Închiderea ochilor

L-am văzut ultima dată la spital. Era acolo întins într-un pat metalic şi aflat, cum se spune, pe ducă. Medicii nu-i mai acordau nici o atenție şi nu ştiau cum să scape mai repede de el. De fapt, nici nu aveau cu cine să vorbească pentru a face... expediția. Nenorocitul era singur singurel, părăsit parcă de toată lumea, evitat cu bună ştiință şi împins în acel con al uitării de unde cu mare greutate cineva mai poate ieşi. Fusese internat ca un caz extrem, care necesită investigații speciale. Şi primăria avizase internarea urgentă, aceasta fiindcă în situația în care nu ar fi fost cine să susțină o serie de cheltuieli de la sine înțelese, să intervină mâna statului. Adevărul este că nu-mi închipuiam că poate să ajungă chiar mai rău decât arăta când îl cunoscusem. Dar distanța de la cel cunoscut de mine la ce mai era nu putea fi în nici un chip măsurată. La început nu şi-a dat seama cine sunt iar eforturile lui de-a şti totuşi pe cine are în față l-au costat ceva timp. Habar nu am de ce suferea şi care era până la urmă cauza spitalizării. Am foarte puține cunoştințe medicale şi, tocmai fiindcă sunt tânăr şi sănătos tun, ignor domeniul cu desăvârşire. Dar, din câte bănuiam, în cazul lui diagnosticul nu era uşor de pus. Poate şi cei mai buni specialişti aveau ezitări şi, până la un verdict ferm, preferau să acopere cazul sub pelerina compactă a discreției. Nu se pronunțau şi aşteptau ca lucrurile să capete de la sine rezolvare. Ceea ce depăşeşte însă ştiința medicală aparține unei patologii incerte a viitorului. Privirile din prezent, chiar dacă într-acolo sunt îndreptate, nu desluşesc nimic. Orbecăie precum nişte astronomi ale căror lentile nu pot citi scrisurile celor mai îndepărtate pulberi galactice. Totul e ca o caligrafie indistinctă, pictată de mâna unui orb care dictează încâlcirea lumilor. Până la urmă, ca întors neverosimil din aceeaşi depărtare a spaimei şi a nonsensului, m-a recunoscut şi mi-a zâmbit. Era acelaşi zâmbet care mi-a plăcut şi grație căruia am ajuns la momentul respectiv să ne împrietenim. Mi-a întins mâna, dar era atât de slabă şi de subțire încât mi-a fost teamă să i-o apuc. Într-adevăr, era numai piele şi os, iar ochii i se bulbucaseră îngrozitor. Aproape că nu mai semăna deloc cu cel pe care-l cunoscusem cu un an în urmă. Iar cuvintele pe care le-a bolborosit atunci la spital m-au speriat şi continuă să mă urmărească precum nişte stafii fugite din mormânt. „Cât de urât, Costi, trebuie să fie un om pentru ca oamenii să-şi întoarcă fața de la el?“ Mai mult am ghicit ce a spus. Buzele i se mişcau anevoie şi articularea se efectua cu mare dificultate. Gâjâia, hârâia, poate chiar era vorba de un horcăit şi din tot acel amalgam de indistincțiuni cuvântul abia putea să prindă contur. Când a terminat propoziția, mi s-a părut că respiră uşurat de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. I-am spus să stea liniştit şi să nu se mai obosească. Doar că el voia să se ridice în capul oaselor şi să stea de vorbă cu mine, de la egal la egal, ca odinioară. Ceea ce, evident, nu mai era posibil. L-am rugat încă o dată să se liniştească şi să nu se mai consume atât. Destul viața lui reprezentase până atunci un consum cumplit, mâncase din el, se sfâşiase, se sfârtecase, se devorase. Sufletul său purta toată vina. Ruinat nervos, s-a prăbuşit somatic şi fiziologic. Şi băutura, desigur, a avut o contribuție majoră, dar căutarea unei cauze în domeniul biologic nu are nici o semnificație. Cu Mircea Brian lucrurile stăteau mult mai complicat. Şi eu, un ageamiu, îmi dădeam seama de asta. Aşa cum în plină zi cerul se poate întuneca şi toți căscăm gura neştiind ce s-a petrecut acolo sus, şi în viața lui eclipsa de lumină s-a datorat altor cauze decât acelea pe care de regulă medicii le tratează.
