Poeme

mai 1999

În fiecare zi
mama cumpără medicamente
trage perdeaua în dormitoe să intre minimul de soare
acceptat pentru un apartament cu fața spre nord
apoi verifică perfuzia, îi aranjează părul lui tata
descuie uşa primeşte asistenta
înşiră poze pe biroul meu, una câte una
cu grijă.
Tata e în fiecare
îi ghiceşte după chip cât o mai duce.

Imediat halca de carne forează-n circumvoluțiuni
fără obstacole
defensiva e slabă
se-naintează ostentativ
cu încăpățânarea unui copil care se ştie cu prioritate
se campează temporar pe nervul optic
se cercetează împrejurimile pentru strategii viitoare.

până la urmă puteam să spun că ai o stea în tine
care străluceşte prin scalpul secționat
prin piele şi obraji
prin albul ochilor tăi de privire fixă.

Împing flacoanele la perete
îți iau mâna într-a mea
clipeşti secvențial-saturat de două ori
ca o cameră setată pe timp lung de expunere
ridici degetul arătător
ca o ultimă demonstrație de stoicism celular.


zadar

Deschizi ochii te trezeşti cu capsa pusă
nu-ți place nimic ai vrea să treci
pe lângă ziua asta la fel de repede
cum treci pe lângă un tablou inexpresiv într-o galerie.
Te sperie din nou ideea de limită
coşmarul recurent al potențialei ratări
frica de-un maraton interminabil din care nu ieşi epuizat
ci mai rău, doar cu conştiința epuizării
urmată imediat de efortul fizic uniform, flasc şi constant
care te ține pe loc față de alții.
Şi te superi pe tine te superi că
nu poți mai mult deşi vrei să ştii secretul.
Aşa că rupi ritmul bruschezi diafragma
şi-naintezi patetic-iluzoriu
spre ceva străin de tine.
şi ştii că nu ajungi
în sinea ta ştii că
e doar o pornire viscerală inervată
ca atunci când dai la maxim volumul
în timp ce cântă melodia preferată
şi vrei mai mult mai tare
nu te resemnezi cu atât
apeşi cu zvâc şi patimă pe buton
ca un om care nu-nțelege,
însă ne se întâmplă
absolut nimic.


mahmur de iunie

Într-o cameră agățată de marginea ferestrei
mă aşez exact în centru şi fixez un punct de cădere
determinat doar de alegerea piciorului de prijin
şi de glezna cel mai puternic vascularizată.

Ca-ntr-un vis montat doar pe orizontală
s-a întâmplat să fiu o piatră rotunjită de mâini străine
şi să mă înfăşor cu cearşaful până cînd am simțit
că mă sufoc şi că oasele gleznelor au ieşit prin piele
nu cu sânge, dar cu durere.
M-am rostogolit în slow-motion până când am căzut din pat
Şi am ajuns în punctul terminus
Ca toate personajele lui David Lynch.


Miruna Iacob este născută în 1989, are două licențe, în Română/Engleză şi Drept, masterul în Traducerea textului literar contemporan în limba engleză şi pregăteşte doctoratul în filologie – toate, la Universitatea „Transilvania” din Braşov