Experimentul regelui Marc (un basm)

Nici nu ştiau de unde aveau invitații la evenimentul acela. Printr-un prieten, prin cunoştințe comune, printr-o asociație – cum-necum, se procopsiseră cu ele, iar în seara cu pricina n-aveau nimic mai bun de făcut. În plus, suna ca ceva deopotrivă curios (mai mult pentru ea) şi ridicol (mai cu seamă pentru el).
– E o hipstereală, dar să mergem, îi zise el.
O seară molcomă de început de septembrie ce păstra încă toate risipirile verii, luminile oraşului le dădeau acel chef de lume şi chef de sine, amândoi erau tineri, ce să mai!, era tot ceea ce oamenii extravertiți trăiesc firesc pe nocturnă din ceea ce cei introvertiți îşi închipuie în fața oglinzii lor singuratice, pompând inconştient avântul în ceilalți.
Ajunseră în locația menționată în invitație. Un soi de sală de teatru amenajată într-un pasaj subteran unde nici unul din ei nu mai fusese înainte. Spațiul, deşi sub şoselele unde gonea aglomerația maşinilor, dădea o stranie impresie de linişte şi izolare. Era un pasaj, totuşi, destul de aerisit, cu tavan înalt şi pereți de sticlă pe care erau proiectate stele şi galaxii. Acolo, înăuntru, se aflau vreo cincizeci de oameni. Aparent toți în cupluri. Ca la începutul oricărei sindrofii, se formase obişnuita rumoare de vorbe şi râsete.
– Am mai trecut noi prin ceva asemănător! veni de lângă ei glasul vioi al unei femei cu față de şoricel.
Partenerul acesteia dădu din cap oarecum jenat. Pentru că le observă privirile, femeia reluă către cei doi. Părea genul acela care dintr-o suflare îți istoriseşte întreaga ei viață, chiar şi detaliile meschine.
– Da, am făcut o experiență similară… exoterică.
– Poate e-zo-terică, şopti incisiv tânărul.
– Sau exotică, interveni tânăra cu un zâmbet ca să salveze situația.
– Şi-şi! se bucură femeia cu față de şoricel. Ne-am făcut o etalare de Tarot pentru cupluri. În oglindă. Nu orice fel de Tarot, ci unul profesionist. Ce se prevede pentru mine, ce pentru el (şi aici făcu un semn către partenerul ei care arăta din ce în ce mai năpăstuit), în fine, ce reiese de aici despre relația noastră. Şi e formidabil cu ce precizie ne-a…
Tânărul tuşi.
– Dar, de, ceea ce reiese dintr-o relație o spune însăşi relația… (moment în care iubita lui îl ciupi şmecheresc de braț, un fel de las-o să zică, şi tu acum!)
– A, chiar credeți asta? întoarse femeia, de data asta cu o nuanță uşor tristă în aerul ei voios. Nuanța aceea însă se evaporă fulgerător, încât cei doi crezură că fusese doar o senzație. Oricum, aici în seara asta se va întâmpla un lucru revelator! Ce ocazie, nu? Conceptul artistic e şi el en vogue – performance dar nu numai, o îmbinare de stiluri.
– Şi galaxiile şi cosmosul de pe pereți ce-or fi vrând să însemne? Cam… facilă butaforia…
Nu spusese chiar tare, tânărul, această ultimă remarcă, şi oricum îl acopereau vocile celor din jur, dar, coincidență sau nu, în acel moment se lăsă tăcerea în pasaj. În fața lor, descoperiră cu toții, apăruse o maşinărie şi alături un om roşcovan care-şi freca mâinile răbdător.
– Nimic nu e butaforic aici. Vocea categorică deveni apoi paternă: Tot ce sunteți şi spuneți şi simțiți voi contează în seara asta. Căci, de fapt, voi veți fi creatorii acum.
– Cum a făcut Joseph Beuys, să dea diplome de artist oricărui trecător? se grăbi să întrebe cineva din public.
