Aniversări
George Postelnicu
POETUL ION GHEORGHE LA 80 DE ANI
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 /2015
„Scripturile” (1983) sunt interpretarea în stilistică lexical-funcțională a imaginilor de pe monedele dacice: „Decaineus citeşte neamurile şi toate casele, cercetându-le fără grabă, / Regii începutului tuturor dacilor îi strigă” (pag. 20). Ideograma Capului de Bou, prezentă pe toate piesele, ar corespunde fondatorilor. Ea ar forma cuvântul boistra sau bistra care echivalează cu origine, obârşie, adică cel izvorât din Boul Inițial, un trup viguros, sacru şi nobil. Mintea poetului se cațără pe toate crengile arborelui semințiilor. La fiecare nume de strămoş se loveşte cu nuiaua de alun: „umblă asemenea cotoiului de pădure, / pe ramurile sângelui regal” (pag. 21). Dacii, poporul părinte al romanilor, grecilor şi nordicilor. Neamurile Ramsu şi Rhmer s-au aflat pe pământul Celor Doi Moşi: Git şi Geat, în Geția. Toate casele regale indo-europene au avut originea comună în Geția. Pe o monedă provenind din Oltenia şi considerată imitație de tip Filip al III-lea, a descoperit o imagistică-inventar care a constituit materialul descriptiv al primei scripturi. Este vorba de imaginea unui om cu mască de urs, turnând figurine de lut, aşadar un olar al animalelor, un atoatefăcător, un zămislitor, un nemulțumit de lucrările sale: „După trei plânsuri se gândi bine: începu să-i placă fătul ce-l făptuise din lut” (pag. 25). „Rădăcina în chip de plumb” face trimitere la jen-sen şi la tradiția unei farmacopei arhaice, pe bază de plante, dar e şi un elogiu indirect adus lui Tao. Iată un citat mai lung, care reconstituie fabricarea fătului de lut cu cap de urs, adică a statuetelor, a copilului de lut copt în vatră şi a copilului de piatră, ținuți apoi în poală şi alăptați de Mama Mamelor: „Puse buruiana la fiert în ulcica de aur cu doi boi la toarte; / La foc mic, la flacără leneşă o ținu; / Luă şi copilul-cu-cap-de-urs, cel-din-trei-pământuri; îl puse-n spuză, / Îl culcă între lemnele-aprinse, îl băgă-n movilă de jar; / L-a pus la ardere pe Zămislitul-la-masa-rotundă a vietăților; / Plămada era pe mâini bune, toate grijile le cunoştea sora de suferință, slujitoarea bucatelor” (pag. 27). Statuetele plurifigurate, ca şi inscripțiile monetare, comportă un număr nelimitat de variante. Din acest motiv pot fi considerate formule magice fără înțeles imediat, având scopul îndepărtat de a constitui „o bază de incitație şi inspirație”, o plămadă a plămadelor pentru interpreții misteriilor, încât concluzia sa că geto-dacii au suferit trei latinizări: hiperboreeană (locală), troiană (când oligarhia s-a întors în patria părinților) şi cea romană (traiană), nu ne mai miră.
