Cronica literară
Viorica Răduță
Viața fotografului F. M.
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 /2015
Romanul de debut, Fotograful Curții Regale, Cartea Românească, 2015, confirmă o prozatoare. Simona Antonescu retrăieşte fotografiile lui „Franz Mayer”, le dă viață aşa cum o fac urmaşii cu pozele părinților sau bunicilor, cu dragoste. Cred că din această empatie s-a născut şi lumea din spatele fotografiilor, una a deplinei armonii. Punctul de plecare, fotografiile care au memorat o lume trecută, dar memorabilă în istoria noastră, pare să fructifice şi un orizont de aşteptare, nostalgia după timpurile noastre bune, aşezate.
Spiritul epocii lui Carol I iese mai ales din documentație. Culoarea locală e accentuată prin documentele de epocă. Obiceiuri, evenimente tipice, vestimentație, multiplele portrete şi descrieri de natură, dar şi vorbirea ceremonioasă sau biografiile conduc la evocarea unei lumi trecute. Scenele sunt cu minuțiozitate conturate, iar micropovestirile, reuşita romanului compus/montat din aceste ”capete”, se supun tot unui ceremonial, tipic povestirii sacre, începând cu locul, împrejurările, de obicei legate de clipa privilegiată a fotografierii, de conversația dintre narator, selectat sau autoselectat, etc. Turul de forță îl reprezintă desfăşurarea povestirii propriu–zise, fie compactizată, fie cu întreruperi întru controlul audiției. Revenirea la locul şi timpul narării este dublată de evaluare, şi aceasta diversă, ca şi tipurile de povestitori sau de povestire.
Romanul arată mozaicat, cu porțiuni aproape autonome. Viața fotografului F. M., subțiată pe porțiuni ample, este elementul fix care adună ca un centru narativ celelalte destine, evenimente, povestiri. Momentele existențiale, mai ales cele de măiestrie fotografică, surprinse fie în atelier, fie în spații deschise, se intersectează continuu cu poveştile celorlalte personaje şi cu evenimentele mari ale timpului ca întoarcerea armatei victorioase pe sub Arcul de Triumf sau exemplara participare a României la expoziția de la Paris.
Scriitura pare înceată, ca şi povestirile, dar, alături de elementele documentare, conduce în mare măsură la o conturare a epocii, cu ritmul său retro, aş zice, de frescă socială. Fotografiile de pe frontispiciul fiecărui capitol stau în oglindă cu textul (bună idee editorială), devin lansatori semantici şi de expresie (culoarea lor veche e în acord cu stilul ceremonios al autoarei). Destinele celor fixați de aparatul lui F. M. se derulează molcom ”în dreptul” fotografiei, demonstrând-o, ca în buna tradiție a tehnicii portretul literar realist. Romanul pare o poveste după fotografiile expuse, de la care autoarea chiar mărturiseşte ca a plecat în construirea lumii din jurul fotografului, ducând la o poveste arborescentă cu figuri şi momente de epocă. Povestirile au şi independență, dar se şi leagă de destinul fotografului prin momentul imortalizării pe hârtie; istoria locului şi a oamenilor stă pe hârtia fotografică într-o ordine anume stabilită de Franz în vitrina atelierului, cum stă şi în textul care le înglobează. Ideea de a intersecta fotografiile cu textul lor însoțitor/trăitor este una extrem de fructuoasă pentru că din această alăturare iese şi funcționalitatea stilistică, şi povestirea ca ceremonial, viața ritualizată într-un timp răbdător, la mare distanță de nervozitatea actualității noastre. Impresia este că autoare trăieşte plăcerea mai veche a privitului de fotografii de familie sau a filmelor vechi, înaintea şocului culorii.
