Marea revoluție din septembrie

Prima referință la vederea valurilor de refugiați din țările arabe spre Europa nordică, nicidecum spre cele mediteraneene, în general gintă latină, precum Italia, Franța, Portugalia, Spania, dar şi Grecia, bună, aceasta din urmă, doar ca trambulină-pod spre celelalte, prima referință este, spuneam, la năvălirile popoarelor barbare, poreclite de limba de lemn comunistă (căci există şi una de lemn democrată sau capitalistă) popoare migratoare. Năvăliri care au dat naştere Evului Mediu şi, în cele din urmă, Europei de azi. Dar popoarele alea veneau in corpore. Noua limbă de lemn le spune celor care au plecat în această excursie, sute de mii de bărbați viguroşi, cu blugi şi rucsaci, gardați de câteva mii (poate) de femei cu copii mici şi bătrâni, migranți şi refugiați de război. Când ei sunt mai mult refugiați economici, ca şi cei de demult, de altfel. De unde concluzia – a câta? – că mintea omului e limitată şi metodele ei de acoperire a adevărului gol-goluț de asemenea.
Dar, ca mai totdeauna, există şi o a doua referință, poate mai apropriată. Aceasta trimite la asaltul Palatului de Iarnă de către grupul de descreierați ai lui Lenin, în fond, un fel de intrare în forță într-o clădire - simbol al puterii despre care informații mai recente şi mai libere spun că era părăsit până şi de gărzile sale. Atunci, această năvălire era vârful de lance al unei nemulțumiri crescânde a sărăcimii ruseşti față de averile nemăsurate ale bogățimii tot ruseşti. Sigur, nu mujicii, cei mai oropsiți, năvăleau acolo, ci, probabil, bărbați puternici şi nu tocmai morți de foame cum or fi fost mulți dintre cei dintâi, cum şi acum, nu cei mai nenorociți refugiați de război siriano-islamo-kurd sunt în prima linie a fugitivilor, ci alții, mai în puteri, care profită de jindul sărăcimii față de bogăția Vestului pentru a-şi reaşeza viața, oricum, mai dificilă acolo, în Orientul Mijlociu, decât – cine ştie – în Germania sau țările nordice. Cum legile Antichității erau vagi şi inaplicabile, năvălitorii de-atunci veneau cu „oaste şi război ca să-i certe“ pe cei din lumea – atunci – întâi. Azi, aflându-se de legile clare, umaniste, ale Europei şi mai ales ale celei de nord, mâna întinsă e mai de efect. Cei de azi vin cu mâna întinsă, dar ştiu să dea şi cu pietre, atunci când nu li se răspunde conform aşteptărilor.
Cum a devenit Germania un Eldorado e o întrebare pe care şi-o poate pune fiecare singur. După ce a fost terasată de bombardamentele distrugătoare anglo-americane şi de năvălirea aşa zisei Armate Roşii din partea cealaltă, iat-o acum învingătoare de drept în această cursă, care a început, pentru ei, cu un război autodistrugător, lansat de descreieratul lor de data aia. În paranteză fie zis, descreieratul ruşilor, cum-necum, a învins şi şi-a terasat el țara, în timp ce pe descreieratul nemților l-au învins alții, deschizându-le drumul oamenilor normali să-şi facă o țară, chiar dacă nu ca „soarele sfânt de pe cer“, în orice caz capabilă să atragă azi, cum spun unii politicieni, greşit după părerea mea, „toată mizeria lumii“. Greşit pentru că nu toată mizeria lumii se revarsă acum spre ei, ci partea ei cea mai descurcăreață. Mizeria lumii rămâne pe loc şi moare acolo, fie sub bombe, fie sub legea şariei. Politicienii care conduc țările vizate, ba chiar consiliile europene şi nu mai ştiu ce comisii, ar trebui să rețină numai partea aflată într-adevăr în mizerie din cei care vin, femeile cu copii mici, bătrânii, din rațiuni umanitare absolut explicabile pentru această lume şi deloc intrate în calculele celeilalte, adică cei pe care mai descurcăreții îi poartă cu ei ca pe un scut, iar pe toți semi-reuşiții acelei lumi islamice să-i trimită de unde au venit. O să-mi spuneți că asta trebuiau să le facă cei din lumea întâi şi disidenților regimurilor comuniste, dar vă atrag atenția că aceia erau puțini şi nu scăpau aşa de uşor spre Vest şi, în orice caz, nu cu sutele de mii.
