Poezia "spirituals"

Poezia “spirituals”. Întreaga noastră educație, fie cea primită în şcoală, fie ca autodidacți, ne-a învățat pe cea mai mare parte dintre noi să apreciem creația poetică cu precădere din unghi estetic, adică pe baza unor criterii axiologice validate de timp, criterii care au evoluat şi ele în funcție de sensibilitățile şi percepțiile fiecărei epoci. De la Dosoftei şi până la, să zicem, Ion Mureşan ori Cărtărescu, căutăm în fiecare text emoția estetică, impactul versurilor, imaginilor, viziunilor lirice asupra propriei noastre conştiințe a frumosului, felul cum rezonează ele în propria noastră interioritate artistică. Dar există şi o altfel de poezie, care, fără a eluda cu totul criteriul estetic aşa cum e el consacrat la un moment dat, îşi stabileşte alte priorități, pune accentul pe cu totul altceva, anume pe devenirea şi desăvârşirea întru (cum ar zice Noica) propria spiritualitate individuală nonlaică. Ca să dau un exemplu: luate la bani mărunți, scoase din context, nu toate versurile cântate spirituals sau de corurile gospel ne vor stârni fiori estetici; s-ar putea ca pe noi, „laicii”, să ne lase rece; însă cu ritmurile, rimele, vocile, armoniile, melodicitatea lor specifică, aceste – în mare măsură – incantații pot să aibă un impact emoțional puternic asupra celor care le ascultă ori - poate şi mai important! - chiar asupra celui care le scrie/spune. Desigur, dimensiunea fundamentală a acestor scrieri este cea religioasă; dar - nota bene! - nu singura. Am făcut această mică introducere ca să ajung, de fapt, la ce vreau: la poezia Laviniei Huțişoru Dumitru, concretizată până acum în trei volume cu titluri, din perspectiva aşteptărilor noastre estetice, nu tocmai atrăgătoare: „Trăiri ancestrale” (2009), „Floare de Rai” (2010) şi „Lumea sufletului meu” (2012). Ceea ce uneşte şi dă concretețe universului liric şi lăuntric al autoarei este Revelația, şocul descoperirii divinității. Ea n-o caută cu îndârjirea lui Arghezi („Vreau să te pipăi şi să urlu: este!”), ci asemenea păstorițelor de la Fatima, Lumina i se arată dintr-o dată, copleşitoare. De aceea poemele sale nu sunt atât psalmi, cât imne ale bucuriei, ca la – mutatis-mutandis, totuşi!... – Ioan Alexandru. Omiprezența duhului Celui de Sus e identificată cu fervoare pretutindeni, pe mări, munți, câmpii, coline, în actul Marii Uniri de la 1918, în Moldova, ba până şi în China şi Japonia, pe unde-a umblat în pelerinajul ei energetic L.H.D. Şi poate nu e de mirare că, traducătoare de meserie, tot un duh o face să scrie unele versuri direct în engleză, franceză şi portugheză, câteva din producțiunile sale având un notabil succes în... Brazilia. Dacă tot e să vorbim despre un duh, de data asta „păgân”, ce trece prin acest tip de poezie, atunci trebuie amintit neapărat Eminescu, de la care sunt împrumutați – şi autoarea o recunoaşte cu franchețe – „iambii suitori, troheii, săltărețele dactile” etc. În ceea ce mă priveşte, eu unul prefer acele incursiuni în paradisul copilăriei şi cîteva foarte fine poeme de iubire, din care citez două strofe: „Şi de-ai păşi cu grijă în sufletu-mi deschis,/ Făr-a lua cu tine vreo veche bănuială,/ Ți-ai regăsi acolo lăcaşul neatins,/ În care te-ai ascunde, ca un copil de şcoală.//La umbra ta vreodată, dac-ai băga de seamă,/ Cum tot te urmăreşte şi-n toate te imită,/ Ai şti că în iubire perechea ce te cheamă/ Ti-e-n toate o oglindă şi sprijin, nu ispită”. În concluzie, în peisajul atât de variat al poeziei româneşti contemporane, Lavinia Huțişoru Dumitru face o figură cu totul aparte.