Cronica ideilor
Nicoleta Dabija
De două ori om, după Holocaust. Imre Tóth
Articol publicat în ediÈ›ia Viata Românească 9 / 2015
Mai mult decât faptele săvârşite împotriva evreilor de-a lungul Istoriei m-a interesat destinul acestui popor singular, mai mult decât felul lor concret de a fi m-a fascinat metafizica condiției lor, mai mult decât situațiile în care au intrat cu voie sau fără de voie m-au provocat adesea solidaritatea pe care au dovedit-o, rezistența prin identitate şi vitalitatea nesfârşită a iudeilor. Mi-am făcut studiile de master în Istoria evreilor şi ebraistică pentru că terminasem Filosofia şi cei mai mulți termeni metafizici pe care îi iubeam îi regăseam în „a fi evreu”: singularitate, alteritate, străinătate, destin, întâmplare, marginalitate, exil, suferință etc. Din acelaşi motiv îşi nota Cioran în Caiete: „Sunt metafiziceşte evreu”.
Memoria mea a fost mereu una agățată de idei. Uit numele cărților, scriitorilor, dar nu uit ideile care mi-au trezit odată mintea ori imaginația. Şi când a fost vorba de autori evrei, cu atât mai mult ideile şi-au arătat rădăcinile, întrucât sensul lor nu e niciodată simplu, dar e adesea profund, cu greutate şi un plus de sens. Încât inevitabil, ca cititor, te opreşti ca să percepi cu adevărat un cuvânt, o expresie, o propoziție. Lectura cărților lor nu are calitatea de a curge, ci este tăiată radical de sclipirea vreunei afirmații, de revelație, pe care trebuie să ştii să le primeşti, să le asimilezi, ca să le poți înțelege. Şi nu mă refer numai la lucrările lor de spiritualitate, la Zohar, la comentarii în marginea Talmudului. Ci şi la cele despre ce înseamnă să fii evreu, despre istoria iudeilor, despre prejudecățile care i-au însoțit în orice stat au ajuns, despre răul care i-a urmărit pretutindeni, despre credința lor în singularitatea proprie şi despre cum au reuşit să rămână uniți şi ei înşişi, să-şi conserve credința, vitalitatea şi plusul uman în orice condiții.
Şi ca să nu vi se pară că vorbesc în van, iau ca exemplu astăzi cartea lui Imre Tóth, A fi evreu după Holocaust (Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, tradusă din franceză de Gina Vieru) şi pe autorul ei. Evreu maghiar, născut în România, filosof şi istoric al matematicii, Tóth publică în 1999, în franceză, un eseu ca o confesiune despre condiția de a fi evreu, propunând totodată o înțelegere a antisemitismului absolut uluitoare şi revelatorie. În plan personal, se conturează un destin, un parcurs de la condiția de vierme, de la statutul de Gregor Samsa pe care în copilărie i l-au trasat ceilalți, pentru că era evreu, la condiția de dublă umanitate (în sensul aceluiaşi Cioran: că a fi evreu presupune o dramă în plus, ca atare înseamnă să fii de două ori om), de plus umanitate, pe care numai înțelegerea profundă a destinului propriu şi, prin consecință, a celor cu care ai împărtăşit acel destin, ți-o pot da. Condiția de evreu trebuie ascunsă ca o boală ruşinoasă? Geniul mediatorului dovedit dintotdeuna, inteligența, singularitatea trebuie uitate, reprimate? Dar evreul nu uită niciodată trecutul, trăieşte cu el, doarme cu el, moare cu el. Pentru evrei, psihologia noastră simplă nu se aplică. Refulăm, spun psihologii, evenimentele neplăcute din viața noastră. Evreul le ține mereu în brațe şi le înțelege şi aşa le şi stăpâneşte şi depăşeşte.
Imre Tóth este evreul căruia a fugi în Pământul Făgăduinței i s-a părut, atunci când a fost persecutat, înjosit, echivalent cu a dezerta. A vrut să rămână alături de cei nevoiaşi, de țăranii lui maghiari desculți şi neputincioşi în fața săbiilor istoriei. A fost supus la „exerciții de umilință rituală”, cum singur le numeşte, a fost exclus din Partidul Muncitoresc Român în 1958, apoi a avut de suferit la Universitate, unde era încadrat, a fost catalogat ca „element neproductiv, incapabil profesional”, a făcut muncă de reabilitare, dar a refuzat să îşi facă mea culpa pentru că era evreu.