Am plecat atunci din spital spre seară îndurerat, dar şi nedumerit. Am coborât cele nouă etaje ale Municipalului, dar mi s-au părut nouăzeci, fiindcă îmi pierdusem răbdarea să aştept un lift care nu mai venea. Era vânzoleală în spital ca într-un market. Nici nu ai fi zis că în încăperile care se aliniau una după alta pe coridoarele nesfârşite zac oameni grav bolnavi, aproape muribunzi, că între viață şi moarte în acel spațiu are loc un comerț dur... Moare omul şi, dacă nu vine nimeni să-l ia, e vârât într-un sac şi dus în cimitirul săracilor. Atât şi nimic mai mult... Îndesat, stâlcit, comprimat la dimensiunile unei mogâldețe eliminate din rândul viilor.
Afară, aglomerația sporea. Din cauza lucrărilor de la metrou traficul se complicase îngrozitor. Pe un drum îngust trebuia să-şi facă loc cârduri de maşini nervoase, care nu acceptau nici un minut de întârziere. Claxonau demențial, mugind din toate încheieturile ca şi cum ar fi vrut să prindă aripi pentru a sări peste ce aveau în față. Urma să mă întâlnesc cu soția mea şi, deşi nu ne stă în obicei, am fi rămas undeva în oraş să luăm masa. Nu i-aş fi spus că am fost la el nu fiindcă mi-ar critica neapărat gestul, dar în viața mea sărmanul Mircea este o pată al cărei relief foarte puțini îl pot înțelege. Cu atât mai mult ea, Dorina. Şi când mă gândesc că e născut în acelaşi an cu tatăl meu... Logic, ar fi putut să-mi fie el tată şi, aplecat asupra patului în care suferea, am trăit de aceea senzația unui copil care îşi vede părintele şi măsoară îndurerat toată prăpastia care-l desparte de cel care i-a dat viață. Dar cum l-am cunoscut? Pur şi simplu nici nu-mi vine să cred că tot ce s-a întâmplat este real şi nu aparține unui fel de vis care s-a furişat printr-o fisură a ecluzei despărțitoare dintre lumi. Dacă a căzut visul peste realitate atunci e vai şi amar, obişnuia el să-mi spună şi chiar asta mi-a spus la prima noastră întâlnire. Dar cum l-am cunoscut? Care au fost împrejurările? Ce compas şi-a deschis brațele şi ne-a cuprins pe amândoi în acolada unui destin comun?