Fiecare poem este o pânză deasă țesută din vrăji şi descântece, o magie impresionantă de la primul până la ultimul vers. La naşterea grea a fiului de mamă, ca şi la cea a figurinelor, moaşa invocă pe daimonul patului care „a dat în prag cu copitele-i; una de mul, una de armăsar, / Şi-a scuturat capul bălan, de asin; a nechezat, a răspuns” (pag. 60), s-a deschis poarta mare şi Decaineus i-a trecut pragul, „Dar Ăl Copil din mamă tot într-un plâns o ținea”. Bazileul ajută la naşterea fiului său, promițându-i tinerețe fără bătrânețe şi viață fără de moarte. Moaşa este slujitoarea vetrei şi a bucatelor. „Trei zile de plâns şi trei nopți: nedormite țările; / Oamenii supărați unii pe alții; arțăgoşi / se iau la ceartă din nimic; / Prietenii nu mai ştiu de glumă; se bănuiesc unii pe alții de-o vorbă, / Fârtații la sfat şi la zicerile cele-ndeobşte, se-ntunecă dintr-o dată; / Li se-ntoarce cuvântul înapoi cu-nțelesul stricat; / Îşi întorc unul altuia spatele; se amenință, se ocolesc unii pe alții - / De trei zile plânge pruncul în mamă şi nu vrea să vină pe lume; / Vitele nedormite; nu mai pasc, nu beau apă; / De-o tristețe fără mamă s-au pus jos, pe unde le-a prins; / Stau proaste, uitându-se-n gol; oftează şi gem” („În Țările Dacilor, supărări”, pag. 55). După trei nopți şi trei zile de plâns, toți s-au pornit pe râs: „A râs bazileul cu fața la mărul de sub fereastră; a râs şi mărul; / A râs mărul, a hohotit pasărea care dormise pe-o creangă: jumătate hulub, cuc jumătate; / S-a pus mai încolo pe-un cireş; hohotea pom de la pom; toată livada; / Râsul lor ce era? Hohotul lor era floare” (pag. 64-65). Râsul de bucurie se multiplică prin dublarea repetată a cantității de fericire a regnurilor, rezultând sinteze complexe şi cu ajutorul obiectelor nominale identificate de autor pe monede şi pe albume de tezaure trace. Poetul: vraci, şaman, vrăjitor, taumaturg? Mag. În „Strigări la vase” (pag. 68) vorbeşte deja de doi prunci, cărora le caută nume şi toți vorbesc, toate vorbesc, „se rătăceşte câte un cuvânt; altul cade-n locul altuia”. În fața Peşterii (cu sensul de familie, trib, gintă), locul de întrunire al sfatului, stă fiecare pe locul herbului-strămoş şi invocă marile contrarii, ca să poată alege nişte nume care să împace filozofic particulele lexicale Da şi Ba, precum principiile Yng şi Yang.
Procesul de creație a poemelor-capitole are mai multe stadii: profaza, diviziunea lexicală, anafaza şi metastaza. În cea dintâi are loc un proces special de acumulare conservativă a iluziei prin separare repetată şi prin posibilitatea fiecărei vocabule de a forma un organism complementar: „Doisprezece Călăreți doisprezece tâlmaci; curieri doisprezece; ați ieşit / voi din Peşteră; să ştie tot omul; / Şase mergeți spre dreapta, şase țineți stânga; în frunte steagul; / Călăreți cu chip de lup, ridică prăjina şi-o scutură de trei ori; / Se sperie, ai zice, feții de bronz; încep să țipe feciorii zurgălăi; / S-a speriat fecioara flamură: ca o beată fuge despletită; / Ca o zăludă cu pletele-n vânt şi gata s-o prindă gonaciul; / I se scutură coamele de lână, ciucurii, motoceii, cozile” („În loc de tâlmăcire”, pag 73). În poemul-epopee „Scripturile”, cei 12 călăreți-colăceri-căluşari sunt douăsprezece ipostaze istorico-mitologice ale arhetipului Marelui Preot Decaineus. Conform tehnicii sale poetice urmează replicarea, caracterizată prin jocuri de artificii nominale care duc la sporirea cantității de proteină lirică prin formarea de