"Efectul DR" în descrierea unui critic povestitor

O carte remarcabilă semnează Constantin Cubleşan în onoarea celor opt decenii de viață ale lui D.R. Popescu. Frumusețea cărții decurge din mai multele straturi şi atitudini pe care le imbrică într-o excelentă mărturie despre viață şi literatură. Cum spuneam altă dată, povestitor cu har şi plăcute tabieturi, autor de micromonografii critice, istoric literar, dramaturg şi poet, coordonator de ample proiecte editoriale, C. Cubleşan este cititorul-de-serviciu al zgomotoasei şi superficialei, în multe privințe, tranziții româneşti, unul care citeşte metodic, cu pedanterie ardelenească, netulburat de scandalul zilei, cărțile vremii şi le consemnează, în alcătuiri unitare şi temeinice, existența. În toate manifestările sale scriitoriceşti, punctul de fugă a fost şi rămâne povestirea, cu ritualul ei destins, boieresc, ignorând curgerea timpului şi introducând ritmuri domoale de degustat pe îndelete mărunțişuri cu tâlc ale vieții. Petru Poantă remarca, pe bună dreptate, „mobilitatea epică” a tuturor cărților lui C.C., indiferent de gen, „relația de o intimitate bonomă şi domestică” pe care o întreține cu Textul, „refuzându-i marile reverii abisale”. Calitatea esențială a scrisului său este, de altminteri, fidelitatea cu care citeşte textul/textele unei epoci, atenuând umori negre şi ascultând de o „lege” de sonoritate slaviciană: „Noi trebuie să fim cinstiți față de noi înşine şi să ne respectăm mereu propria conştiință”. Nu altfel îşi lucrează această nouă carte. Toate cărțile lui D.R. Popescu sunt recitite strâns, aproape de text şi de vibrațiile sale. Comentariul critic este însă nu întrerupt, ci potențat de frecvente şi savuroase trimiteri la epocă fie prin recurs la depozițiile lui D.R. din eseuri şi publicistică, fie prin recurs la propria fabuloasă memorie. Nu e prima dată când admir exactitatea şi plasticitatea detaliilor prin care C.C. reînvie, singur ori stârnit de ceilalți, întâmplări ale trecutului. Este posesorul unei extraordinare arhive, al unei istorii pitoresc-anecdotice, sfătos-echilibrate a vieții noastre literare.
„Efectul” DRP, adică prezența sa fermă şi catalizatore în viața cetății, este descris cu evocări nostalgice:„Nu ştiu exact ziua când l-am întâlnit pentru prima dată, dar trebuie să fi fost una din serile acelea extraordinare când, frecventând cenaclul Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor, patronat de A.E. Baconsky; începusem să-mi fac prieteni printre tinerii scriitori ai urbei universitare. […] Se formase în jurul lui D.R. Popescu un cerc de prieteni, mai ales studenți, care scriam literatură, cum ne pricepeam”; cu detalii ținând anume de spațiul clujean de enunțare: „Şi dacă e să fim drepți – şi trebuie să fim – prezența lui autoritară în preajma vârfului piramidei puterii a însemnat – referindu-mă strict la perioada lui clujeană – o susținere fără precedent a tinerilor în paginile Tribunei (şi nu numai), o coagulare de forțe artistice proaspete în jurul Teatrului Național (pleiada de critici teatrali şi autori dramatici apărută în acei ani la Cluj i se datorează în primul rând lui), o iradiere benefică de activizare culturală în zonele din jur – dacă e să ne gândim că apariția revistei Vatra la Târgu Mureş, condusă de Romulus Guga, nu este deloc străină de demersurile lui D.R.”, dar valorat şi cu încheieri hotărâte, tranşante: „D.R. Popescu propune un autentic sistem mitologic al actualității noastre labirintice […], o mitologie a decăderii morale, a maculării conştiințelor sub semnul unui destin impus deasupra voinței lor, deasupra felului lor de a fi, de a gândi. De a se comporta. Este o mitologie a maculaților de şi în istorie, a măscăricilor tragici dintr-un context existențial al pervertirii şi dedublării conştiințelor. Lumea, universul acesta plin de crime, de victime şi de călăi, devine astfel oglinda – mai mult sau mai puțin încifrată – a înseşi lumii căreia cu toții îi aparțineam.” Sau: „Azi, ca şi ieri, D.R. Popescu este una dintre cele mai originale voci pe care scrisul românesc le-a dat în perioada de după cel de al Doilea Război Mondial şi, nu mă îndoiesc, una dintre cele mai distincte personalități ale prozei actuale din circuitul mişcării literare europene şi nu numai.”
