini în mintea cititorului este nu „dacă?”, ci „când?” se va produce ireparabilul în existența inocentei, dar tot mai nefericitei Rădița. Autorul are însă inteligența să ofere un final surpriză, fie şi din perspectiva scoaterii în afara cadrului romanului propriu-zis, a unui deznodământ spre care micuța şi inocenta Rădița pare atrasă de forța fatalității.
Tradus în tot mai multe limbi, multiplu premiat internațional, cu opere ecranizate de regizori cu nume, Dan Lungu este unul dintre cei mai importanți prozatori români ai momentului. Sociolog de profesie, dotat cu un foarte fin simț al limbii, dar şi cu tehnici de construcție textuală în deplin acord cu proza europeană a momentului, scriitorul este excelent plasat pentru a realiza marea frescă a societății româneşti de la începutul secolului XXI.
Fetița care se juca de-a Dumnezeu este romanul unui fenomen pe care îl care se derulează sub ochii noştri, ale cărui efecte le vedem în fiecare zi, dar pe care nimeni nu s-a încumetat să îl transpună în operă literară. Cel puțin, după cunoştința mea, nu într-una de nivelul artistic al acestui semnat de Dan Lungu: fenomenul tot mai răspândit al dramei copiilor părăsiți de părinții plecați la muncă în Occident. Romanul lui Dan Lungu se dezvoltă sub forma a două linii de evoluție, inițial paralele care îşi modifică însă cursul pe traseu, îndepărtându-se una de cealaltă. O familie modestă, apăsată de greutățile tranziției, cu multe zile neguroase şi puține zone de lumină, se vede pulverizată, emoțional vorbind, în momentul în care unul dintre părinți (mama) pleacă în Italia să îngrijească bătrâni cu gândul de a reveni cât mai repede în țară cu banii necesari să pună pe picioare treburile familiei (soțul este şomer) şi să poată oferi un rost celor două fete ale sale. Romanul este construit pe baza confesiunilor întretăiate ale Rădiței (mezina familiei, elevă în clasele primare) şi ale mamei sale, perspectiva narativă alternând de la un capitol la altul. Dan Lungu se dovedeşte un bun cunoscător al realităților din spațiul românesc (firesc), dar şi al vieții comunității românilor veniți la muncă în Italia. În plus, el se arată a fi şi un foarte fin psiholog, pentru că, dincolo de obsesia firească a personajelor pentru cei cea plecată sau, în cazul ei, pentru cei rămaşi în urmă prozatorul descrie credibil existența cotidiană a eroilor săi, cu micile întâmplări şi preocupările banale care le ocupă timpul. În Italia şi în România viețile merg înainte. Dincolo de golul tot mai amețitor din sufletul lor, de voie de nevoie, personajele trebuie să se adapteze la noua realitate a vieții lor, dorul le macină, dar provocările vieții le obligă să privească mereu în față, să amâne iar şi iar dorita revedere, să facă, în ultimă instanță, ca drumurile lor în viață să se îndepărteze continuu, în loc să se apropie.
Deşi îşi poartă în permanță în suflet familia de acasă, şi se gândeşte doar la clipa reîntoarcerii, Letiția, femeia plecată la muncă în Italia nu poate rata oportunitățile de nerefuzat care îi răsar în cale. Combinația ideală de viață relativ uşoară şi de bani mulți o face captiva definitivă a bătrânei pe care o îngrijeşte. Amână mereu, în ultima clipă, promisa revenire în țară de sărbători sau în concediu, utilizarea limbii române îi provoacă dificultăți din ce în ce mai mari, iar instalarea unui calculator în casa părinților ei (bunicii la care locuieşte Rădița), cu scopul de a putea conversa pe skype, se transformă rapid într-un prilej de non-comunicare, experiment stânjenitor şi absurd la ambele capete ale firului (Dan Lungu redă excelent dialogul crispat şi lipsit de conținut din momentul primei utilizări a serviciului). Înstrăinarea se petrece lent, zi după zi, pas cu pas, pe nesimțite. Femeia pe care o vede pe skype vorbind româneşte cu un ciudat accent „cântat” nu mai are pentru Rădița nimic din mama ei, pe care încercase să o identifice printre femeile cu alura ei, întâlnite pe stradă. La rândul ei, departe de țară, trăind 100% din timp într-o familie de italieni, Letiția trăieşte un sentiment de dezrădăcinare de nelinişte şi chiar de frică față de lumea pe care a lăsat-o în urmă. Acesta este admirabil scos în evidență de prozator în scena în care femeii îi cade în mână, după foarte multă vreme, un ziar din țară: „Pe măsură ce dă paginile, realizează că veştile vin dintr-o lume străină, care nu mai au legătură cu viața ei. Cât ea stă aici, lucrurile de acolo nu au înghețat, aşteptând-o pe ea să se întoarcă, ci îşi urmează drumul lor. Nici ea nu rămâne aceeaşi aici, nici lumea de acolo nu stă pe loc. Pe nepusă masă, o încearcă un firav sentiment de teamă: oare cum va fi reîntâlnirea dintre ea, cea de acum, şi lumea pe care o va găsi? Cum să fie, plină de bucurii, îşi răspunde tot ea, mai mult cu mintea decât cu inima”. (p. 220)