Luasem băiețelul de la grădiniță şi mergeam alene spre casă trecând pe lângă o cârciumă sordidă unde-şi făceau veacul tot felul de bețivani fără speranță. Uneori câte unul îi făcea semne copilului vrând să-l alinte – poate nefericitul avea momentele lui de duioşie când apariția unui copil îl deştepta din beție –, dar pe mine mă enerva şi-l trăgeam repede pe Mateiaş din zonă. Numai că în ziua aceea pe terasă nu era niciunul dintre bețivii obişnuiți, ci el. Şi nu bea, ci dădea cu mătura. Mi-a atras atenția fiindcă nu arăta chiar ca un om deprins să presteze o asemenea activitate. Se mişca stângaci şi ținea mătura aia în mână ca pe o furcă făcându-i pe cei din jur să râdă. Îi auzeam ce-i spun: domn profesor, nu chiuli! Pune osul la treabă! Ha, ha... Râdeau, se amuzau de bietul om, care nu riposta în nici un fel şi, supus încercării, voia să-şi facă treaba conştiincios. Nu am înțeles. Era un fel de angajat al cârciumii? Dar de ce-l strigau domn profesor? Voiau să-l ironizeze sau prăpăditul chiar fusese profesor la viața lui? Sau poate mai era? Dar atunci ce căuta în bodega aia ca s-o facă pe măturătorul? De parcă mi-ar fi ghicit nedumeririle, mi-a zâmbit şi în felul acesta m-a determinat să mă apropii de cârciuma nenorocită. Pe băiețel îl țineam cu un pas în spate. Eram chiar în fața lui când mi-a spus răspicat: sunt profesor, domnii nu mint. Dar îmi place să mă întorc la munca de jos, de aia mătur... Ca să vezi... Puteam să ridic din umeri şi să-i întorc spatele. Probabil ar fi fost atitudinea pe care altul sau alții în locul meu ar fi ales-o cu siguranță. Dacă aş fi procedat aşa, nu m-ar fi durut capul. Dar privind acum în urmă înțeleg că am avut şi eu nevoie de un sfredel care să perforeze straturile poate prea sedimentate ale minții. M-a privit atunci suspect de stăruitor şi câteva clipe bune privirile noastre nu s-au putut dezlipi una de cealaltă. Mai era şi surâsul lui grațios enigmatic ca o invitație pentru a ne mai întâlni. Am făcut schimb de numere de telefon şi din acel moment între noi s-a stabilit o legătură de neşters.
El m-a sunat primul. Ca ofițer al armatei române, nu-mi permit să mă bat pe burtă cu toți terchea berchea. Aşa că din partea mea aş fi tăcut şi nu l-aş fi deranjat. Nici gând să folosesc numărul de telefon pe care mi-l dăduse. Mai ales că-mi şi reproşam întrucât cedasem unei nepermise slăbiciuni. Primul pas l-a făcut el. În prima clipă am vrut să-i spun că este greşeală, ceea ce l-ar fi determinat să nu mai apeleze şi a doua oară, dar iarăşi i-am ascultat vocea caldă, voalată de un uşor tremur, cerându-şi scuze că mă deranjează, şi nu am rezistat. Mi-a spus că ar dori tare mult să mă întâlnească, să stăm de vorbă şi toate celelalte. În felul acesta ne-am întâlnit într-o zi de joi, dacă nu mă înşală memoria, iar întâlnirea aceea a fost hotărâtoare în viața mea caracterizată de altminteri de o dulce monotonie. A fost punctual, ceea ce mi-a plăcut. Îi detest pe indivizii pe care sunt silit să-i aştept fiindcă nu sunt în stare să se țină de cuvânt. Punctualitatea lui m-a făcut să cred de la bun început că este un om de calitate, în care merită să investesc timp şi până la urmă chiar şi bani. Întotdeauna eu am plătit consumațiile la cafeneaua unde ne retrăgeam ca să schimbăm câteva cuvinte. Mi-a spus de la bun început că are 60 de ani şi, cu puțin noroc, în toamnă se va pensiona anticipat. Va avea o pensie foarte mică, dar s-a săturat în general cam de toate şi îi e necesară o linişte vecină până la urmă cu extincția. Figura lui subțire, dominată de ochii negri, înflăcărați, nu exprima neapărat chiar aerul omului care doreşte să iasă din viața activă şi nu mai vrea să se complice într-o existență pe care o consideră ca şi încheiată. Dar în timp m-am obişnuit cu el şi am înțeles că este o făptură a contrastelor sfâşietoare. Oricum, apariția lui în viața mea a fost de bun augur. Mi-a