„Să nu râzi, să nu te cufunzi în doliu, să nu urăşti, ci să înțelegi”, scria Spinoza, iudeul, altădată. Iată că înțelegerea, diferența specifică a poporului ales, prin care au ajuns poate mereu la viață şi în seva ei, este asumată şi prezentată de Tóth, în eseul în discuție, drept semnul autentic al evreului. Şi prin parcurgerea cu mintea a ceea ce s-a întâmplat şi i s-a întâmplat, prin reflecția îndelungată asupra condiției iudeului în lume, cartea este un compus din câteva idei uluitoare, care împreună dau o perspectivă inedită şi surprinzătoare, pe care aş despărți-o în patru:
1. Antisemitismul este o dimensiune ontologică a Occidentului
Pentru Tóth, antisemitismul nu este doar „o defecțiune regretabilă a Istoriei”, nici „aberație spirituală”, nici „isterie de masă – o patologie a psihicului colectiv” nu e nici „superstiție”, nici „prejudecată retrogadă”, ci „o dimensiune specifică şi proprie a gândirii occidentale”. Cu alte cuvinte, antisemitismul este o felie din esența spiritualității occidentale. Întrucât spațiul vital al evreilor a fost Occidentul, nici cel din urmă nu ar fi ceea ce este fără ei. „Antisemitismul este o stare ontică a spiritului occidental, o dimensiune ontologică a Occidentului. Trebuie să-l înfruntăm ca atare.” (p. 16)
Antisemitismul a intrat în gândirea occidentală o dată cu intrarea evreilor, iar el trebuie privit asemenea ideii de demnitate umană sau de libertate a exprimării în contextul gândirii pe care o defineşte. Nicăieri în afara acestui spațiu antisemitismul nu trăieşte astfel, ca parte dintr-un întreg, la fel de prezent în mintea evreului şi neevreului. Şi dacă demnitatea umană e o virtute, antisemitismul probabil e o boală, dar e boala noastră, a occidentalilor şi, orice am face, trăim cu ea, deşi unii dintre noi încercăm remedii variate de vindecare. Fără antisemitism, Occidentul nu mai e el, nu mai e rotund.
2. Distrugerea evreilor: o necesitate
Eseul continuă cu o idee şi mai surprinzătoare. Aceea că distrugerea evreilor europeni a fost mereu însoțită de un sentiment de necesitate. Este răspunsul potrivit la întrebarea cum a fost posibil Holocaustul. Care se alătură celui dat de tatăl lui Tóth, că Hitlerii vin şi se duc, dar evreii rămân şi continuă să studieze. Iată această prelungire de frază, „continuă să studieze”, care nu este posibilă decât în cazul evreilor, căci oare în „coada” cărui alt popor poți pune studiul ca diferență specifică?! Chiar dacă, peste atâția ani, tatălui îi răspunde fiul: şi totuşi, Hitler a ieşit triumfător, pentru că Holocaustul a pus definitiv capăt istoriei evreilor din Europa. Un sfârşit cumplit, însă irepetabil. Şi o dată cu moartea evreilor, a murit şi antisemitismul în acelaşi Auschwitz.
3. Umbra germanului e evreul
Reversul evreilor sunt germanii. Eliminarea evreilor de către germani a fost echivalentă cu o sinucidere a Germaniei, una voită chiar, crede Tóth. Conştiința încărcată, pecetea vinovăției acestei crime împotriva umanității, săvârşite de părinți în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, e resimțită de copii, de cei tineri, care poartă în suflet, nevinovați, povara lui Cain. Şi de altfel, Occidentul întreg a intrat în „era catharsisului”, a ispăşirii şi purificării de realitatea cumplită întâmplată atunci, la Holocaust. Pe de altă parte, câți evrei au desăvârşit măreața cultură clasică germană? Mai bine nu începem numărătoarea... Dar supraproducția intelectuală a evreilor, ne lămureşte autorul, a fost o consecință a antiselecției determinate de antisemitism. Aşa se explică de ce în Germania contribuția evreilor este copleşitoare prin comparație cu alte țări, unde antisemitismul sau prezența evreilor a fost mai neînsemnată. Şi iarăşi, ceea ce a reuşit Germania prin eliminarea evreilor, a fost să se lege pentru totdeauna de numele lor. Când spui german, ecoul răspunde evreu, scrie Tóth. Şi invers. Umbra fiecărui german e un evreu. Blestemul pentru evreu poartă numele german. Fenomenul e bilateral şi cutremurător.
4. Cel care este asimilat asimilează şi el
În ce priveşte asimilarea, Tóth formulează un argument cel puțin aparte. În mijlocul unei comunități ostile, tendința firească este de a-ți păstra identitatea, de a te conserva. Iată de ce evreii constituie „Invarianta” istoriei Occidentului, supusă în cele trei milenii la transformări de tot felul. Numai evreii au rămas ei înşişi, mereu prigoniți, alungați, dar ei înşişi. Şi-au părăsit țara, satul, casa, s-au despărțit de copil, de mamă, s-au rupt nevoit de prieteni, dar niciodată nu s-au părăsit pe ei înşişi. Revenind la asimilare, autorul spune că cine este asimilat asimilează la rândul său. E un fel de învățare de conviețuire, în care nu se ştie cine cât dă şi cât primeşte.
