MODELUL IBRĂILEANU

Soarta lui Ibrăileanu părea a fi una ingrată: de prin anii ’80, nici un critic nu a mai catadicsit să se apropie cu atenție de opera sa. Şi nimic nu îngroapă mai straşnic în uitare un scriitor decât nepăsarea urmaşilor săi. Considerat vetust, tradiționalist, promotor al poporanismului, başca socialist, susținător al teoriei „artei cu tendință” (câtă vreme sub comunism marota criticii a fost valoarea estetică, scuturată de orice balast), posesorul unui stil imposibil sau lipsit, oricum, de performanțe retorice, mentorul „Vieții Româneşti” părea un caz clasat. Cine să stea să mai desluşească holograma unei opere datate, aparținând unui autor care nu mai vorbeşte pe limba contemporanilor? Cine să mai scurme prin atâta moloz şi să caute grăuntele prețios? Mult mai confortabil a părut, pentru câteva decenii, să acceptăm stereotipiile comode şi să-l lăsăm pe Ibrăileanu în ungherul lui de istorie literară: un critic cu temperament de moldovean, care nu a reuşit să facă şcoală şi care nu a stârnit niciodată atâtea pasiuni precum ceilalți giganți, precum Maiorescu, Lovinescu ori Călinescu. Nu cred că putem detecta cu seriozitate un exeget postbelic care să-şi fi asumat nu programul, dar baremi modelul autorului Spiritului critic în cultura română. Declarativ, Constantin Ciopraga s-ar revendica de la fostul său profesor, concret însă, diferențele, şi temperamentale, şi stilistice sunt mai fățişe decât asemănările. Mai mult decât atât, nici în calitatea sa de beletrist Ibrăileanu nu a fost niciodată nominalizat, cu responsabilitate, printre mai marii genului. Aforismele nu i le-a citit aproape nimeni sistematic (cine stă să creadă în viabilitatea unui gen care nouă ne lipseşte funciar?), iar romanul Adela, deşi comentat şi bifat în sintezele genului, nu a fost niciodată socotit un concurent de temut pentru titlurile clasice ale prozei de analiză, semnate de Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Rebreanu ori chiar M. Blecher. Adela a fost perceput ca o ciudățenie, nici roman, nici jurnal, nici ficțiune, nici autobiografie şi, oricum, prea puțin pentru a-l considera pe autorul său un romancier pur sânge. Şi e de mirare că lucrurile s-au plămădit astfel, întrucât formula cărții se potrivea ca o mănuşă poeticii prozei optzeciste sau a celei de dată mai recentă.

Spun oare vorbe mari dacă mă încumet să conchid că norocul lui Ibrăileanu a fost Antonio Patraş? Unii s-ar grăbi, n-am nici o îndoială, să răspundă afirmativ. Şi totuşi, dacă acceptăm că soarta postumă a unui scriitor depinde de updatările critice pe care fiecare generație le produce pe marginea operei sale, nu văd de ce nu am recunoaşte că lucrarea universitarului ieşean, intitulată sugestiv Ibrăileanu. Către o teorie a personalității (Cartea Românească, 2007) a avut puterea de a-l readuce în circuit pe autorul Adelei. Din câte ştiu, Patraş trage acum la o ediție critică a operei pe care a aşezat-o în silogism, aşa că afirmația mea de mai sus tinde să capete perfectă acoperire.