dat nişte cărți cu numele lui pe copertă, pe care la început doar le-am răsfoit pentru ca pe urmă să nu le mai pot lăsa din mână. Nu auzisem de el ca scriitor, deşi în calitatea mea de redactor la o publicație care aparține Ministerului Apărării, unde mă ocup taman de cultură, lipsa unei asemenea informații ar putea fi socotită o lacună. Mircea Brian era un autor prolific, expansiv, dar cu o distincție a stilului care-l scotea din categoria grafomanilor băloşi. Scria cu maximă naturalețe, fără să trădeze efortul concepției, inventând şi mărturisind în egală măsură. Îi plăcuse să fie un boier şi să-i sfideze pe amărăşteni. Dar cum roata se întoarce, şi în viața lui avuseseră loc transformări dureroase care făcuseră din craiul de odinioară un biet cetățean, întinzând mâna ca să primească mila oricui. Când a venit prima dată spre mine am văzut că şchioapătă puțin, iar el s-a scuzat spunând că mişcarea lui anevoioasă se datorează unei afecțiuni lombosciatice care-l chinuie de câțiva ani şi căreia nu i-a putut face față decât prin acupunctură. Dar tratamentul la vremea respectivă era costisitor şi, cum nu-şi mai permite aşa ceva, nu are încotro şi suportă durerea. Îl doare cel mai rău când dă cu mătura prin cârciumă de râd toți de el, dar ce nu face omul pentru un pahar de băutură pe gratis. Paharul acesta i l-am oferit şi eu pentru a-şi dezlega şi mai mult limba şi a vorbi despre familia lui. Am aflat astfel că numele mai ciudat îi fusese dat de părintele care nu era de prin părțile astea, ci tocmai de dincolo de ocean, din America tuturor amestecurilor.
Thomas Brian venise în România înainte de război, chemat de o Societate mixtă de petrol româno-americană, deoarece era expert în forări, iar contribuția sa conta enorm pentru bunul mers al extracțiilor de pe Valea Prahovei. Ajuns aici, aici a rămas. A cunoscut şi o ardeleancă serioasă şi de treabă, de care nu s-a mai putut dezlipi. Lucia Oncescu o chema pe acea fermecătoare domnişoară care la rândul ei coborâse din locul de baştină sighişorean şi venise musai în Bucureşti pentru a studia literele. Era îndrăgostită de poezie şi voia să ajungă autoare de seamă. L-a cunoscut însă pe Tom şi astfel chemarea ei către poezie a fost înlocuită de un ataşament ireproşabil pentru bărbatul care, poposit în țară de pe meleaguri îndepărtate, avea aerul acelui străin pe care moravurile răsăritene încă nu-l alteraseră. S-au cununat în anii războiului şi de atunci au rămas nedespărțiți. Mircea - ea a ținut mult la acest nume pentru a-i fi dat feciorului – s-a născut ceva mai târziu după ce umbrele conflagrației se risipiseră iar oamenii credeau că lumea din jurul lor, deşi măcinată de felurite rele, nu mai poate prezenta nici un pericol major. Thomas se apropia de şaizeci de ani, iar Lucia trecuse de patruzeci. Conceperea copilului mult dorit, după o serie de eşecuri anterioare, a fost până la urmă dramatică şi, ca în cărțile sfinte, la o vârstă care depăşise totuşi pragul fertilității, Lucia a rodit iar sarcina, odată înmugurită, a fost dusă la bun sfârşit. Mircea a venit pe lume prin anii cincizeci ai secolului trecut şi, aşa cum l-am văzut în poze, era un copilaş adorabil. Dar asta a fost odată ca niciodată. Aveam acum în față un om descompus, fără vlagă, care mirosea mereu a alcool şi căruia nu-i mai păsa de ce spune lumea. Aşa l-am cunoscut şi cu toate acestea l-am îndrăgit ca pe un frate. Pe el, născut în anul în care tatăl meu a venit pe lume. Dar diferența de vârstă dintre noi nu m-a inhibat deloc. I-am spus imediat pe nume şi în felul acesta între noi s-a stabilit o prietenie fără fisură.
- Dar de ce mături prin cârciumi? Cum ai putut să ajungi într-un asemenea hal?
Întrebam revoltat fiindcă pur şi simplu nu înțelegeam ce se întâmplase cu omul din fața mea. Cărțile pe care mi le dăduse îl recomandau ca pe un autor serios, care şi în viață ar trebui să se respecte.
