(RE)DESCOPERIND TRECUTUL

„Asta e o religie. Voodoo şi farmece. Aş vrea să cred în ea, în creme, loțiuni regeneratoare, unguente transparente în flacoane lucitoare ca de gumă arabică. Aş folosi orice ş...ț ca să stăvilesc pic-pic-ul timpului, să rămân, mai mult sau mai puțin, aşa cum sunt”, îşi spune, la un moment dat, Elaine Risley, protagonista romanului Ochi-de-pisică al lui Margaret Atwood, apărut în Canada, în 1988. Numai că Elaine, o pictoriță de oarecare notorietate, revenită în Toronto, oraşul natal, după o îndelungată absență, pentru vernisajul unei expoziții retrospective, ştie, aşa cum şi mai bine ştie însăşi Margaret Atwood, că singura salvare în fața efectelor necruțătoare ale timpului poate fi descoperită doar prin intermediul artei şi al mecanismelor subtile ale memoriei. De care se vor folosi amândouă, atât Elaine, pentru a exorciza trecutul şi a reuşi să se împace cu sine şi să se descopere, la aproape cincizeci de ani, aşa cum e în realitate, cât şi Atwood, pentru a demonstra, dincolo de posibilitatea existenței unei noi abordări a temei timpului în romanul contemporan, şi multiplele valențe pe care le are – ori le poate dobândi – consacratul bildungsroman; mai cu seamă dacă personajul central este unul feminin. Un personaj feminin care, în acest caz, se dovedeşte a fi doar aparent fericit în fața momentului de apogeu al carierei artistice, dar care, în realitate, nu a reuşit încă să treacă peste întâmplările petrecute în urmă cu câteva decenii, în copilăria din suburbiile oraşului Toronto. Căci Elaine nu poate scăpa nici o clipă de amintirea prietenei sale din acei ani, Cordelia, cea care, asumându-şi, fără ca nimeni să-i fi cerut acest lucru, rolul de a o „îndrepta” pe fragila Elaine şi de a o „îmbunătăți” în toate, reuşeşete să manifeste mereu o neaşteptată cruzime şi să pună la cale nenumărate (mai mici sau mai mari) răutăți gratuite. Tocmai de aceea, ca şi cum ar resimți încă această malefică influență, după ani de zile, pictorița nu încetează să se întrebe, în peregrinările sale prin Toronto: „Dacă m-aş întâlni cu Cordelia, ce i-aş spune despre mine? Adevărul, sau ceva ce m-ar avantaja? Probabil că a doua variantă, încă mai simt nevoia asta.” Pe bună dreptate, critica literară nu a ezitat să afirme că puțini romancieri, după Graham Greene sau William Golding, au reuşit să surprindă cu atâta forță şi, deopotrivă, sensibilitate, complicatele relații dintre copii, precum şi incredibila capacitate a copiilor de a se chinui, uneori, unii pe ceilalți. Mai precis, a fetițelor, căci, după cum scrie Margaret Atwood în Ochi-de-pisică, „fetițele sunt mici şi drăguțe numai pentru adulți. Una față de alta nu sunt drăguțe, sunt de mărime naturală.”