Nararea pare limitată la urmărirea familiei Mayer, dar aceasta atrage personaje şi viețile lor, chiar evenimente naționale, toate sub lupa vizionarului fotograf. Poate ca povestirile sunt adiționale, dar peste tot se infiltrează duhul de povestitor al unei Ilisafte cu multe fețe, actualizată la vremea, pentru noi nostalgică din moment ce ne place acest retro de lume şi expresivitate, unui singur fapt epic. Viața de familie a fotografului acoperă destule pagini, dar nu are spectaculosul atâtor momente narate de povestitori cu statut diferit, de la cel de martor la cel de personaj al evocării. E dătătoare de culoare locală prezentarea în detaliu a nunții fetei protopopului de Mediaş cu Franz, de pildă, dar momentele celor trecuți prin ochiul de sticlă al aparatului, adevăratul narator, care adună în viziunea sa de privilegiu al memorării dincolo de prezent, sunt savuroase. Însăşi tărăgănarea dă tonul unei lumi ceremonioase, de taifas, a unui timp răbdător, chiar daca se mai petrec momente de stagnare şi explicitare auctorială. Adevăratul narator, cel care adună în vederea/viziunea sa, privilegiu al imortalizării, este aparatul de fotografiat, aşa încât poveştile unor personaje din pături sociale diferite, de la Carmen Silva la sacagiu, croitorese, Rudărița, Căsăndrița Sânzienelor, lăutarii, cu maestrul Dumitrache OchiAlbi şi Fărâmiță, lungul parcurs, novator, al Despinei Agopian, etc., sunt aşezate în clipele lor de grație, nu totdeauna scurte, într-o proiecție asumată de Simona Antonescu. Fotografiile sunt desfăşurate ca în filmele de la începutul cinematografului, adevărate poveşti rituale, demne de un Han (al Ancuței), topos suplinit aici de atelierul fotografului sau, simplu, de ochiul aparatului plasat în locuri anume, la Arcul de Triumf sau la „Expoziția Universală de la Paris”, momente în care Franz descoperă misterul fotografiei în privirea umană, sufleul, ”lumina”. Astfel, locul, Turnul Eiffel, de pildă, îl conduce spre sine, spre viața de fotograf al Curții regale, de fapt a unei lumi întregi, alcătuire din poveştile surprinse în clipita cea de taină a aparatului, una cât viața celui memorat. Este o reuşită fixarea atelierului drept adevăratul cronotop al cărții, locul care atrage timpul evocat al lumilor narate. Nu întâmplător, spre final, următorul fotograf din atelierul lui Franz va explicita funcția trăită de atelierul-personaj: „Franz Mayer este atelierul, repetă fotograful, gândind la fotografiile de nuntă ale tuturor părinților şi bunicilor acestui Bucureşti nou, care îi devenea din ce în ce mai străin, îngrămădite toate în vitrina devenită mult neîncăpătoare”. Actul narării are loc într-un spațiu ocrotitor, cum este atelierul, tot un suprapersonaj de felul hanului de la Chaucer sau Sadoveanu. In asemenea cadru povestitorii relatează întâmplări ”adevărate”, cu tot izul fantastic al unora dintre povestiri, conform ceremonialului, aici fotografierea. O povestire în ramă ar fi, de pildă, cea a Căsăndriței, spusă de martor, şi personaj, totodată, lelea Mândră. Are loc mai întâi o fixare a cadrului, atelierul, apoi o conversație între viitorul povestitor şi fotograf, prefațare exemplară a unei narații la fel, cu accent pe evocarea Sânzienelor şi a momentelor unei Casandre copil, ca în nuvelele unui Eliade. Evenimentul este relatat mai mult linear, dar şi necronologic. De obicei naratorul a participat ca protagonist sau martor, ori este deținător al unei poveşti auzite. Dar se întâmplă des ca însuşi autorul documentat să preia vreuna dintre povestiri, cum este cea a sacagiului, a lui Chiron grecul, cu magia neagră a Bălții Vrăjitoarelor, sau chiar a lui Franz, gata să înfieze un copil bolnav. Trebuie spus că povestirile nu s-ar încălzi fără multele scene de familie, de curte regală, de atelier, dar şi cele stradale sau din spații ”comune”, cum ar fi cel al croitoreselor sau al bucătăriei lui Franz. În bună tradiție a realismului scenele fac din fotografiile poziționate la început de capitol/povestire o lume vie, cu personaje demonstrative, cu povestitori calificați în actul narării, cu obiceiuri meticulos prezentate, adevărate fotografii în mişcare. De parcă lumea din jurul familiei Mayer ar face parte dintr-un film alcătuit, însă, din multiple stop-cadru, desfăşurate unul după altul pentru a face o poveste mai amplă. Savuroase sunt şi mişcările din fiecare cadru, stradă, expoziție, interioare, dar mai ales atelierul de poveste.
