Marile iluzii

Iluzia morții

Mihai Măniuțiu a găsit, conform mărturisirii sale, un text din Dürenmatt, tradus demult de Aurel Buteanu, probabil acelaşi ziarist şi scriitor ardelean dintre războaie pe care l-am mai prins în viață prin anii ‘70, text uitat în arhivele Teatrului Național de la Cluj, dar l-a montat la Timişoara, tot la Național. Cunoscut mai ales cu Vizita bătrânei doamne, cea mai celebră dintre piesele sale, dar şi cu Fizicienii, Romulus cel Mare, Pana de automobil, Play Strindberg şi Regele Ioan, Dürrenmatt este de neconfundat prin stilul său şi prin surprizele pe care le oferă toate aceste texte, pe parcursul acțiunii.
Meteorul este o poveste fantastică şi funambulescă în stilul Dürenmatt, care-l are în centru pe un premiant Nobel pentru literatură, pe cale să moară. Ba, dacă stăm să ne gândim mai bine, a cărui moarte este anunțată de media ca un eveniment trist pentru întreaga lume. Numai că mortul se dovedeşte a fi foarte viu, el apare în atelierul unui pictor fără talent, ale cărui nuduri le desenează pe cearceaful de pe nudul vesel al soției sale, gâdilată de pensula care-i marchează relieful. Aceasta e o găselniță a regizorului, foarte ingenioasă, mărturisind asupra imaginației acestuia. Găselniță care realizează un raccourci cu ştirile de la radio, făcându-te, ca spectator, să crezi o clipă că sub cearşaf se află chiar „mortul zilei“, ca să reiau o formulă practicată la o anume televiziune, şi provocându-ți o primă, minoră încă, surpriză, în aşteptarea surprizei celei mari, cea a apariției mortului viu.
A nu se uita că Mihai Măniuțiu este şi un destul de prolific scriitor, poet, prozator, teoretician al teatrului, care ne-a mai surprins, el însuşi, şi cu alte montări pline de imaginație şi de spirit.
Din momentul apariției importantului personaj, ca să moară în acest atelier, unde pretinde că ar fi început şi el, demult, o carieră plastică eşuată, orice este posibil. Personajul se sileşte să moară, pretinde că va muri, dar nu reuşeşte. Începe o cascadă de apariții şi morți, însoțite din sală de cascadele de râs în hohote.
Mihai Măniuțiu a recompus din comedia neagră a lui Dürrenmatt un spectacol-caricatură a tragediilor cu multe victime, cu scene de circ şi de cabaret, totul susținut şi de Ada Milea, care i-a furnizat o serie de cântecele în propriul ei, de neconfundat, stil. În centrul scenei, al scenelor, un actor de resurse vaste, surprinzătoare deseori, Marian Râlea, care compune, el însuşi, un personaj greu de uitat, ce se leapădă de bogăția strânsă într-o viață, un milion şi jumătate (probabil de franci elvețieni), în câteva secunde, spre disperarea celui ce ar fi trebuit să-l moştenească. Vedeta feminină necontestată a Teatrului Național din Timişoara, Claudia Ieremia, îi ține piept, deseori la propriu, cu succes, creând rolul unei femeiuşti care ştie să sară-n sus şi să țipe vesel când marele scriitor începe să o remarce şi să o ciupească, aşa cum făceau soldații de pe vremea armatei obligatorii cu servitoarele ieşite la plimbare, joia sau duminica, după caz, în oraş. Spre finalul spectacolului, cuplul acesta se destramă, Wolfgang Schwitter fiind depistat de tânăra sa soție, care se credea văduvă, de fiul său fluşturatic şi de alții şi alții, mai mult sau mai puțin oficiali. Cu toții sunt în stare să realizeze ceea ce premiantului Nobel nu-i reuşeşte, şi anume să moară. Finalul ni-l înfățişează pe Marian Râlea alias Schwitter, în mijlocul unei hecatombe, dar şi în nesiguranța că acesta e atelierul unde a încercat şi el, în tinerețe, pictura. Iar Augusta, cea cu care mai reuşise un act sexual ascuns după cearceafuri, dispare pentru totdeauna, adică până la aplauzele finale. Un personaj îngroşat conturează şi Ion Rizea, actorul parcă fetiş al acestei trupe, cel pe care-l poți vedea în varii ipostaze, în general reuşite, în multe dintre spectacolele acestui teatru, unul dintre cele mai vii din România celor mai recente stagiuni. Dar personaje comice de relief compun şi Florin Ruicu, în pictorul Hugo Nyffenschwanden, Alecu Reus (preotul Lutz) sau Cătălin Ursu, în rolul profesorului Schlatter, cel care-l declarase mort pe scriitor şi care nu se poate obişnui cu ideea că acesta nu s-a conformat diagnosticului său, presupus infailibil. Moartea, voluminoasă, boită pe față ca la circ, în persoana Danei Borteanu, punctează scenele şi situațiile cu cântecelele Adei Milea, evocatoare de Brecht, de un comic negru, cum de fapt este întreaga punere în scenă. Totul se desfăşoară într-un decor baroc modern, înfățişând un atelier de pictor care e şi casa lui, cu bucătărie inclusă, cum se spune azi, cu rufele întinse pe sârme, cu căruciorul de unde, din când în când, încep să țipe cei doi gemeni ai familiei, în spațiul generos al Sălii 2 a teatrului timişorean. Autorul decorului: Adrian Dumitru.
Spectacolul a avut deja succes, deşi seara când l-am văzut eu era premiera, duminică, 27 septembrie a.c., dar a umplut sala la o avanpremieră, ba chiar la încă una, programată la cererea publicului. Şi probabil va avea o viață lungă, asemenea celei sugerate de dramaturg pentru premiantul său Nobel.