Întotdeauna cei flămânzi au fost atraşi de mesele bogate la care stăteau alții şi au visat să-i dea jos pe ăştia, pe bogați, de pe scaune, ca să le ia locul. Lève-toi que je m’assois. De ce n-ar fi şi acum la fel? De altfel Marea Revoluție din Septembrie a fost pregătită încă de ambarcațiunile, totuşi nu atât de ritmice, mai episodice, care umpleau de mai demult – cum vine vara, lumea o porneşte să navigheze. Spre țărmuri mai fericite cred componenții ei – Insula Lampedusa din sudul Italiei. Ce ecouri stârneşte acest nume în mintea şi inima unui cititor! Ca să nu mai spun că şi opera aceluia îşi alesese tocmai sfârşitul unei lumi şi începutul alteia ca lichid amniotic. E drept, şi una şi alta se considerau a fi, încă, acelaşi popor.
Circulă o expresie care spune că „se primeneşte sângele Europei“. În alte vremuri, se spunea că boierii români primeneau sângele familiilor lor făcând copii cu țigăncile de la cuhnii, de prin curte sau de pe moşie. Iată că, în vremuri mai democratice, formula îşi recapătă drepturile şi viteza de croazieră, ea putând fi auzită, cel puțin în mediile umaniste româneşti, destul de des şi de la diverse persoane, nu întotdeauna în contact unele cu altele ca să şi-o poată muta din gură-n gură. Dacă le spui acestor purtători de vorbe străine, impersonale aş zice, cele de mai sus, ei te acuză că nu ai sentimente umane. Ai, dar ele nu îți împiedică rațiunea să funcționeze. Ciudat că, în timp ce limbile europene se primenesc cu anglisme berechet, sângele o ia în cu totul altă direcție, spre est. Cât despre primenirea sângelui, asta o să mai dureze, pentru că noii veniți nu sunt deloc decişi să se amestece cu europenii, ci cam dimpotrivă, să scape de ei. Lève-toi…? Iar dacă nu te ridici, te ajută ei…
Şi totuşi, aşa e, se schimbă, dacă nu sângele Europei, măcar compoziția populației sale. Aşa cum s-a schimbat şi atunci, demult, la naşterea Evului Mediu, când a căzut Imperiul Roman, atacat de barbari, pentru a ne da naştere azi nouă, celor care ne îngrozim, poate, de următoarea schimbare. Dar ştiți, azi e uşor să spui asta despre cele petrecute acum peste o mie cinci sute de ani, însă pentru cei care trăiau atunci a fost o nenorocire, un chin şi, probabil, o moarte acest început de lume nouă. Or, noi, poate, suntem – toutes proportions gardées – chiar în situația romanilor supuşi vizigoților lui Alaric în 410 sau vandalilor lui Genseric în 455, care au jefuit Roma şi au deschis calea scindării Imperiului în 476. Celor de-atunci le-a fost greu, se primenea sângele, al dracului ce se mai primenea, nu zic nu, dar întâi se vărsa al celor meniți să rămână cum erau, tot cu sângele vechi, neprimenit. Dar vărsat pe jos, în afara ființei pe care-o animase până atunci. În plus, năvălitorii de-atunci nu aveau pretenția să-şi impună religia lor în locul celei a latinilor.

Câteodată, rar, există şi avantaje ale subdezvoltării: nu vine nimeni să-şi revendice puținul pe care-l ai şi propria ta mizerie, e drept, puțin mai evoluată, mai cu lustru decât a lor. Dar, cum toată lumea trage la vârf, ai scăpat. Cel puțin până când se umple vasul principal, că pe urmă, dată fiind legea comunicantelor, îți vine rândul şi ție la noua subdezvoltare care se dezvoltă chiar în timpul primenirii ăsteia.
Cât despre „nu-i pentru cine se potriveşte, ci pentru cine se nimereşte“, asta poate fi adaptată: „nu-i decât o vreme pentru cine se potriveşte…etc. “ Mă refer, aici, la bunăstarea şi avuția celor din țările-țintă ale noii migrații. Adică suma unei civilizații consolidate.