Fără a se înscrie în valurile prozei de azi, Simona Antonescu revine şi reînvie nu doar povestirea cu funcție sacră, ci şi documentația dătătoare de culoarea locală. Întâlnim mărci ale epocii în descrierile de locuri, în vestimentație sau portrete, în obiceiuri, un mers la stâna regală, un duel tipic acelor timpuri, încărcat de farmec erotic, furnicarul de atunci al străzii sau farmecul familial ori cutumele unui oraş, el însuşi mozaicat. Cu ocazia desfăşurării unei nunți tipice, de pildă, cu momente stabilite de tradiție, se strecoară, ca un factor de atmosferă, şi vestimentația. Detaliul dă verosimilitate acestei lumi. Mireasa, Anna, este „împodobită” astfel: ” Panglicile prinse de bordenul de cap îi ajungeau, la spate, până jos, la tivul rochiei. Paftaua veche i se aşeza pe piept ca un soare mare, bătut în pietre-pavăză inimii…”. Interiorul sărbătoresc e plin de obiecte document: „Candelabrul de deasupra mesei ardea cu lumânările lui, ca la zi de sărbătoare, cu toate că era miezul zilei. Farfuriile ei cele mai dragi, din porțelan de Bavaria, cu marginile dantelate şi cu florile albastre pictate manual, erau rânduite cu meşteşug pe masă (…) Cristalurile de pe masă sclipeau. Jilțurile cu tapiserie de mătase erau aşezate în linie perfectă împrejurul mesei”.
În cazul descrierilor, multiple, găsim chiar şi modelul sintactic enumerativ, fie la un portret colectiv al curtenilor (”Doamnele şi domnişoarele îmbrăcate în rochii vaporoase din muselină, inişor şi mătase în culori pastelate, etalându-şi umbreluțele din dantelă şi pălăriile pline de imaginație, domni în redingote uşoare, cu pălării de paie strânse cu panglici late, negre…”), fie pentru interiorul unei prăvălii de epocă: ”Cercevele, broaşte pentru uşi, cămăşi de in simandicoase sau simple, dar trainice, basmale în culorile curcubeului, lăzi braşovene pictate cu artă, butoaie pentru păstrat peştele pus la sărat, donițe şi căldări țigăneşti de aramă, bune pentru fiert țuica, țesături la metru, încălțăminte, straie de lână…”.
E limpede că în acest roman mozaicat ceremonialul povestirii rituale, şi la întregul nivel al cărții, şi pe porțiuni, este respectat de Simona Antonescu. Cât timp lumea din fotografii capătă viață metoda e fructuoasă (a nara în lanț, în ramă sau circular vieți, şi de obiecte, un şal, o suliță, de exemplu). Armonia lumii nu înseamnă lipsa momentelor negre, dar naratorul prim şi povestitorii dinăuntrul ramei ample le trec prin filtrul ceremoniei de comunicare, taifasului, cathartice şi inițiatice, totodată. Astfel se estompează orice dizarmonie de text şi de lume. Romanul pare static datorită adiționării de micro/povestiri, abundenței descrierilor de locuri şi oameni, care conduc, însă, alături de cutume, momente de viață bucureşteană de la începutul secolului al XX-lea, la o artă a evocării, molcome, de lume veche, fixată de fiecare fotografie, înviată prin retrăire/povestire.
Spiritul epocii lui Carol I iese mai ales din documentație. Culoarea locală e accentuată prin documentele de epocă. Obiceiuri, evenimente tipice, vestimentație, multiplele portrete şi descrieri de natură, dar şi vorbirea ceremonioasă sau biografiile conduc la evocarea unei lumi trecute. Scenele sunt cu minuțiozitate conturate, iar micropovestirile, reuşita romanului compus/montat din aceste ”capete”, se supun tot unui ceremonial, tipic povestirii sacre, începând cu locul, împrejurările, de obicei legate de clipa privilegiată a fotografierii, de conversația dintre narator, selectat sau autoselectat, etc. Turul de forță îl reprezintă desfăşurarea povestirii propriu–zise, fie compactizată, fie cu întreruperi întru controlul audiției. Revenirea la locul şi timpul narării este dublată de evaluare, şi aceasta diversă, ca şi tipurile de povestitori sau de povestire.
Romanul arată mozaicat, cu porțiuni aproape autonome. Viața fotografului F. M., subțiată pe porțiuni ample, este elementul fix care adună ca un centru narativ celelalte destine, evenimente, povestiri. Momentele existențiale, mai ales cele de măiestrie fotografică, surprinse fie în atelier, fie în spații deschise, se intersectează continuu cu poveştile celorlalte personaje şi cu evenimentele mari ale timpului ca întoarcerea armatei victorioase pe sub Arcul de Triumf sau exemplara participare a României la expoziția de la Paris.