Pe celălalt drum epic, al existenței Rădiței, lucrurile stau chiar mai rău. Mult mai rău. Sora sa mai mare, Mălina, şi tatăl său s-au mutat în vechiul lor apartemant, iar ea a rămas singură, în grija bunicilor. Universul său este unul destul de strâmt, prietenii de joacă sunt puțini, drumurile sale limitate, iar amintirea mamei ocupă, de aceea un loc central în viața ei. Poartă cu ea discuții imaginare, amintiri de demult, pline de tandrețe şi căldură umană, îşi fac loc printre întâmplările zile, cu inocența vârstei îşi economiseşte banii de înghețată cu gândul de a pleca în Italia pentru a-i face o surpriză mamei sale. Crede cu inima plină de exaltare promisiunile privind iminenta întoarcere a Flaviei acasă, măcar pentru vacanțele de sărbători, dar, de fiecare dată, bucuria revederii este anulată în ultimul moment. Încet, încet, speranțele mor, Rădița devine tot mai însingurată şi mai tristă, jocurile copilăriei îşi pierd veselia şi tot farmecul ludic, devin monotone şi lipsite de viață. Întreaga lume pare a se fi golit de substanță. Impresionantă este scena în care Rădița se ia pe stradă după o femeie, convinsă fiind că este mama ei întoarsă din Italia pe ascuns, pentru a le face o surpriză: „Tanti din fața ei, nu foarte departe, cât ai arunca o minge la volei, cel puțin din spate, semăna cu mama. Pardesiul ei de culoarea lui Ben, câinele lui nenea Miron, fâlfâia aevea, cu poşeta gen sac fâțâindu-se alături. Inima îi sări în sus de bucurie, fără să se gândească prea mult. Era la fel de înaltă, părul de aceeaşi culoare, doar că nițel mai scurt. Se tunsese, gândi ea. Păşea la fel, repede şi des. Mama! Se întorsese fără să scoată un cuvințel, ca o şmecheroaică, să le facă o surpriză. Când o văd la uşă să leşine cu toții (...). O depăşi, ca să o poată privi din față. La privirile ei curioase, femeia îi zâmbi. Îi zâmbi frumos, dar ca unui străin. Ar fi vrut să-i spună: eu sunt mamă, Rădița, nu mă mai recunoşti? Semăna cu mama din acea fotografie veche. Semăna chiar bine cu mama, dar zâmbetul şi privirea nu erau ale ei. Ca şi cum o vrăjitoare i-ar fi luat trupul şi ar fi băgat pe altcineva înăuntru. Ca şi cum ar fi murit şi între timp s-ar fi născut ca mamă a altui copil.” (pp.166-167)
Romanul lui Dan Lungu este actul de identitate literară al unei lumi care creşte sub ochii noştri, dar pe care o ignorăm în profunzimea ei, dincolo de ştirile de fapt divers care asigură rating-ul emisiunilor de ştiri: lumea copiilor abandonți de părinții plecați la muncă în străinătate. Invidiați de colegii lor şcoală şi de joacă pentru micul spor de confort material, pentru jucăriile nemaivăzute, hainele mereu în ton cu moda şi dulciurile seducător ambalate, dar secați de sentimente şi de dorul după cei dragi, tot mai însingurați, mai trişti şi mai dezorientați. O lume care nu este, aşa cum s-ar putea crede, doar una în roz, dar nici una în negru. Există în ea destule pete de culoare, umor, veselie, inocență, speranță. Chiar dacă odată cu sosirea serii, în pragul somnului, gândurile se îneacă în amintiri, în discuții imaginare, în sentimente refulate şi, nu de puține ori, în lacrimi amare.
Grație formației sale de sociolog, Dan Lungu înțelege precum puțini scriitori de azi specificul unei epoci, în toată complexitatea ei, cu toate detaliile mai mult sau mai puțin văzute şi ştiute. Romanul său Fetița care se juca de-a Dumnezeu este, fără îndoială, cea mai reuşită expresie artistică a unui fenomen care a marcat profund societatea românească în anii din urmă. Un roman emoționant, impecabil scris, care, ecranizat, are toate şansele să se transforme într-un film de mare succes.