A tăia, a uita, a elimina din spiritualitatea Occidentului ideile care au intrat prin mintea vreunui evreu, e ca o mutilare a sinelui. Cine poate să se prefacă oare că nu există Kafka fără să se simtă Gregor Samsa?
Memoria mea a fost mereu una agățată de idei. Uit numele cărților, scriitorilor, dar nu uit ideile care mi-au trezit odată mintea ori imaginația. Şi când a fost vorba de autori evrei, cu atât mai mult ideile şi-au arătat rădăcinile, întrucât sensul lor nu e niciodată simplu, dar e adesea profund, cu greutate şi un plus de sens. Încât inevitabil, ca cititor, te opreşti ca să percepi cu adevărat un cuvânt, o expresie, o propoziție. Lectura cărților lor nu are calitatea de a curge, ci este tăiată radical de sclipirea vreunei afirmații, de revelație, pe care trebuie să ştii să le primeşti, să le asimilezi, ca să le poți înțelege. Şi nu mă refer numai la lucrările lor de spiritualitate, la Zohar, la comentarii în marginea Talmudului. Ci şi la cele despre ce înseamnă să fii evreu, despre istoria iudeilor, despre prejudecățile care i-au însoțit în orice stat au ajuns, despre răul care i-a urmărit pretutindeni, despre credința lor în singularitatea proprie şi despre cum au reuşit să rămână uniți şi ei înşişi, să-şi conserve credința, vitalitatea şi plusul uman în orice condiții.
Şi ca să nu vi se pară că vorbesc în van, iau ca exemplu astăzi cartea lui Imre Tóth, A fi evreu după Holocaust (Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, tradusă din franceză de Gina Vieru) şi pe autorul ei. Evreu maghiar, născut în România, filosof şi istoric al matematicii, Tóth publică în 1999, în franceză, un eseu ca o confesiune despre condiția de a fi evreu, propunând totodată o înțelegere a antisemitismului absolut uluitoare şi revelatorie. În plan personal, se conturează un destin, un parcurs de la condiția de vierme, de la statutul de Gregor Samsa pe care în copilărie i l-au trasat ceilalți, pentru că era evreu, la condiția de dublă umanitate (în sensul aceluiaşi Cioran: că a fi evreu presupune o dramă în plus, ca atare înseamnă să fii de două ori om), de plus umanitate, pe care numai înțelegerea profundă a destinului propriu şi, prin consecință, a celor cu care ai împărtăşit acel destin, ți-o pot da. Condiția de evreu trebuie ascunsă ca o boală ruşinoasă? Geniul mediatorului dovedit dintotdeuna, inteligența, singularitatea trebuie uitate, reprimate? Dar evreul nu uită niciodată trecutul, trăieşte cu el, doarme cu el, moare cu el. Pentru evrei, psihologia noastră simplă nu se aplică. Refulăm, spun psihologii, evenimentele neplăcute din viața noastră. Evreul le ține mereu în brațe şi le înțelege şi aşa le şi stăpâneşte şi depăşeşte.
Imre Tóth este evreul căruia a fugi în Pământul Făgăduinței i s-a părut, atunci când a fost persecutat, înjosit, echivalent cu a dezerta. A vrut să rămână alături de cei nevoiaşi, de țăranii lui maghiari desculți şi neputincioşi în fața săbiilor istoriei. A fost supus la „exerciții de umilință rituală”, cum singur le numeşte, a fost exclus din Partidul Muncitoresc Român în 1958, apoi a avut de suferit la Universitate, unde era încadrat, a fost catalogat ca „element neproductiv, incapabil profesional”, a făcut muncă de reabilitare, dar a refuzat să îşi facă mea culpa pentru că era evreu.