Să precizez, pentru început, că avem de a face cu o primă parte a unui proiect care, de va fi dus la bun sfârşit, îi va aresta autorului preocupările pentru destulă vreme: Literatura criticilor. Era firesc, deci, ca acest ambițios pariu să înceapă cu Ibrăileanu. Să nu uit să observ: ceea ce atrage atenția este sectorul beletristic al unor autori recunoscuți în primul rând în calitate de conştiințe critice. Prin urmare, nu se procedează ca de obicei, când cutare ispravă literară a cutărui critic era socotită un ifos ori un exercițiu demonstrativ, un fel de proptea a programului său critic. De data aceasta, se vizitează opera critică a scriitorului cu prejudecata (de bun simț) a rafinamentului autorului Adelei. Altfel spus, un om care poate scrie un text atât de fin, cu un acut simț al nuanțelor, nu are cum să fi fost un rudimentar apărător al unor teorii de extracție socio-politică, un doctrinar cu ochelari de cal. Este chiar paradoxul pe care caută să-l lămurească şi eseul lui Antonio Patraş: „Cum e posibil că tocmai criticul cel mai puțin «artist» şi mai doctrinar să fie totodată de departe cel mai rafinat scriitor dintre critici?” Să fie o coincidență? Din păcate, în istoria literaturii coincidențele nu prea sunt agreate şi reprezintă, oricum, rezolvarea cea mai facilă a unei dileme. Să fie, în acest caz, o problemă de receptare? Altfel spus, de superficialitate a receptării? Cel mai probabil. Adevărul e că, de cele mai multe ori, s-au citit textele lui Ibrăileanu ca şi când prin ele ar fi vorbit nu un om, ci o instanță impersonală sau, cel mult, un ideolog, deci un ins care se anulează ca personalitate şi se pune în slujba unui program. Ambiția mărturisită a eseului de față este însă de a sparge coaja operei şi de a sonda dincolo de aparențe. Ipoteza, profitabilă întru totul, de la care porneşte această carte este că „textele (...) cu statut secundar dobândesc o însemnătate ce depăşeşte orizontul îngust al valorii estetice. Eşecurile literare ale unui critic cu personalitate interesează infinit mai mult decât succesul unui autor mărunt. Şi textele ratate, poate chiar în mai mare măsură decât celelalte, dezvăluie adesea lucruri nebănuite despre omul din spatele operei”. Să reținem această ultimă sintagmă, neconceptualizată îndeajuns, aşa cum neprins în concept rămâne inefabilul literaturii... Carevasăzică, tocmai acest om de dincolo de cortina operei este luat în cătare. Fireşte că se fac toate disocierile cunoscute, încă de la polemica Proust-Saint Beuve, fireşte că nu poate Antonio Patraş să fie atât de naiv încât să suprapună imaginea individului biologic, ca să spun aşa, peste cea a autorului. El crede, pe bună dreptate, că „opera spune infinit mai mult despre om decât «izvoarele» biografice”. Nu altfel proceda Ibrăileanu însuşi, atunci când căuta să extragă din operă structura psihologică a scriitorului. Vom vedea, Patraş nu face decât să-i aplice autorului Adelei propria grilă de lectură, să-l supună unui exercițiu analitic geamăn cu cel pe care el însuşi îl propunea (fără să-i şi reuşească întotdeauna, ce e drept). De aceea, rediscutarea şi limpezirea unora dintre teoriile criticului ieşean sunt nu doar binevenite, ci absolut necesare. Fixându-le cu precizie, nuanțând ceea ce era doar formulat în grabă, cu febrilitate, tânărul exeget îşi defineşte, de fapt, instrumentele.

Ce iese de aici? Un Ibrăileanu mult mai profund şi mai subtil decât îl ştiam, îndeobşte. Chiar unul care, luat de valul ideii, sacrifică expresia. Meritul lui Antonio Patraş nu e doar acela de a readuce în prim-plan nişte idei, teorii care doar din ignoranță păreau inutilizabile, ci mai ales acela de a le verifica mergând la izvoarele lor. El îi reciteşte, ghidat chiar de paginile confesive ale scriitorului, pe autorii de căpătâi ai lui Ibrăileanu, convins că doar aşa poate înțelege literatura şi critica sa. Astfel, ceea ce era considerat conservatorism, obtuzitate ori simplă obediență față de spiritul veacului în critica lui Ibrăileanu devine, prin această lupă, deschidere către nuanțe, elasticitate a gândirii. „Preluând de la John Stuart Mill definiția artei ca «expresie solilocă a sentimentelor şi concepțiilor prin imagini», constată exegetul, Ibrăileanu formulează o foarte interesantă teorie a personalității care stă la baza sistemului său critic. În jurul acestui nucleu se încheagă de fapt toată opera lui Ibrăileanu, atât cea ideologică, cât şi cea propriu-zis literară”. Adoptând aceeaşi orientare, demersul recuperator demonstrează cât de viabil rămâne şi astăzi, după ce critica literară a epuizat cam toate metodele şi direcțiile posibile şi pare inertă la orice ispită conceptuală, modelul lui Ibrăileanu, care avea dacă nu certitudinea, măcar intuiția necesității unei „teorii implicite a personalității”. Concluzia pică numai bine şi confirmă această ipoteză: „«Tendința» n-ar fi altceva, în fond, decât expresia personalității artistului”. Din spatele oricărei opere îşi ițeşte prezența un autor, cu spiritul său, modelat, cel mai adesea, de spiritului epocii, dar şi cu inconfundabilul său profil psihologic. Pentru a nu falsifica, pentru a nu semăna cu o siluire, critica literară trebuie să tindă către creionarea acestui profil.