Scriitura pare înceată, ca şi povestirile, dar, alături de elementele documentare, conduce în mare măsură la o conturare a epocii, cu ritmul său retro, aş zice, de frescă socială. Fotografiile de pe frontispiciul fiecărui capitol stau în oglindă cu textul (bună idee editorială), devin lansatori semantici şi de expresie (culoarea lor veche e în acord cu stilul ceremonios al autoarei). Destinele celor fixați de aparatul lui F. M. se derulează molcom ”în dreptul” fotografiei, demonstrând-o, ca în buna tradiție a tehnicii portretul literar realist. Romanul pare o poveste după fotografiile expuse, de la care autoarea chiar mărturiseşte ca a plecat în construirea lumii din jurul fotografului, ducând la o poveste arborescentă cu figuri şi momente de epocă. Povestirile au şi independență, dar se şi leagă de destinul fotografului prin momentul imortalizării pe hârtie; istoria locului şi a oamenilor stă pe hârtia fotografică într-o ordine anume stabilită de Franz în vitrina atelierului, cum stă şi în textul care le înglobează. Ideea de a intersecta fotografiile cu textul lor însoțitor/trăitor este una extrem de fructuoasă pentru că din această alăturare iese şi funcționalitatea stilistică, şi povestirea ca ceremonial, viața ritualizată într-un timp răbdător, la mare distanță de nervozitatea actualității noastre. Impresia este că autoare trăieşte plăcerea mai veche a privitului de fotografii de familie sau a filmelor vechi, înaintea şocului culorii.
Nararea pare limitată la urmărirea familiei Mayer, dar aceasta atrage personaje şi viețile lor, chiar evenimente naționale, toate sub lupa vizionarului fotograf. Poate ca povestirile sunt adiționale, dar peste tot se infiltrează duhul de povestitor al unei Ilisafte cu multe fețe, actualizată la vremea, pentru noi nostalgică din moment ce ne place acest retro de lume şi expresivitate, unui singur fapt epic. Viața de familie a fotografului acoperă destule pagini, dar nu are spectaculosul atâtor momente narate de povestitori cu statut diferit, de la cel de martor la cel de personaj al evocării. E dătătoare de culoare locală prezentarea în detaliu a nunții fetei protopopului de Mediaş cu Franz, de pildă, dar momentele celor trecuți prin ochiul de sticlă al aparatului, adevăratul narator, care adună în viziunea sa de privilegiu al memorării dincolo de prezent, sunt savuroase. Însăşi tărăgănarea dă tonul unei lumi ceremonioase, de taifas, a unui timp răbdător, chiar daca se mai petrec momente de stagnare şi explicitare auctorială. Adevăratul narator, cel care adună în vederea/viziunea sa, privilegiu al imortalizării, este aparatul de fotografiat, aşa încât poveştile unor personaje din pături sociale diferite, de la Carmen Silva la sacagiu, croitorese, Rudărița, Căsăndrița Sânzienelor, lăutarii, cu maestrul Dumitrache OchiAlbi şi Fărâmiță, lungul parcurs, novator, al Despinei Agopian, etc., sunt aşezate în clipele lor de grație, nu totdeauna scurte, într-o proiecție asumată de Simona Antonescu. Fotografiile sunt desfăşurate ca în filmele de la începutul cinematografului, adevărate poveşti rituale, demne de un Han (al Ancuței), topos suplinit aici de atelierul fotografului sau, simplu, de ochiul aparatului plasat în locuri anume, la Arcul de Triumf sau la „Expoziția Universală de la Paris”, momente în care Franz descoperă misterul fotografiei în privirea umană, sufleul, ”lumina”. Astfel, locul, Turnul Eiffel, de pildă, îl conduce spre sine, spre viața de fotograf al Curții regale, de fapt a unei lumi întregi, alcătuire din poveştile surprinse în clipita cea de taină a aparatului, una cât viața celui memorat. Este o reuşită fixarea atelierului drept adevăratul cronotop al cărții, locul care atrage timpul evocat al lumilor narate. Nu întâmplător, spre final, următorul fotograf din atelierul lui Franz va explicita funcția trăită de atelierul-personaj: „Franz Mayer este atelierul, repetă fotograful, gândind la fotografiile de nuntă ale tuturor părinților şi bunicilor acestui Bucureşti nou, care îi devenea din ce în ce mai străin, îngrămădite toate în vitrina devenită mult neîncăpătoare”. Actul narării are loc într-un spațiu ocrotitor, cum este atelierul, tot un suprapersonaj de felul hanului de la Chaucer sau Sadoveanu. In asemenea cadru povestitorii relatează întâmplări ”adevărate”, cu tot izul fantastic al unora dintre povestiri, conform ceremonialului, aici fotografierea. O povestire în ramă ar fi, de pildă, cea a Căsăndriței, spusă de martor, şi personaj, totodată, lelea Mândră. Are loc mai întâi o fixare a cadrului, atelierul, apoi o conversație între viitorul povestitor şi fotograf, prefațare exemplară a unei narații la fel, cu accent pe evocarea Sânzienelor şi a momentelor unei Casandre copil, ca în nuvelele unui Eliade. Evenimentul este relatat mai mult linear, dar şi necronologic. De obicei naratorul a participat ca protagonist sau martor, ori este deținător al unei poveşti auzite. Dar se întâmplă des ca însuşi autorul documentat să preia vreuna dintre povestiri, cum este cea a sacagiului, a lui Chiron grecul, cu magia neagră a Bălții Vrăjitoarelor, sau chiar a lui Franz, gata să înfieze un copil bolnav. Trebuie spus că povestirile nu s-ar încălzi fără multele scene de familie, de curte regală, de atelier, dar şi cele stradale sau din spații ”comune”, cum ar fi cel al croitoreselor sau al bucătăriei lui Franz. În bună tradiție a realismului scenele fac din fotografiile poziționate la început de capitol/povestire o lume vie, cu personaje demonstrative, cu povestitori calificați în actul narării, cu obiceiuri meticulos prezentate, adevărate fotografii în mişcare. De parcă lumea din jurul familiei Mayer ar face parte dintr-un film alcătuit, însă, din multiple stop-cadru, desfăşurate unul după altul pentru a face o poveste mai amplă. Savuroase sunt şi mişcările din fiecare cadru, stradă, expoziție, interioare, dar mai ales atelierul de poveste.