Iluzia dragostei

Cu un titlu americanizat, The Bach Files, premiera muzical-coregrafică de la Bulandra din septembrie întruchipează noul, adică un show, nu un spectacol, cu o muzică de azi pe teme de ieri-alaltăieri, din Bach. Alexandru Darie a imaginat, mai mult pentru sine, o poveste polițistă, cu cineva care caută o urmaşă a divinului compozitor, dar ceea ce se vede pe scenă e oarecum altceva. Şi anume o poveste de dragoste întreruptă de intervenția răului, dar biruitoare până la sfârşit. Sigur, aceste puține cuvinte rezumă şi usucă spectacolul-show, de altfel foarte viu şi foarte mişcat şi mişcător, care se desfăşoară timp de mai bine de o oră în fața ochilor spectatorilor. Există perechea de îndrăgostiți, în persoana unui El (Alin State) şi-a unei Ea (Raphaela Lei), există îngerul care bântuie scena de-a lungul şi de-a latul, luptând cu răul (Adrian Ciobanu), cel ce reuşeşte o clipă să pună mâna pe Ea, în timp ce El o caută disperat. Toți trei sunt foarte bine în rolurile lor, caricaturizate pe alocuri, aşa cum cere genul. Îngerul cu aripi care se uzează parcă pe parcurs este întruchipat de Antoaneta Cojocaru, a cărei siluetă albă marchează scenele, ajutând la regăsirea celor doi îndrăgostiți şi la înfrângerea celui rău, desfăşurându-se şi înfăşurându-se în şi între grupul de dansatori însoțitori ai acțiunii. Dacă acțiune se poate numi această perpetuă mişcare, uneori dezordonată, alteori dimpotrivă, în cadrul căreia se nasc şi se difuzează stările care, pe muzica lui Adrian Enescu, interpretată de formația Zoli Toth Project, aruncă în spectator cu variațiuni pe teme de Bach, dar nu numai. Variațiuni care fac din Bach jazz şi din jazz Bach, dând cuiva care nu stă toată ziua cu căştile în urechi impresia pe alocuri că ascultă o muzică pentru hipoacuzici. Avem şi scene de circ şi manechine (bine temperate, vorba lui M. H. Simionescu) care devin oameni, după cum şi oamenii, cei din grupul mişcător, devin din când în când manechine, totul pe fondul desfăşurării amețitoare a unei benzi desenate de dimensiuni neobişnuite. Dacă premiera a avut loc în septembrie, a mai fost o avanpremieră, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu. Şi probabil vor mai fi destule reprezentații, pentru că spectacolul se adresează unui public tânăr, interesat de acest tip de show. Dar nici bătrânii sau doar adulții nu au a se teme de aşa ceva.