Raportându-se permanent la complicatele relații stabilite între trecut şi prezent, scriitoarea canadiană modifică, la început într-un mod abia perceptibil, apoi din ce în ce mai evident, însăşi structura tradițională de bildungsroman, privilegiind o perspectivă accentuat feminină – dar nu şi obligatoriu feministă, după cum va sublinia nu o dată Margaret Atwood – în sensul că nu se foloseşte (nici măcar aparent) de consacratul model linear şi cronologic, de natură a simboliza, în final, despărțirea personajului de trecut, în sensul de atingere a pragului adevăratei maturități. Dimpotrivă, în Ochi-de-pisică (excelentă, ca întotdeauna în cazul traducerilor pe care le semnează, versiunea românească a textului, aparținându-i lui Virgil Stanciu!) cititorul va avea în față o structură circulară, evidențiind întoarcerea protagonistei tocmai la locurile unde s-au petrecut scene marcante ale copilăriei sale – unele dintre ele terifiante – într-un efort simbolic de a restabili legătura, fie ea şi una doar imaginară, cu personajele care i-au marcat anii de formare, între acestea, desigur, mai cu seamă Cordelia. Iar dacă, de exemplu, în Portret al artistului în tinerețe, James Joyce îşi va face personajul, pe Stephen Dedalus, să părăsească absolut tot ce ținea de trecut (de la propria familie, casă şi până la Irlanda însăşi) în încercarea de a se afirma ca individualitate pe de-a-ntregul independentă, Atwood alege o cale şi o soluție diametral opuse, Elaine înțelegând, finalmente, ce trebuie să întreprindă pentru a se elibera cu adevărat: şi anume, să se întoarcă acasă, să-şi amintească tot trecutul, să se împace cu acesta şi să-l păstreze pentru totdeauna în memorie, chiar dacă îi revine obsedant în memorie celebra replică din Macbeth: „My way of life/ Is fall’n into the sere and yellow leaf.” Pe de altă parte, autoarea alege să se îndepărteze, la fel de conştient, şi de alte modele literare consacrate, cum sunt, de exemplu, cele reprezentate de drumul descoperirii de sine din Jane Eyre de Charlotte Brontë sau din The Awakening de Kate Chopin, căci, în Ochi-de-pisică nu există niciun personaj masculin care să împlinească nevoia protagonistei de căldură umană sau de sprijin emoțional în momentele decisive: rememorarea vieții sale de până atunci o face pe Elaine să înțeleagă că, în fond, singurul sprijin pe care-l poate găsi – dacă e să-l găsească – e doar în ea însăşi.
Alegând să aducă în discuție memoria şi importanța trecutului pentru personajul feminin principal, Atwood se dovedeşte a se încadra perfect într-o tendință esențială a prozei contemporane, reprezentată mai cu seamă de o serie de autoare afro-americane, cum sunt Toni Morrison, Alice Walker sau Gayl Jones. Nu întâmplător, tocmai de aceea, Elaine se identifică, în momentele cele mai importante ale narațiunii, cu reprezentanții unor grupuri minoritare din Canada, mai cu seamă atunci când este confruntată cu presiunile exercitate asupra ei de standardele societății din care face parte şi care o califică, aprioric, drept o fetiță albă, de religie creştină şi aparținând clasei de mijloc. Iar sensibila Elaine, deşi se simte apropiată doar de tânărul indian Banerji, fost student al tatălui său, sau de doamna Finestein, vecina de origine evreiască pentru care nutreşte o reală afecțiune, va încerca, fără să-şi dorească însă nici o clipă cu adevărat acest lucru, să se integreze în mica societate a prietenelor sale, Carol, Grace şi Cordelia – care, întotdeauna, îi impun un model de comportament diferit de acela pe care ea însăşi îl consideră potrivit. Aşa va ajunge Elaine să meargă săptămânal la biserică împreună cu familia lui Grace, iar apoi să urmeze chiar şi plictisitoarele cursuri ale şcolii de duminică. Şi tot aşa va deveni expertă în cataloagele de modă şi în jocurile inventate de prietenele ei. Prietene care decid, însă, la un moment dat, sub îndrumarea Cordeliei, s-o schimbe pe Elaine, s-o îmbunătățească, criticând la tot pasul modul în care vorbeşte, râde sau păşeşte aceasta. Iar mica victimă inocentă ajunge chiar să nu mai ştie cum trebuie să se poarte şi să răspundă, iar în cele din urmă, e aproape incapabilă să-şi mai dea seama cine este cu adevărat.