Acestea fiind stabilite, nu-i mai rămâne lui Antonio Patraş decât să purceadă la cercetarea amănunțită, răbdătoare şi comprehensivă a operei beletristice. Dacă poeziile de junețe, care-l făceau să roşească şi pe autor, sunt analizate en passant, cugetărilor din Privind viața li se acordă un loc important. De aici extrage criticul concepțiile scriitorului, pe care ulterior acesta le va ilustra în romanul Adela. Pe acest domeniu, al literaturii moraliste, tânărul eseist, iubitor de Montaigne şi de Paleologu, se simte în apele sale, asocierile cele mai inedite fiindu-i la îndemână. El comentează cu vizibilă satisfacție şi uneori cu savoare aforismele lui Ibrăileanu, punându-le în dialog cu destule alte concepții ilustre, de la cele ale lui Aristotel, la cele ale lui Hans Vaihinger. De fapt, cam toată literatura sapiențială este chemată la rampă, pentru a se proba subtilitatea apoftegmelor criticului moldav. Reperul de bază rămâne însă La Rochefoucauld, de care pe moralistul de la „Viața Românească” îl leagă apetitul de a trece dincolo de pojghița aparențelor, a convențiilor şi de a privi omul în toată nuditatea sa psihică. Deloc întâmplător, temele predilecte ale scriitorului sunt cele pe care le va ilustra şi în roman: femeia, relațiile sale cu bărbatul, amorul, în diferitele sale variante, prietenia, discreția, delicatețea ş.a.m.d. Nu mai stau acum să le comentez, au făcut-o destui alți recenzenți. Cert este că, dacă în prima sa parte, lucrarea lui Antonio Patraş era destul de precisă, apropiată, şi ca stil, de studiul academic, de data aceasta criticul se hotărăşte să îşi divulge şi ipostaza de eseist. Care, trebuie să adaug, îi cade bine. E vorba, de fapt, de o adecvare la obiectul de studiu; a scrie rigid şi înarmat cu o inutilă, în context, muniție teoretică ar fi însemnat să trădeze chiar spiritul autorului discutat. De aceea, critica universitarului ieşean devine participativă, empatică, ceremonioasă şi nu rareori ludică. Când am citit cartea sa de debut, Ion D. Sîrbu – de veghe în noapte totalitară, nu am intuit această predispoziție ghiduşă a autorului. Acum mă bucur să o constat. Cert este că Patraş ştie şi când să pună frână, şi când să pluseze. Se joacă, dar o face serios. Atunci când îl surprinzi că se lasă furat de plăcerea jocului, compunând cu intenție ironică fraze însiropate, în stilul textelor comentate şi păcătuind nițel prin surplus (ca la pagina 85, de pildă; fraza e prea lungă, nu o mai reproduc), îl ierți repede şi aştepți să vezi ce urmează. Şi, de regulă, urmează lucruri temeinice, căci ironia este benignă, iar acrobațiile stilistice sunt executate cu plasă. În plus, ipotezele emise doar rezultatul unor aleatorii detente ludice nu sunt. Decupez un subtil paragraf, constatând şi deplina empatie cu autorul cercetat: „Cred că lui Ibrăileanu i-ar fi plăcut o definiție ca aceasta: eticul e starea de grație a inteligenței. O grație la care inteligența nu ajunge decât... «privind viața». Când nu se mai întâmplă aşa, când spiritul îşi întoarce fața de la viață, morala se transformă şi ea în tot felul de lucruri urâte, de care e mai bine să ne ferim”. Nu sunt simple panseuri arbitrare, ci prelungiri explicative ale concepției autorului Adelei. Patraş trăieşte cumva în lumea lui Ibrăileanu, aşa cum Lucian Raicu s-a mutat, pentru o vreme, în Gogol, şi Valeriu Cristea în Dostoievski.