- Într-un fel am vrut să mă joc, dar pe urmă mi-am dat seama că intru în ceva urât. Adică nu mi-e ruşine de muncă fiindcă am fost şi la Kaufland şi la Auchan şi le-am cerut să mă folosească, dar în cazul acesta decăderea mea este vizibilă. De fapt, nu-mi ajunge salariul de profesor fără nici un grad, salariu pe care mi-l înghite nevastă-mea, şi atunci cerşesc bănuți de băutură. Oamenii mi-au tot dat, dar până la urmă s-au săturat de solicitările mele. Şi fiindcă eu nu mă potoleam şi nu voiam să ies din cârciumă, unul dintre barmani, mai obraznic, mi-a pus mătura în mână. Dacă vrei să bei, munceşte! Aşa a început totul. Aşa m-ai cunoscut.
Mărturisirea lui m-a luat cumva pe nepregătite, chiar dacă în general eu am auzit multe la viața mea şi nu mă las clintit cu una, cu două. De mic am plecat la Şcoala Militară şi ştiu ce înseamnă un regim de viață cazonă, unde emoțiile îți sunt drastic cenzurate şi nu ai voie să ieşi de sub pravila aşezământului. Am avut de-a face cu multe capete pătrate, pe care voiam să le izbesc de perete, dar, evident, m-am abținut, am învățat o excepțională lecție a autocontrolului şi, uscat pe dinăuntru, am păşit mai departe în viață până în clipa aceasta când nu mă mai despart decât vreo două luni de gradul de maior şi a intra în tagma ofițerilor superiori. M-am căsătorit tânăr fără să lungesc preludiul şi nu am făcut o alegere greşită. Soția mea este un om drăguț, decent, care nu mă cicăleşte, nu mă agaseasă, nu se vâră în sufletul meu. Nici eu nu vin peste ea cu întrebări inoportune şi ceea ce pentru alții înseamnă iad, pentru mine, chiar dacă nu e paradis, descrie un teritoriu paşnic, ceva până la urmă rar pe pământul ăsta turmentat. Ce să-mi doresc de la o viață scurtă, în care primejdiile şi mizeriile te pândesc la fiecare colț de stradă? Şi el, Mircea Brian, este în felul lui o primejdie, o bombă cu explozie întârziată, un om care a fost într-un asemenea hal ros de nemulțumiri încât până la detonare nu mai are decât un pas. Am intuit caracterul lui special chiar de la început. Cum am spus, altul în locul meu ar fi refuzat o nouă întâlnire cu personajul, eu, însă, am perseverat. Tristețea din ochii lui avea ceva cuceritor. Oare câte mai are să-mi spună nefericitul ăsta ? Eram şi curios, şi caritabil. Avea nevoie de mine pentru a-şi deschide larg porțile sufletului, voia să vorbească şi să fie ascultat. De ce să nu-i îndeplinesc dorința? Ce am de pierdut? Un ceas două după programul de la ziar nu e neapărat timp irosit. În felul acesta întâlnirile noastre s-au legat una de cealaltă ca o funie de care începi să tragi şi nu se mai rupe. M-a cucerit de fapt bucuria cu care mă aştepta la fiecare întâlnire. Nu avea răbdare să vină fata cu carafa de vin şi să ciocnim şi noi, ca oamenii, paharele, că şi începea să-şi dea drumul la gură. Poate nici nu era nevoie de băutură, dar aflându-ne într-un local, comandam, ce altceva să facem? Aşa am aflat că este profesor undeva pe la periferie, şi acolo a ajuns de râsul tuturor. Toată lumea îşi bate joc de el, iar directorul care inițial l-a respectat, nu ştie cum să facă față situației. Au venit şi nişte televiziuni care au difuzat câteva reportaje, chipurile, de succes. Faptul că la ora actuală cadrele didactice sunt călcate în picioare de toată lumea nu mai constituie pentru nimeni o surpriză. Mai amărât decât profesorul în sfânta țară românească nu este altcineva! De la guvernanți la elevi, toți îl nesocotesc şi şterg cu el pe jos. Iar el habar nu are cum să-şi ia revanşa. Cu atât mai mult Mircea Brian era nepregătit în fața agresiunilor şi a umilințelor.