vocabule-fii şi vocabule-fiice sau lanțuri. Momentul declanşării diviziunii este determinat de mai mulți factori, printre care starea de sănătate a cuvintelor şi posibilitatea lor de a se spiritualiza, cum ar putea fi aceste animale heraldice: lup, bour, mistreț, cal, berbec, cerb, vultur, mârtan, râs, corb, şarpe, mulă, urs, leu, ied de cerb, vițel de bour. Femeile gete au nume extrase din monede: Alburna, Donisa, Gutina, Muna Mică, Sibiara, Vinirea, Godana, Cherialica, Ramina, Chera, Inara, Leta, Estuna, Levica, Roxa, Panca, Ruga, Rutila, Gleiana, Dochiana, Mulaşa, Grenuna, Borbura, Neghina, Neaga, Simina, Danichia, Ghenara, Bruma, Guga, Samasa, Zagra, Oinaca, Zutina, Sagita, Gorna, Agatira, Apulia, Bostra, Prita, Burida, Carpina, Cauca, Căteana, Cheaga, Burgura, Bilga, Britola, Ginta, Bostita, Dolma, Hiberna, Herma, Iutea, Marțea, Borata, Sora, Binda, Coarba, Teura, Tyrasa, Răcata, Dagaia, Horpia, Elisa, Borusa, Ghebelda, Borena, Sirma, Gipela, Cosimboia, Roina, Disdana, Zoara, Tina, Carnea, Heruna, Docleata, Dauna, Liburna, Portina, Penesta, Pirusta, Stirpea, Siculata, Tulanta, Aheea, Artemena, Benda, Mirisa, Sabendi, Daboira, Sinoia, Arideea, Leorda, Eurideia, Vița, Iaziga, Midia-Dia, Tilişca, Mitara, Zioara, Râmna, Mosirna, Mnezina, Ipoboroaia, Bedra, Borsuna, Hora, Germia, Rumena, bătute pe rând, de Decaineus cu creanga-nflorită în noaptea oaselor, ca să se mărite, sau bostele de obârşie venite la ospăț: rimini, arimni, arimani, rimani, arimi. Geții nu puneau întrebări. Nici bazileul. Doar Decaineus! Poetul pretinde de mai multe ori că a citit pe monede cuvinte şi expresii de la care apoi, prin fracționări şi similitudini, a ajuns la nume cu valoare de mesaje uşor traductibile şi asimilabile riturilor țărăneşti cunoscute. Sfatul său: „cine-nțelege să tacă; cine nu pricepe, să-şi vadă de treabă” (pag. 111). În anafază dispare membrana semantică, entitățile lexicale se condensează, devin structuri ordonate în versuri şi versurile în capitole. Sintetismul este o trăsătură demonstrabilă, chiar dacă poetul are atâtea de spus…, încât concentrarea informațiilor în sintagme se impune de la sine, considerând că niciun vers nu este de prisos. Un inconvenient nu uşor de înlăturat îl constituie sintaxa, care îl lasă de multe ori pe cititor să descâlcească topica unor propoziții. Metastaza ar fi faza finală a articulării ideii, caracterizată prin numeroase localizări secundare. Acum se formează fusul lexical care, în mişcarea sa circulară, elimină termenii uzați şi întăresc țesuturile puternice, dar deja poezia nu se mai află sub controlul autorului. Imaginile se spiralizează şi se prind autonom în rețele cu un nou înveliş, cu un alt nucleu. Metafizica sa e formată din celule spirituale cu un epicentru filozofic constant şi fundamental. Celula spirituală a devenit pentru totdeauna un microcosmos în care se îmbină elemente ale protoromânismului dur cu paseismul. Ce au toate astea cu poezia? Cum pot deveni poetice zeitățile păgâne? Care poet nu şi-ar dori să realizeze o operă care să schimbe felul de a simți al semenilor săi? Este protoistoria un accelerator de himere pentru Ion Gheorghe? Sigur că da. Partea megalitică a operei sale formează un tărâm al simbolurilor inventate, al umbrelor reificate, guvernat de cutumele strămoşilor fondatori. Prezentul este înlocuit aici în totalitate cu prototrecutul. Străromânismul său se clădeşte pe nisip? Este o proiecție onirică a propriului eu? Sau a arheologiei diletante?