Capitolul final, intitulat grăitor Salvarea criticului este dedicat în întregime romanului Adela. Cred că este partea cea mai reuşită a întregului volum, fără a le pune în umbră pe celelalte, absolut necesare. Evident că autorul nu îşi propune să propună puncte de vedere cu orice preț inedite, ci doar să respecte natura unui text de un rafinament aparte. Pune punctul pe i în discuția ponderii autobiografice din roman, preferând să lucreze cu bisturiul delicat, nu să taie cu satârul. Evident că nu se poate pune semnul egalității între doctorul Codrescu şi Ibrăileanu, chiar dacă anumite coincidențe ne-ar putea îndemna să procedăm astfel. Dar nici nu se poate nega o legătură între cele două instanțe. „temperamentul şi sensibilitatea eroului, consideră Antonio Patraş, dar mai cu seamă «ideile» sale, nu fac decât să trimită, ca un ecou, la natura complexă a personalității scriitorului însuşi. Tot astfel, strategia narativă adoptată accentuează proiecția autoficțională, de unde şi selecția riguroasă din propria biografie a situațiilor exemplare, generatoare de semnificații cu bătaie mai lungă, dincolo de litera documentului”.

Romanul este pus alături de titlurile favorite ale scriitorului; bineînțeles că nu ca formulă, ci ca personalitate a personajelor, ca mod de a privi viața, Turgheniev şi Tolstoi sunt oricând invocabili. Dar sunt chemați la apel, rând pe rând, Goethe, Proust, Benjamin Constant şi alții. Tânărul critic (de fapt, maturul critic, aşa e mai corect) are uşurința asociațiilor şi se orientează perfect în literatura occidentală (şi nu numai). Unele observații denotă o finețe aparte. De pildă: „Proustian e, mai cu seamă, rafinamentul uşor pervers, maladivitatea discret insinuantă”. Criticul e atent mereu la spiritul textului, nu doar la litera sa. De aceea, depăşeşte nivelul analizelor tehniciste, care constată cu mare satisfacție faptul banal că o scenă a romanului confirmă cutare schemă narativă teoretizată de X. Esențial e, în Adela, dincolo de procedeele care sunt simple mijloace, procesul acestei indecizii, care este, de fapt, procesul unei conştiințe specifice. „Obiectul analizei, precizează subtil exegetul, nu e trăirea personală, sentimentul erotic pentru ceva anume, ci iubirea ca proces cognitiv, implicând, deopotrivă, eticul şi esteticul, pe un plan de superioară contemplativitate”. Aşadar, e vorba de un roman despre iubire, ca proces de cunoaştere. Nimic mai mult, dar nici mai puțin de atât. Prin urmare, cele două personaje principale sunt întoarse pe toate fețele şi tratate ca şi cum ar fi persoane reale, de care te poți, într-o bună zi, lovi pe stradă. Criticul secondează cu mult tact personajele, arătându-se acaparat de subtilitățile, uneori manifestate stângaci, ale intelectualului şi cam amorezat (dar cine l-ar putea acuza?) de tânăra femeie de rasă. Care ar fi natura acestei relații de „pândă şi seducție” permanentă, ca să reiau un titlu mai celebru decât romanul pe care îl individualizează? „Ambiguitatea raporturilor dintre cei doi îndrăgostiți se acutizează pe fondul spiritualizării (înțelege: efeminării) bărbatului şi al virilizării subiacente a femeii «cu umeri largi»”. Oricine ar fi tentat, aşa stând lucrurile, să-i trântească pe cei doi protagonişti pe canapeaua psihanalitică. Nu şi Antonio Patraş, care preferă să creadă că „fascinantă e conştiința lui Codrescu, nu subconştientul său”. Perfect adevărat. La fel cum perfect îndreptățite sunt şi punerile la punct pe care le face autorul când se raportează la opiniile altor critici (amintesc doar detaşarea de tentativa lui Ion Vartic de a compara romanul cu Lolita lui Nabokov).