Am observat chiar de la prima întâlnire că e cam nemâncat iar în cârciuma unde ne-am găsit loc ochii îi fugeau spre mesele unde se înghesuiau platourile cu mâncare. I-am propus să luăm nişte mici, a refuzat categoric. Nu am înțeles temeiul refuzului său, dar nu am insistat. Cu timpul mi-a făcut însă nişte confidențe jenante. Şi elevii de la liceul unde predă limba şi literatura engleză – de fapt, nu predă nimic deoarece nimeni nu-l ascultă - au observat că e lihnit e foame. Drept care ce-au făcut pezevenghii? Tocmai fiindcă nu-l respectă şi nu dau doi bani pe el, îngăduindu-şi în timpul orelor să vorbească la telefon, să asculte muzică, să se descalțe şi să-şi suie picioarele pe bănci, şi-au zis că, la o adică, pot să şi mănânce. Aşa că au cumpărat tot felul de bunătăți, de la cârnăciori crocanți şi salate de icre, până la prăjituri de ciocolată şi banane plesnind de umflate ce erau. Amărâtul le vorbea despre Shakespeare bunăoară iar ei înfulecau pe rupte. Bietului Mircea îi curgeau balele de poftă. La un moment dat, unul dintre elevi, cel mai impertinent dintre toți, nu a avut de lucru, s-a ridicat din bancă şi s-a îndreptat spre catedră cu un vârf de cârnat care nu măsura mai mult de doi centimetri şi i s-a adresat, renunțând la pronumele de politețe. Ia şi mata domn profesor, se vede că mori de foame şi nu ai bani să-ți cumperi nici un biscuit! Mircea a băgat cârnatul în gură şi nu a zis nimic. Toată clasa a râs în hohote. De atunci elevii s-au înțeles între ei să-i aducă de mâncare. A ajuns astfel la cheremul lor fiindcă pur şi simplu depindea de nutriția aceasta. Fetele erau ruşinate într-o oarecare măsură şi le era milă de bietul profesor sexagenar, hrănit cu resturile de la masa lor. Până la urmă situația a ajuns la urechile direcției. Elevii luați la întrebări nu s-au sfiit să recunoască ce au făcut şi au considerat că gestul lor nu constituie nici o infracțiune deoarece profesorul suferă de o gravă problemă privind alimentația şi e păcat de la Dumnezeu să nu-i dai omului să mănânce când îl vezi înfometat. Dacă lucrurile ar fi mers doar până aici scandalul ar fi fost cât de cât atenuat, dar oamenii de la şcoală nu s-au abținut şi au plecat, cum s-ar zice, pe teren pentru a se interesa ce se petrece de fapt în casa acestui profesor flămând. Au descoperit astfel că are restanțe peste tot, la întreținere, la lumină, la cablu, peste tot. Primeşte avertismente peste avertismente că le vor fi tăiate utilitățile, iar el nu ia nici o măsură. Soția lui e mai tânără cu mulți ani şi are, se pare, viața ei de care nu dă socoteală nimănui. Îl calcă în picioare pe amărât care nu zice nici pâs. Vecinii chestionați le-au făcut profesorilor investigatori o prezentare concisă a cazului. Ce e în casa aia să nu doreşti nimănui! Au şi scos frigiderul din priză... Mâncarea pentru copil este dusă la un vecin, doamna mănâncă în oraş iar amărâtul face foamea... Când a venit la şcoală, Mircea Brian era deja încondeiat de privirile celor care ştiau, şi deci nu mai avea nici o scăpare. Firava lui reputație se făcuse praf. Renumele la fel de firav de scriitor s-a spulberat iar din pulberea rezultată nimeni nu ar fi putut reconstitui ceva. Ce fel de om e ăsta? Mai rămânea să afle distinsele cadre didactice că, pentru băutură, a ajuns să dea cu mătura prin cârciumi în timp ce bețivanii din jur se distrează pe cinste.