Fără a se înscrie în valurile prozei de azi, Simona Antonescu revine şi reînvie nu doar povestirea cu funcție sacră, ci şi documentația dătătoare de culoarea locală. Întâlnim mărci ale epocii în descrierile de locuri, în vestimentație sau portrete, în obiceiuri, un mers la stâna regală, un duel tipic acelor timpuri, încărcat de farmec erotic, furnicarul de atunci al străzii sau farmecul familial ori cutumele unui oraş, el însuşi mozaicat. Cu ocazia desfăşurării unei nunți tipice, de pildă, cu momente stabilite de tradiție, se strecoară, ca un factor de atmosferă, şi vestimentația. Detaliul dă verosimilitate acestei lumi. Mireasa, Anna, este „împodobită” astfel: ” Panglicile prinse de bordenul de cap îi ajungeau, la spate, până jos, la tivul rochiei. Paftaua veche i se aşeza pe piept ca un soare mare, bătut în pietre-pavăză inimii…”. Interiorul sărbătoresc e plin de obiecte document: „Candelabrul de deasupra mesei ardea cu lumânările lui, ca la zi de sărbătoare, cu toate că era miezul zilei. Farfuriile ei cele mai dragi, din porțelan de Bavaria, cu marginile dantelate şi cu florile albastre pictate manual, erau rânduite cu meşteşug pe masă (…) Cristalurile de pe masă sclipeau. Jilțurile cu tapiserie de mătase erau aşezate în linie perfectă împrejurul mesei”.
În cazul descrierilor, multiple, găsim chiar şi modelul sintactic enumerativ, fie la un portret colectiv al curtenilor (”Doamnele şi domnişoarele îmbrăcate în rochii vaporoase din muselină, inişor şi mătase în culori pastelate, etalându-şi umbreluțele din dantelă şi pălăriile pline de imaginație, domni în redingote uşoare, cu pălării de paie strânse cu panglici late, negre…”), fie pentru interiorul unei prăvălii de epocă: ”Cercevele, broaşte pentru uşi, cămăşi de in simandicoase sau simple, dar trainice, basmale în culorile curcubeului, lăzi braşovene pictate cu artă, butoaie pentru păstrat peştele pus la sărat, donițe şi căldări țigăneşti de aramă, bune pentru fiert țuica, țesături la metru, încălțăminte, straie de lână…”.
E limpede că în acest roman mozaicat ceremonialul povestirii rituale, şi la întregul nivel al cărții, şi pe porțiuni, este respectat de Simona Antonescu. Cât timp lumea din fotografii capătă viață metoda e fructuoasă (a nara în lanț, în ramă sau circular vieți, şi de obiecte, un şal, o suliță, de exemplu). Armonia lumii nu înseamnă lipsa momentelor negre, dar naratorul prim şi povestitorii dinăuntrul ramei ample le trec prin filtrul ceremoniei de comunicare, taifasului, cathartice şi inițiatice, totodată. Astfel se estompează orice dizarmonie de text şi de lume. Romanul pare static datorită adiționării de micro/povestiri, abundenței descrierilor de locuri şi oameni, care conduc, însă, alături de cutume, momente de viață bucureşteană de la începutul secolului al XX-lea, la o artă a evocării, molcome, de lume veche, fixată de fiecare fotografie, înviată prin retrăire/povestire.