Fiecare poem este o pânză deasă țesută din vrăji şi descântece, o magie impresionantă de la primul până la ultimul vers. La naşterea grea a fiului de mamă, ca şi la cea a figurinelor, moaşa invocă pe daimonul patului care „a dat în prag cu copitele-i; una de mul, una de armăsar, / Şi-a scuturat capul bălan, de asin; a nechezat, a răspuns” (pag. 60), s-a deschis poarta mare şi Decaineus i-a trecut pragul, „Dar Ăl Copil din mamă tot într-un plâns o ținea”. Bazileul ajută la naşterea fiului său, promițându-i tinerețe fără bătrânețe şi viață fără de moarte. Moaşa este slujitoarea vetrei şi a bucatelor. „Trei zile de plâns şi trei nopți: nedormite țările; / Oamenii supărați unii pe alții; arțăgoşi / se iau la ceartă din nimic; / Prietenii nu mai ştiu de glumă; se bănuiesc unii pe alții de-o vorbă, / Fârtații la sfat şi la zicerile cele-ndeobşte, se-ntunecă dintr-o dată; / Li se-ntoarce cuvântul înapoi cu-nțelesul stricat; / Îşi întorc unul altuia spatele; se amenință, se ocolesc unii pe alții - / De trei zile plânge pruncul în mamă şi nu vrea să vină pe lume; / Vitele nedormite; nu mai pasc, nu beau apă; / De-o tristețe fără mamă s-au pus jos, pe unde le-a prins; / Stau proaste, uitându-se-n gol; oftează şi gem” („În Țările Dacilor, supărări”, pag. 55). După trei nopți şi trei zile de plâns, toți s-au pornit pe râs: „A râs bazileul cu fața la mărul de sub fereastră; a râs şi mărul; / A râs mărul, a hohotit pasărea care dormise pe-o creangă: jumătate hulub, cuc jumătate; / S-a pus mai încolo pe-un cireş; hohotea pom de la pom; toată livada; / Râsul lor ce era? Hohotul lor era floare” (pag. 64-65). Râsul de bucurie se multiplică prin dublarea repetată a cantității de fericire a regnurilor, rezultând sinteze complexe şi cu ajutorul obiectelor nominale identificate de autor pe monede şi pe albume de tezaure trace. Poetul: vraci, şaman, vrăjitor, taumaturg? Mag. În „Strigări la vase” (pag. 68) vorbeşte deja de doi prunci, cărora le caută nume şi toți vorbesc, toate vorbesc, „se rătăceşte câte un cuvânt; altul cade-n locul altuia”. În fața Peşterii (cu sensul de familie, trib, gintă), locul de întrunire al sfatului, stă fiecare pe locul herbului-strămoş şi invocă marile contrarii, ca să poată alege nişte nume care să împace filozofic particulele lexicale Da şi Ba, precum principiile Yng şi Yang.
Procesul de creație a poemelor-capitole are mai multe stadii: profaza, diviziunea lexicală, anafaza şi metastaza. În cea dintâi are loc un proces special de acumulare conservativă a iluziei prin separare repetată şi prin posibilitatea fiecărei vocabule de a forma un organism complementar: „Doisprezece Călăreți doisprezece tâlmaci; curieri doisprezece; ați ieşit / voi din Peşteră; să ştie tot omul; / Şase mergeți spre dreapta, şase țineți stânga; în frunte steagul; / Călăreți cu chip de lup, ridică prăjina şi-o scutură de trei ori; / Se sperie, ai zice, feții de bronz; încep să țipe feciorii zurgălăi; / S-a speriat fecioara flamură: ca o beată fuge despletită; / Ca o zăludă cu pletele-n vânt şi gata s-o prindă gonaciul; / I se scutură coamele de lână, ciucurii, motoceii, cozile” („În loc de tâlmăcire”, pag 73). În poemul-epopee „Scripturile”, cei 12 călăreți-colăceri-căluşari sunt douăsprezece ipostaze istorico-mitologice ale arhetipului Marelui Preot Decaineus. Conform tehnicii sale poetice urmează replicarea, caracterizată prin jocuri de artificii nominale care duc la sporirea cantității de proteină lirică prin formarea de