Ca toată lumea, am văzut şi eu la televizor secvențe incredibile în care protagonistul umilit este nefericitul profesor. Elevii au ajuns chiar să-i bată pe aceşti amărâți prost plătiți, pe care îi podideşte plânsul fiindcă în fața obrăzniciei care a invadat sala de clasă pur şi simplu nu mai au ce face. Fug atunci în cancelarie unde dau nas în nas cu directorul dezgustat, la rândul lui lipsit de putere. Din fericire, în şcoala militară asemenea scene au lipsit. Cuvântul odios, „disciplină“, era, e, acolo, cinstit şi respectat. Atât ne-ar fi trebuit să-l insultăm pe vreunul dintre ofițerii care ne predau materiile de învățământ. Eram imediat zburați din şcoală şi alt loc pentru a ne continua studiile în altă parte nu mai găseam. Dar se pare că de la o vreme în liceele civile orice este permis. Îl am în fața ochilor pe acest bărbat de 60 de ani care abia se ține pe picioare. A înghițit umilințe şi înjosiri cât alții într-o viață trăită, dacă se poate spune aşa, de mai multe ori. La locul de muncă râd toți, chiar şi colegii de catedră se uită la el ca la un specimen comic dubios întrucât ei totuşi ştiu să țină clasele în frâu şi, dacă prăpăditului i se pot întâmpla asemenea bazaconii, aceasta înseamnă că o parte de vină o are chiar el, adică ceva din ființa lui a cerut respectiva degradare. La cârciuma unde obişnuieşte să bea un pahar este luat peste picior de cheflii şi de personalul de serviciu. I s-a pus mătura în mână ca să deretice dacă mai vrea băutură. Dar acasă? Aici era buba mare. Ce se întâmplă în casa lui? Nu i-am cunoscut soția sau am văzut-o o singură dată, pe care de altminteri nu a bârfit-o şi a avut mereu la adresa ei cuvinte frumoase. Mi-a spus că e încă tânără, nu s-a sfiit să continue şi să precizeze că lui în general i-au plăcut femeile şi, vanitos, dacă era pe stradă însoțit de una atrăgătoare, îi creştea în piept inima şi călca altfel. Am aflat că o cheamă Liliana şi că lucrează, hodoronc tronc, în Ministerul de Interne, unde, în calitate de psiholog, îi triază pe viitorii angajați. Este o femeie inteligentă, amorezată de literatură, ca şi mama lui, iar în timpul liber face poezie. Nu vrea să publice fiindcă este extrem de exigentă şi aproape tot ce scrie aruncă la coş. El, ca scriitor profesionist, a încercat s-o împace pe ea cu ea însăşi, considerând că severitatea aceasta e nejustificată şi exprimă până la urmă o neîncredere în forțele proprii. Ea însă nu-l prea ascultă şi nici nu pune mare preț pe părerile lui. Am înțeles apoi că îi ia toți banii şi-l lasă cu buzunarele goale. Cele câteva milioane pe care sărmanul le încasează lună de lună pentru prestația jalnică la liceul din capătul Bercenilor erau şi, evident, sunt înşfăcate de soție pe care fie le cheltuieşte, fie le direcționează spre achitarea facturilor. Bineînțeles că, dacă ajung unde trebuie, nu sunt de ajuns, ceea ce şi explică înscrierea lor pe lista datornicilor. Atunci tot el e scos vinovat fiindcă nu câştigă mai mult. Împins de la spate să dea meditații, s-a aventurat şi în această întreprindere, deşi, total nepriceput, nu avea nici o metodă pedagogică. Părinții elevilor i-au dat la început cât a cerut, dar pe urmă, văzând că odraslele lor nu progresează, s-au dispensat de serviciile lui. Puteau să găsească meditatori net superiori jupânului care, fir-ar să fie, şi puțea a alcool.