– Cam aşa ceva, continuă omul câtuşi de puțin deranjat de această întrerupere. Beuys în persoană s-a supus cândva experimentului meu şi a fost năucit de ce a dezvăluit (în audiență, câțiva pufniră în râs la auzul acestor vorbe, dar, ca mai înainte, omul rămase impasibil). Dar nici că importă, importă, cum ziceam, doar ce sunteți voi… pentru fiecare. Nu veți primi diplome de artişti aici – veți fi artiştii! Compozitorii, pictorii, regizorii, minnesingerii! Presupun că ați citit instrucțiunile de pe invitație.
Şi omul roşcovan se dădu mai în lături şi prezentă cu un gest amplu şi candid maşinăria. Se apucă apoi să explice pe îndelete „programul“. Maşinăria în cauză era un detector de minciuni. Nu unul obişnuit, însă. În sensul că nu era unul mecanic, după vechea tehnică de până în anii 90, ci unul adaptat erei digitale, ce funcționa pe baza unor stimuli informaționali, într-o rețea complexă, fibră, silicon, câte şi mai câte. În sfârşit, aspectul decisiv, dinaintea lor stătea o maşinărie care nu doar depista, ci, pe baza informației depistate, ea şi crea. Fiecare cuplu (intuiseră bine cei doi, acolo în sală erau numai cupluri!) era invitat să testeze capacitatea detectorului şi, nu în ultimul rând, propria valență artistică. Un formular cu întrebări nu exista.
Totul se desfăşura prin conversații simple, uzuale sau prin fantezia dialogală a cuplului. Iar, prin ceea ce ei rosteau (şi, desigur, simțeau, gândeau, erau) în acel moment, şi mai ales prin micile minciuni ce apăreau pe parcurs, ciudata maşinărie deborda în creații muzicale, vizuale, cinematografice sau/şi literare difuzate pe loc. Notă: detectorul lucra şi crea bine cu orice tip de tăceri sau sentimente sau cuvinte, doar că, în clipa unei minciuni, arta lui (şi, implicit, a lor, a cuplurilor) „cunoaşte exaltare, depăşeşte burghezismele şi convențiile, si se descătuşează la un nivel estetic mai înalt dar şi periculos, incontrolabil. Cum s-ar spune, executăm cu materialul clientului“.
Publicul asculta vrăjit. Fie pentru că nu citiseră până la capăt textul de pe invitație, fie pentru că acum exista acel puseu de noutate şi incitare în fața unui fapt de care-i mai despărțea atât de puțin timp. Fie (şi poate mai ales de-asta) pentru că omul nostru roşcovan exercita o fascinație atipică, o persuasivă seninătate condimentată (ocult) cu praf de suferință, amestec al unei limbi interioare universale, ce se regăsea în fiecare, dar care la el părea amplificat de sute ori şi prin sute de ore. Stătea drept şi-şi frângea mâinile cu infinită răbdare, cu melancolică şi frenetică răbdare, „aşa cum“, gândi tânărul, „are doar Dumnezeu, sau unul care a fost îndelung trădat. Deci, tot cam acelaşi lucru“.
– Să n-o mai lungim – veți afla aici epopeea fiecăruia, sau egloga fiecăruia, sau scurt-metrajul, sau eboşa, sau simfonia, opera ce stă în voi ascunsă! Depinde cum vă veți asuma riscurile…
Abia atunci, publicul se animă spontan şi sub tavanul înalt de roiuri şi galaxii izbucniră aplauze şi exclamații. Întrucâtva exagerate, gândi tânărul, dar doar cu jumătate de gând pentru că ceea ce inițial concediase drept o hipstereală sădise dintr-odată şi în el entuziasmul. Îşi privi drăgăstos iubita – şi chipul ei se aprinsese, o lumină calină, atât de tânără, în care, însă, parcă se reverbera un pigment din suferința aceea nedesluşită a entertainer-ului lor. Dar, în fond, nu era ceva nefiresc, într-un spațiu închis, stările circulă, ne îmbăiem în aceleaşi unde psihice.
– Care sunt primii artişti ai serii?
Nici nu apucă bine roşcovanul să termine întrebarea, că doi adolescenți săriră în față şi alergară dezinvolți spre detector. Un băiat foarte slab în jeanşi mulați şi tăiați pe genunchi, cu un cercel în buză, şi o fetişcană plăpândă, cu o pălărioară-joben şi rochie mini, care-şi balansa capul ca în ritmul unei melodii auzite doar de ea. Ce ocazie, nu?