Totul culminează cu scena în care fetița e la un pas de moarte, după o coborâre deloc întâmplătoare, sub privirile atente ale Cordeliei, într-o râpă de la marginea oraşului. Din clipa aceea, totul se schimbă, căci Elaine înțelege, deodată, că eşti ceea ce alții vor să facă din tine doar atâta timp cât accepți modelul lor de comportament. Şi că poți fi victima celorlalți – fie ei chiar prieteni sau, cine ştie, mai ales prieteni (sau „prieteni”) – doar atâta vreme cât le dai voie să te victimizeze. Iar Elaine nu mai acceptă nici să fie victimă, şi nici să se conformeze unor norme în care nu crede şi pe care i le stabiliseră alții, de aici despărțirea, ruptura profundă de cea mai apropiată ființă, Cordelia. Legăturile dintre ele vor fi reluate, însă, după un timp, numai că acum raportul de forțe se inversează, Elaine fiind cea care domină şi care, nu o dată, reuşeşte chiar şi să rănească prin remarcile dure pe care le face. Cele două se vor întâlni, apoi, pe parcursul anilor ce vin, iar Elaine va înțelege, în cele din urmă, adevărul: în copilărie, Cordelia se purtase aşa cu ea doar pentru a-şi ascunde propria nefericire şi permanenta neîmplinire, doar pentru a simți deliciul de a pune pe cineva în inferioritate şi de a umili, aşa cum şi ea era umilită acasă. Printr-un soi de ciudat efect al oglinzii, Cordelia acționa, astfel, împotriva lui Elaine, ca şi cum ar fi luptat pentru propria ei salvare. Iar Elaine va reuşi să exorcizeze toate aceste amintiri ale trecutului descoperind, după ani de zile, în podul casei, printre alte lucruri nefolositoare, bila de sticlă ochi de pisică la care ținea atât de mult în copilărie şi care reprezenta lumea ei, minunata ei lume personală şi extrem de secretă, şi bine păzită, bila fiind unicul secret în fața ochilor necruțători ai Cordeliei. Nu întâmplător, unul din tablourile ce vor fi expuse în cadrul expoziției retrospective e intitulat chiar Ochi-de-pisică, o încercare de autoportret, dar, deopotrivă, o tentativă de a prinde, în acelaşi impuls creator, întreaga atmosferă a anilor copilăriei. Desigur, autoportretul acesta în sine reprezintă încă o victorie a lui Elaine, abia după definitivarea lui ea reuşind să uite vechea teamă de propria imagine reflectată în ochii celor din jur, dar şi în oglinzi. Şi, cu toate astea, nimic nu dispare cu totul, căci şi după atâția ani, tot Cordelia rămâne figura care o bântuie pe Elaine, până şi cu câteva minute înainte de vernisajul expoziției, transformându-se, astfel, într-o veritabilă imagine a dublului, tinzând să întruchipeze, pentru Elaine, însăşi temerile sale cele mai profunde, îndoielile cele mai ascunse, dorința irepresibilă de a fi iubită.
Arta indiscutabilă pe care o demonstrează din nou Margaret Atwood în acest roman constă, aşadar, în detaliile surprinse într-un mod remarcabil şi neaşteptat, în capacitatea de a transforma orice element aparent obişnuit în posibil declanşator al unui coşmar, în capacitatea de a surprinde singurătatea umană în mijlocul unui mare oraş, incredibilul sentiment al pierderii care pare a o copleşi pe Elaine, în unele momente ale şederii sale la Toronto. Ochi-de-pisică pare, astfel, a deveni, în acest fel, privit în ansamblu, nu neapărat o retrospectivă a vieții lui Elaine Risley, aşa cum e expoziția sa de pictură, ci mai degrabă un inedit adagio la un celebru titlu al lui Thomas Wolfe, You Can’t Go Home Again. Căci Elaine a reuşit nu numai să se întoarcă acasă, în toate sensurile posibile, ci şi să afle, la capătul acestui anevoios drum, cine e cu adevărat.