Inventarul critic al operei se petrece în aceeaşi manieră desfăşurată, în care criticul şi memorialistul fac casă bună, ştiind să-şi sprijine enunțurile pe acorduri ale celui comentat. Astfel, „schițele şi povestirile lui DRP surprind tocmai aceste conştiințe contorsionate, într-o actualitate pe care n-o înțeleg şi în care nu-şi află locul firesc”. E o „proză metaforică”, oarecum „în răspăr cu moda vremii”. E locul potrivit pentru a aduce în scenă un eseu consacrat de DR lui Fănuş Neagu în care se vorbeşte tocmai de ceea ce numeam eu altădată intervenție legică a prozei scurte pentru a impune, prin rafale iuți, o cotitură în felul de a scrie roman: „Povestirea a subminat ani la rând romanul sacerdotal, umilindu-l, marginalizându-l, punându-i la colț pretențiile de observator obiectiv al societății, dându-i cu tifla… Suciții şi răsuciții lumii au prins curaj şi au intrat în istorii, neputând fi dați ca exemplu de noblețe şi gândire apostolică… Dimensiunea nocturnă, misterioasă, legendară, ironică, abisală, paradoxală a acestor personaje punea în umbră discursul de lemn, iscat dintr-o rațiune de talaş”. Comentariul la Leul albastru este dublat de evocarea campaniei de denigrare declanşată în epocă împotriva acestui prozator îndrăzneț şi atipic. În Idei înzestrate cu voință, D.R. observă: „toate capodoperele au în centrul lor o jertfă. [toți] plătesc cu viața pentru dorul de a clădi în lume frumusețe”. În Vara oltenilor, e prezentă „o vorbărie continuă”, „toate personajele au o plăcere nestăpânită în a-şi comunica unele altora opinii, informații”. De altminteri, proza lui DR este o înşiruire de complicate eseuri asupra cuvintelor. Relativitatea generoasă a comunicării prin limbaj închipuie o enciclopedie a ființei niciodată definitivă, ci deschisă, perfectibilă. Memorie, vis, realitate sunt toate incerte, fără granițe care să le delimiteze net teritoriul.
Mai rețin Duios Anastasia trecea, în care C.C. decupează tema „clasicei şi nobilei Antigona trăită aievea într-un mediu rural, dintr-un sat de la noi, în vremea războiului […] un cântec ce deapănă, în ritualica sa tărăgănată, baladescul tragic al unor întâmplări memorabile”. Am încercat cândva o recitire în altă cheie a acestei splendide capodopere. E adevărat, Anastasia pare să asculte de „obiceiul pământului”, de tradiții, şi doreşte să îndeplinească, alb, un ceremonial. Costaiche pare să asculte de relațiile sociale şi politice, de obligația individului de a se plia imperativelor orei istorice. Cu alte cuvinte, ambii se supun unor legi din afară, sunt/par simple marionete sub dictat exterior. Dar o lectură mai atentă poate observa uşor că Anastasia îşi construieşte propria atitudine față de mortul străin, iar atitudinea sa e intelectuală – nu întâmplător, ea e „domnişoara învățătoare”. Pentru ceilalți mortul e fie duşman, sârb, răzvrătit şi, deci, nimic nu le poate cere să le pese, să gândească, aşadar, la el („a păsa” vine din latinul pensare, o întâmplare etimologică plină de înțelesuri); fie un străin, neintrând în zona datoriei familiale ori comunitare, singura care, prin tradiție, cere păsare, gând, memorie. Ceilalți îl lasă, aşadar, la răscruce din incapacitate intelectuală. Ei nu pot gândi singuri, nu se pot desprinde din certitudinea amăgitoare a legilor. Nu „obiceiul pământului”, în sensul de tradiție respectată de o comunitate, o obligă pe Anastasia să se îngrijească de mort, să-l gândească şi să-i pese de el. O obligă gândul suspendat, hrănindu-se din sine însuşi, al morții intravitale. Anastasia îşi şi proclamă, de altminteri, ea însăşi surprinsă de palierul pe care gândul ei o situează, libertatea şi invulnerabilitatea. Ea este intelectualul – cel ce gândeşte singur. Într-un fel, este personajul cel mai apropiat staturii scriitorului D.R. Popescu. Care, de pildă, citeşte, în răspăr cu mediatizatul gest al aducerii în țară a osemintelor unui luminător precum Inochentie Micu Klein, un adevăr dramatic: „Nimeni n-a scris o carte despre Inochentie Micu, nimeni nu s-a străduit să-i pună numele în lumina pe care o merită. Aşa că acum el odihneşte în pământul patriei sale – îngropat în uitare”.
Adevărul literei scrise, spune C.C. „dă tăria de forță a peceții sale de om, înainte de toate, şi mai apoi de om al suferinței creației”. DR este „oglinda vie a unei epoci în care locul său se rânduieşte între regii cărturari, cu deplină îndreptățire, alături de întemeietori.”