– Foarte bine, tinerețea! Poftiți!
Luară amândoi loc de o parte şi de alta a detectorului, trimițându-şi teatral bezele, omul roşcovan îi conectă la aparat, cu toții aşteptau să vadă cum funcționează minunăția. Undeva în rândul al doilea, tinerii noştri îşi zâmbiră – „O să mergem şi noi pe urmă!“, „O să încercăm şi noi“. Cu toate astea, instantaneu, pe el îl petrecu un fior („E ceva machiavelic aici!“), o fină electrocutare care se insinuează lent dar care modifică în om axa de rotire a lucrurilor. Din coada ochiului, mai aruncă o privire iubitei lui: de această dată, dincolo de surâsul şi îmbujorarea ei, resimți de-a lungul pielii ei o prezență bătrână, searbădă. Şi îi veni în minte acea vagă nuanță de tristețe a femeii cu care vorbiseră mai devreme. Acum fața ei de şoricel i se creionă altfel în imaginație şi-n simțuri. Nici el nu ştia de ce, dar gândi că doar dacă ar fi avut-o, doar dacă ar fi posedat-o prelung, ar fi reuşit să înțeleagă ce fusese ticluit atunci în întrebarea ei şi-n tristețea din spatele vocii – un mister… cosmic. Se uită către femeie – ea tot lângă partenerul ei şi tot voioasă, deşi şi ea nițel schimbată, îi dibuise oare intențiile, era cu putință? „Am luat-o razna!“ îşi zise şi se scutură de toate acele scenarii.
– Eşti bine?
– N-am nimic.
Îşi îndreptară atenția către ce se întâmpla în față. Din nou se lăsase tăcerea. Omul roşcovan şopti un „E gata, poate începe“ – ce avea să fie? Ce aveau să facă cei doi, maşinăria ce va arăta? Pentru câteva secunde, nici unul dintre ei nu se dădu nici un semn, doar detectorul îşi rula acul placid. Apoi, fetişcana răbufni zglobiu: „Când l-am cunoscut, m-am lăsat de ros unghiile – mă gândeam că nu i-ar plăcea de mine rozându-mi unghiile!“. Sala, şi chiar şi prezentatorul, se amuzară – „Ce frumos!“, dar imediat audiența fu cuprinsă de un zumzet. Galaxiile de pe pereți începuseră să palpite. Forma lor se alcătuia diferit, se distanțau, culoarea întunecată devenea pal-violacee, imagini difuze se iscau între ele. Imagini în mişcare cu străzi ale unui oraş fabulos unde din loc în loc, pe clădiri apăreau bannere cu chipul adolescentului. O exclamație de uluire traversă pasajul. Băiatul în cauză era şi el năucit să-şi vadă acolo chipul – „Ai făcut asta pentru mine? Eşti grozavă“. Acul rula în continuare echilibrat, dar mai ferm, cu un uşor accent. Deasupra tuturor, în tavan, universul se transformă într-o şosea de lângă o fabrică ruinată unde se oprise o maşină, băieți şi fete, larmă, băutură. Semăna cu un film. Adolescentul stătea în fața maşinii, apoi la volan cu o țigară în vârful buzelor admirându-se în oglindă, fata lui scotea capul şi mâinile pe geam – „Aici totul e bine, totul e în trecere, lumea e graba noastră“ spuneau personajele celor doi de pe tavanul-ecran. Nu vorbeau, sau nu cu voce tare, dar cu toții înțelegeau că purtau un dialog interior între ei, între ei şi detector. Fabrici vechi la marginea oraşului, postere, personaje desenate, val-vârtejul de etichete de haine, băutură, emoticon-uri în noapte.