vocabule-fii şi vocabule-fiice sau lanțuri. Momentul declanşării diviziunii este determinat de mai mulți factori, printre care starea de sănătate a cuvintelor şi posibilitatea lor de a se spiritualiza, cum ar putea fi aceste animale heraldice: lup, bour, mistreț, cal, berbec, cerb, vultur, mârtan, râs, corb, şarpe, mulă, urs, leu, ied de cerb, vițel de bour. Femeile gete au nume extrase din monede: Alburna, Donisa, Gutina, Muna Mică, Sibiara, Vinirea, Godana, Cherialica, Ramina, Chera, Inara, Leta, Estuna, Levica, Roxa, Panca, Ruga, Rutila, Gleiana, Dochiana, Mulaşa, Grenuna, Borbura, Neghina, Neaga, Simina, Danichia, Ghenara, Bruma, Guga, Samasa, Zagra, Oinaca, Zutina, Sagita, Gorna, Agatira, Apulia, Bostra, Prita, Burida, Carpina, Cauca, Căteana, Cheaga, Burgura, Bilga, Britola, Ginta, Bostita, Dolma, Hiberna, Herma, Iutea, Marțea, Borata, Sora, Binda, Coarba, Teura, Tyrasa, Răcata, Dagaia, Horpia, Elisa, Borusa, Ghebelda, Borena, Sirma, Gipela, Cosimboia, Roina, Disdana, Zoara, Tina, Carnea, Heruna, Docleata, Dauna, Liburna, Portina, Penesta, Pirusta, Stirpea, Siculata, Tulanta, Aheea, Artemena, Benda, Mirisa, Sabendi, Daboira, Sinoia, Arideea, Leorda, Eurideia, Vița, Iaziga, Midia-Dia, Tilişca, Mitara, Zioara, Râmna, Mosirna, Mnezina, Ipoboroaia, Bedra, Borsuna, Hora, Germia, Rumena, bătute pe rând, de Decaineus cu creanga-nflorită în noaptea oaselor, ca să se mărite, sau bostele de obârşie venite la ospăț: rimini, arimni, arimani, rimani, arimi. Geții nu puneau întrebări. Nici bazileul. Doar Decaineus! Poetul pretinde de mai multe ori că a citit pe monede cuvinte şi expresii de la care apoi, prin fracționări şi similitudini, a ajuns la nume cu valoare de mesaje uşor traductibile şi asimilabile riturilor țărăneşti cunoscute. Sfatul său: „cine-nțelege să tacă; cine nu pricepe, să-şi vadă de treabă” (pag. 111). În anafază dispare membrana semantică, entitățile lexicale se condensează, devin structuri ordonate în versuri şi versurile în capitole. Sintetismul este o trăsătură demonstrabilă, chiar dacă poetul are atâtea de spus…, încât concentrarea informațiilor în sintagme se impune de la sine, considerând că niciun vers nu este de prisos. Un inconvenient nu uşor de înlăturat îl constituie sintaxa, care îl lasă de multe ori pe cititor să descâlcească topica unor propoziții. Metastaza ar fi faza finală a articulării ideii, caracterizată prin numeroase localizări secundare. Acum se formează fusul lexical care, în mişcarea sa circulară, elimină termenii uzați şi întăresc țesuturile puternice, dar deja poezia nu se mai află sub controlul autorului. Imaginile se spiralizează şi se prind autonom în rețele cu un nou înveliş, cu un alt nucleu. Metafizica sa e formată din celule spirituale cu un epicentru filozofic constant şi fundamental. Celula spirituală a devenit pentru totdeauna un microcosmos în care se îmbină elemente ale protoromânismului dur cu paseismul. Ce au toate astea cu poezia? Cum pot deveni poetice zeitățile păgâne? Care poet nu şi-ar dori să realizeze o operă care să schimbe felul de a simți al semenilor săi? Este protoistoria un accelerator de himere pentru Ion Gheorghe? Sigur că da. Partea megalitică a operei sale formează un tărâm al simbolurilor inventate, al umbrelor reificate, guvernat de cutumele strămoşilor fondatori. Prezentul este înlocuit aici în totalitate cu prototrecutul. Străromânismul său se clădeşte pe nisip? Este o proiecție onirică a propriului eu? Sau a arheologiei diletante?