„Să nu râzi, să nu te cufunzi în doliu, să nu urăşti, ci să înțelegi”, scria Spinoza, iudeul, altădată. Iată că înțelegerea, diferența specifică a poporului ales, prin care au ajuns poate mereu la viață şi în seva ei, este asumată şi prezentată de Tóth, în eseul în discuție, drept semnul autentic al evreului. Şi prin parcurgerea cu mintea a ceea ce s-a întâmplat şi i s-a întâmplat, prin reflecția îndelungată asupra condiției iudeului în lume, cartea este un compus din câteva idei uluitoare, care împreună dau o perspectivă inedită şi surprinzătoare, pe care aş despărți-o în patru:
1. Antisemitismul este o dimensiune ontologică a Occidentului
Pentru Tóth, antisemitismul nu este doar „o defecțiune regretabilă a Istoriei”, nici „aberație spirituală”, nici „isterie de masă – o patologie a psihicului colectiv” nu e nici „superstiție”, nici „prejudecată retrogadă”, ci „o dimensiune specifică şi proprie a gândirii occidentale”. Cu alte cuvinte, antisemitismul este o felie din esența spiritualității occidentale. Întrucât spațiul vital al evreilor a fost Occidentul, nici cel din urmă nu ar fi ceea ce este fără ei. „Antisemitismul este o stare ontică a spiritului occidental, o dimensiune ontologică a Occidentului. Trebuie să-l înfruntăm ca atare.” (p. 16)
Antisemitismul a intrat în gândirea occidentală o dată cu intrarea evreilor, iar el trebuie privit asemenea ideii de demnitate umană sau de libertate a exprimării în contextul gândirii pe care o defineşte. Nicăieri în afara acestui spațiu antisemitismul nu trăieşte astfel, ca parte dintr-un întreg, la fel de prezent în mintea evreului şi neevreului. Şi dacă demnitatea umană e o virtute, antisemitismul probabil e o boală, dar e boala noastră, a occidentalilor şi, orice am face, trăim cu ea, deşi unii dintre noi încercăm remedii variate de vindecare. Fără antisemitism, Occidentul nu mai e el, nu mai e rotund.
2. Distrugerea evreilor: o necesitate
Eseul continuă cu o idee şi mai surprinzătoare. Aceea că distrugerea evreilor europeni a fost mereu însoțită de un sentiment de necesitate. Este răspunsul potrivit la întrebarea cum a fost posibil Holocaustul. Care se alătură celui dat de tatăl lui Tóth, că Hitlerii vin şi se duc, dar evreii rămân şi continuă să studieze. Iată această prelungire de frază, „continuă să studieze”, care nu este posibilă decât în cazul evreilor, căci oare în „coada” cărui alt popor poți pune studiul ca diferență specifică?! Chiar dacă, peste atâția ani, tatălui îi răspunde fiul: şi totuşi, Hitler a ieşit triumfător, pentru că Holocaustul a pus definitiv capăt istoriei evreilor din Europa. Un sfârşit cumplit, însă irepetabil. Şi o dată cu moartea evreilor, a murit şi antisemitismul în acelaşi Auschwitz.
3. Umbra germanului e evreul
Reversul evreilor sunt germanii. Eliminarea evreilor de către germani a fost echivalentă cu o sinucidere a Germaniei, una voită chiar, crede Tóth. Conştiința încărcată, pecetea vinovăției acestei crime împotriva umanității, săvârşite de părinți în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, e resimțită de copii, de cei tineri, care poartă în suflet, nevinovați, povara lui Cain. Şi de altfel, Occidentul întreg a intrat în „era catharsisului”, a ispăşirii şi purificării de realitatea cumplită întâmplată atunci, la Holocaust. Pe de altă parte, câți evrei au desăvârşit măreața cultură clasică germană? Mai bine nu începem numărătoarea... Dar supraproducția intelectuală a evreilor, ne lămureşte autorul, a fost o consecință a antiselecției determinate de antisemitism. Aşa se explică de ce în Germania contribuția evreilor este copleşitoare prin comparație cu alte țări, unde antisemitismul sau prezența evreilor a fost mai neînsemnată. Şi iarăşi, ceea ce a reuşit Germania prin eliminarea evreilor, a fost să se lege pentru totdeauna de numele lor. Când spui german, ecoul răspunde evreu, scrie Tóth. Şi invers. Umbra fiecărui german e un evreu. Blestemul pentru evreu poartă numele german. Fenomenul e bilateral şi cutremurător.
4. Cel care este asimilat asimilează şi el
În ce priveşte asimilarea, Tóth formulează un argument cel puțin aparte. În mijlocul unei comunități ostile, tendința firească este de a-ți păstra identitatea, de a te conserva. Iată de ce evreii constituie „Invarianta” istoriei Occidentului, supusă în cele trei milenii la transformări de tot felul. Numai evreii au rămas ei înşişi, mereu prigoniți, alungați, dar ei înşişi. Şi-au părăsit țara, satul, casa, s-au despărțit de copil, de mamă, s-au rupt nevoit de prieteni, dar niciodată nu s-au părăsit pe ei înşişi. Revenind la asimilare, autorul spune că cine este asimilat asimilează la rândul său. E un fel de învățare de conviețuire, în care nu se ştie cine cât dă şi cât primeşte.
A tăia, a uita, a elimina din spiritualitatea Occidentului ideile care au intrat prin mintea vreunui evreu, e ca o mutilare a sinelui. Cine poate să se prefacă oare că nu există Kafka fără să se simtă Gregor Samsa?