La un moment dat, după ce surpriza „filmului“ se mai diminuă, adolescentul rosti tare: „Îmi place când tu preiei comanda…“. O spuse plescăind complice cu fața către audiență şi se puse picior peste picior, golănesc, pentru a demonstra mai clar sensul replicii. Cu toții eliberară un „Oo!“. Fata îşi acoperi chipul cu părul. Simultan, de la emoțiile celor doi, acul detectorului deveni mai nervos, iar între ei şi public se interpuse o hologramă. Un cadru pe un bloc, dimineața, un pat, chipurile celor doi – sau mai degrabă ceea ce aducea cu vocea lui şi chipul ei cu părul răvăşit, cu jobenul dat spre spate. Şi câteva cutremurări pe gâtul subțire al fetei şi pe umerii mici. Din când în când, ea îşi zvârlea capul în sus cu ochii închişi – iar atunci, un defect al maşinăriei pesemne, imaginea se bruia, şi trăsăturile ei nu mai erau chiar ale ei. Sau poate nu erau tocmai un defect… „Uită-te la ac!“ Într-adevăr, acul detectorului trepida bezmetic pe filă. Din ce în ce, chipul feminin din hologramă se preschimba, nu mai deținea nici o trăsătură exactă, era o persoană şi totuşi nu mai era nimeni – de jur-împrejur, în cadrul oraşului, blocurile îşi înmulțeau maniacal posterele cu chipurile băiatului, peste tot domnea el. Până şi chipul de sub joben devenise tot al lui, mângâiat, sărutat, adorat…
– Stop.
Holograma se auto-absorbi, galaxiile reveniră pe pereți. Nu mai era nevoie de explicații, publicul tăcea, acum complet concentrat asupra fetişcanei. Va face o criză de isterie? Într-un fel, în adâncul lor, toți prevedeau că acea făptură plăpândă şi ingenuă va izbucni în hohote. Însă – în pofida tuturor acelor aşteptări compătimitoare pe care de bună seamă că le bănuia şi ea – cu o ultimă sforțare, fetişcana îşi decuplă de pe braț branula detectorului şi cu un aer demn se ridică şi se duse undeva în mulțime, în spatele sălii. Băiatul rânji încurcat, ce-i mai rămânea?, murmură ceva în barbă şi îşi croi şi el drum printre spectatorii care nu-l mai priveau.
– Da. Prima experiență din seara asta. Nu pune la suflet, poate fi o… licență poetică, se adresă prezentatorul fetei, cu glasul său familiar, patern. Pe urmă către public: Ei, nu vă lăsați descurajați, cine se mai încumetă?
Nu cu aceeaşi promptitudine fu primit a doua oară îndemnul roşcovanului. Oamenii făceau fețe-fețe, cuplurile sporovăiau între ele – Să mergem şi noi, dragule? Ce, ai înnebunit? Carevasăzică, te temi de ce va dezvălui, nu? Dar tu nu te temi, scumpo? – după acea primă demonstrație, se presărase tensiunea.
– E sadism, asta e! şopti tânărul apăsat. Acum toți o vor face din ambiție, din orgoliu stupid. Să arate ce? Şi nici măcar nu ştim dacă n-a fost vreo înscenare…
– Zău, nu vrei să încetezi cu revolta şi cinismul?
Iubita lui îl fixa aspru. Pe chip, şi de fapt în întregul ei trup, se infiltrase o paloare străină lui, adversă. Unde era ea, cea voluptuoasă, pentru care în lume nimic nu era complicat? Încercă pe un alt ton, mai domolit:
– Dar nu vezi că ceva nu e în regulă?
– Ba tocmai că văd! E o senzație bizară, crede-mă, ca şi cum i-aş cunoaşte până în detalii pe toți de aici, chiar şi pe prezentator, ca şi cum ei ar fi eu, ei ar fi noi doi, cu totul… un deja vu foarte puternic… înțelegi?
– Asta-i bună, lasă-mă cu deja vu-urile, nu cred în aşa bazaconii! E altceva aici, omul ăsta…
Înainte să apuce să termine, realiză că el însuşi avea un deja-vu: din publicul gălăgios, se desprinseră încet femeia cu Tarotul şi al ei partener, mână în mână, către drăcovenia de maşinărie. Se aşezară fiecare la un capăt, firesc, fără urmă de ostentație, ci mai curând – simți tânărul – dintr-un soi de datorie în acelaşi timp naturală, greu de definit. Fără îndoială, un mister cosmic.