Această iubire permanent ținută sub observație de eroii implicați este analizată cu instrumente ilustre, impuse de Stendhal ori Ortega y Gasset; trecută prin această sită însă, ea îşi relevă unicitatea. Dar nu funcționează, de fapt, atitudinea personajelor față de iubirea lor, la fel ca actul lecturii? Sau al relecturii? Antonio Patraş ne convinge că aşa este. Prin urmare, iată cea mai fericită etichetare a romanului: „Adela este o carte a re-citirii îndrăgostite. Iar Emil Codrescu, omul unei singure «cărți». Cititorul perfect”. Este astfel pusă în evidență natura vizibil intelectualizată a sentimentului, care, pentru un rafinat cum este medicul în chestiune şi pentru o femeie cu instincte atât de speciale şi de bine rafistolate, cum e Adela, nu are cum să capete aspecte strict animalice. Ipostază pe care, de altfel, bărbatul emancipat ar respinge-o ferm. Nu doar din cavalerism sau din alte prejudecăți, nici doar din timiditate excesivă. După ce îi face un amănunțit examen psihologic şi intelectual, criticul poate dezlega enigma satisfăcut: „refuzul instinctului brut nu e pentru el o formă pioasă de asceză, ci un rafinat dezmăț, izvor inepuizabil de superioare satisfacții”. Ce ți-e şi cu esteții ăştia!

Antonio Patraş pare el însuşi adeptul ori măcar admiratorul unui atare estetism. Nu-l plâng însă; în critica literară, cel puțin, o astfel de atitudine nu se concretizează în pierderi, fie ele şi din acelea care dau satisfacție. Ba dimpotrivă...

În concluzie, meritul acestei cărți nu stă în primul rând în stil, aşa cum
s-a afirmat uneori. De un discurs atrăgător, seducător chiar, este în stare orice critic cu talent, dacă-şi adapă acest talent la izvoare potrivite. Iar critica literară nu este, încep să cred, în primul rând o problemă de cum, ci mai ales de ce. O probează, printre altele, însuşi Ibrăileanu. Ea trebuie să emită acele ipoteze pe care să le susțină într-o argumentație logică, convingătoare dincolo de retorica ei. Cred că îi luăm mai mult decât îi dăm acestei cărți dacă îi lăudăm exclusiv stilul şi o considerăm un simplu eseu, fără mari mize exegetice. Dimpotrivă, lucrarea lui Antonio Patraş are o miză cât se poate de serioasă şi de importantă: aceea de a recupera un model şi de a demonstra că întreaga operă a lui Ibrăileanu este un tot unitar, că există o concepție profundă în spatele ei, ba chiar un program. Şi că, la urma urmelor, romanul Adela nu a ieşit din neant, ci dintr-o retortă în care un ochi pătrunzător ar fi putut să-i intuiască geneza.

Bine ar fi dacă tinerii critici şi-ar dedica eforturile, cu devotament asemănător, clasicilor. Pentru că, se ştie, clasicii nu supraviețuiesc din inerție, ci în primul rând grație provocărilor hermeneutice pe care le suscită şi cărora le fac față.

Într-un fragment subtil comentat în carte, Ibrăileanu afirma că salvarea criticului este „aceea de a deveni cetitor”. Adică nu chirurg, ginecolog, om de ştiință, ci un ins care nu-şi refuză altruismul unei „lecturi îndrăgostite”. Antonio Patraş este, până acum, cel mai fidel „cetitor” al criticului de la „Viața Românească”.