Omul roşcovan bătu de două ori din palme, îi conectă la detector. Ce urmă…
Ei bine, ce urmă fu o lungă tăcere – asta dacă ar fi s-o măsurăm după enigmaticii indici de percepție ai publicului, căci poate că, în definitiv, temporal vorbind, ea nu durase atât de mult. Era, ca să fim mai exacți, o muțenie cu vorbe, replici, solilocvii, scrâşnete. O muțenie a acului detectorului ce zgâria fila cu o asemenea viteză şi zgomot încât nici nu-i mai distingeai sunetul, încât el se prefăcea treptat într-o arie simfonică – nu neapărat armonioasă, dar patologic de echilibrată! Atmosfera degajată de cei doi – în jocul lor de priviri (nu musai unul către altul, ci priviri alandala) – era aceea a lucrurilor înăbuşite. A acelui moment după ce te-ai surmenat citind, şi aluneci în somn visând tot cuvinte şi fraze tot în stilul cărții pe care tocmai ai abandonat-o şi le continui pe cont propriu firul, extenuant.
Pentru tânăr, toate astea se înfățişau ca şi cum ar fi avut de-a lungul trupului lui pielea şi dorințele acelei femei, ba mai mult, toate orele şi secundele ei împreună cu absența groasă, pietrificată, a soțului ei – trupul din care ea ar fi vrut să scape dar fără să ştie exact din ce anume scăpa. Cine era el, soțul? Ce? Îl urma peste tot, îl vedea înconjurat de oameni care-l admirau şi-l recunoşteau ca pe un mare cercetător, persoană publică, el primea laude şi felicitări – Domnul …? A, excelent om, o somitate! – dar cine era acest Magician? În clipele ei singure, când el era plecat la vreun congres, ea îi scria numele – era şi numele ei? – şi dădea căutare pe Google. Ecranul era imediat năpădit de o puzderie de articole ştiințifice semnate de el (pe care ea nu le înțelegea), de comunicate de presă în care era menționat numele lui, de interviuri cu el. Şi încă: imagini ale lui, poze tip buletin, fotografii făcute în timpul congreselor când el ținea discursuri şi-şi enunța teoriile, instantanee din emisiuni ştiințifice la care el lua parte. În fine, pagina lui de Wikipedia cu data şi locul naşterii, studii, bio-bibliografie, link-uri către alte link-uri. Atunci ea credea că el e doar aceste prezentări şi imagini, numele lui vehiculat în discuțiile oamenilor ca un proverb tocit pe care lumea însă îl utilizează că e de bun augur. Soțul ei era acele postări şi link-uri, un bogus al internetului. Parcă nici nu exista… Iar el credea la fel. El, soțul. Magicianul. Toată ambuscada aia grotescă a personalității lui omnisciente – sub care el îşi strecura frustrări şi ratări. Numele lui cu minuscule şi dorințe dosit sub Numele Lui. Singura ființă care l-ar fi putut ajuta să fie el… Dar tot ce izbutea el să facă era să genereze şi mai îndrăcită aceeaşi ambuscadă. Se promova şi mai mult, publica şi mai mult, participa, pleca, o dată pe an ea îi căuta numele pe Google, uneori împreună făceau un Tarot în cuplu. Pe pereți şi tavan, galaxiile şi roiurile se coagulau în imaginea supra-dimensionată a acului detectorului care se zbătea paroxistic, din ce în ce mai rapid, până ce, pe fila propriu-zisă, acul real îşi încetini tremurul şi atinse un ritm echilibrat, stabil, al celor cincisprezece ani de căsnicie ce aveau să fie urmați de alții aidoma.
Fusese real acel film… acea muzică, ce-o fi fost? Puteai califica aşa ceva drept simplă invenție?
– E o înscenare, strigă tânărul uimit de propriile lui cuvinte. Totul a fost regizat dinainte, repetă pe un ton mai mult interogativ.
Ciudat sau nu, omul roşcovan părea că toată seara numai asta aşteptase să audă. Nu-şi mai frângea mâinile, le lăsase libere pe lângă corp. „Chiar crezi asta?“ îşi închipui tânărul că-i răspunsese. În schimb:
– Şi cam care ar fi diferența?
– Păi cum? Cuplurile astea au fost actori tocmiți, imaginile, stările, impresiile au fost dinainte…
– Ai spus-o chiar tu – stări, impresii. Pereții difuzează doar imaginea detectorului. Poate că asta au difuzat întreaga seară. Poate că tot ce-a fost aici au fost cele două cupluri încrucişând unele mărturisiri (ca cei doi adolescenți) sau tăceri şi priviri (ca cei doi soți). Poate că, în sfârşit, tot ce ai văzut a fost doar în tine. Poate.
– Să presupunem, sigur, râse tânărul. Dar şi restul lumii… (râsul îi îngheță când privi în jur, iar chipurile celorlalți i se desenară în ceață, la distanță, cei doi soți se pierduseră şi ei, chiar şi chipul ei, al ei, era undeva departe, dificil de localizat, în mişcare).
Omul roşcovan îi acordă un răgaz apoi reveni, glas patern:
– Vezi tu, orice artă începe şi se formează printr-o minciună. Când îți vezi minciunile spuse şi când apoi te deghizezi (deci minți) ca să le aşterni pe hârtie. Orice artă are nevoie de două lucruri: de minciuna celui care o creează şi de cineva care să creadă că acolo e o minciună pentru a savura creația. …A fost aici vreo artă?
– N-aş zice artă, dar… Asta e o butadă stupidă!
I se buluceau în minte tot soiul de polemici şi teorii despre lipsa de miez a post-modernismului, despre poezie şi adevăr, şi cultură cu C mare, despre transfigurarea pe care cineva ar trebui s-o experimenteze în fața… Dar, cumva, le găsea istovitoare, nimic din acestea nu se lega – la naiba, era viața acelor oameni, a ei, a lor a amândurora… Spațiul se decolora tot mai mult în ceață, tavanul se îndepărta, singură, imaginea detectorului rămânea înfiptă în inima pasajului, ritmul său cardiac revelator şi înşelător.
– Nici eu nu ştiu ce-a fost. Şi sunt sincer. Cunosc doar echilibrul vulnerabil al minciunii pe care-l consolidăm, în cuplu, în lume, cu alte minciuni. (Acum, omul din fața lui îşi scursese în voce suferința infinitei lui răbdări, o deschisese.) Tot încerc să aflu. Acea operă desăvârşită. Dacă accepți…
Înclină capul cu un îndemn în direcția detectorului. Ce aveau de pierdut?
Fără să se mai uite în sală, tânărul păşi înainte. Întregul siaj de beton şi metal al oraşului şi al maşinilor vânzolite i se deşteptase în trup, dar apăsarea pe care-o trăia era alta: o apăsare totuşi imponderabilă, fragilă, a siluetei ei pe care el o ridica, o purta o clipă în brațe peste apă şi străzi şi o cobora acolo jos, pe țărm, în pasajul plin de galaxii rotitoare – trupul ei plămădit din déjà-vu-urile tuturor trupurilor de femei, convulsiile ei în pat, cu un căuş între sânii moi pentru acele minute când soția privea chipul stors şi irosit al soțului ei în oglindă, pentru refrenurile fredonate de adolescentă în maşină – silueta ei zveltă cu umbra încovoiată de reproşuri legate de sentințele lui şi prietenii lui şi cinismul lui, apoi dreaptă şi ferecată în ea însăşi – apăsarea chipului ei care dintr-o clipă în alta ar fi mințit, poate, spunând că n-a stat decât în brațele stăpânului ei şi ale servitorului care a tocmai a coborât-o acolo, şi sigură pe ea ar fi surâs.
Iar el atunci ar fi devenit doar servitorul tău, nu sunt Tristan deghizat, sunt chiar şi doar un servitor care visează toate astea, care presimte apăsarea plasmatică a trupului ei, şi a privirii ei chinuite şi senine care cuprindea gesturile lui (cu invitațiile în mână spunând că „e o hipstereală, dar să mergem“, care împărțea universul în alb şi negru şi se gândea la trupul acelei soții), a privirii ei care îndura toate astea fără să ştie dacă e minciună sau nu, cu o secundă înainte ca el s-o ridice în brațe şi s-o coboare din barcă în lume, o secundă pe care acul detectorului deja a marcat-o, şi a lăsat în urmă tinerețea, înaintând drept.