Întoarcerea lui Rynald

În mod constant, şi prin asta înțeleg în primul rînd absența intemperiilor agresive şi a accidentelor curente şi, la urma urmei, de tot felul, inclusiv de motor, alimentare sau direcție, drumul de la locul în care-mi cîştig existența de pe o zi pe alta şi pînă acasă durează aproximativ o oră cu ochii pe ceas, în funcție mai degrabă de fluența traficului. Oricît de grăbit ai fi sau oricît de nepăsător, e necesar fie să ții pasul cu mulțimea rutieră, fie să te adăposteşti într-o parcare publică, de unde să contempli una sau alta cît îți vine sau să nu faci nimic pînă trece şuvoiul. De regulă, nu mă abat decît rareori de la această politică a traiectoriei, şi atunci maxim preț de zece minute, în folosul magazinului alimentar din vecinătate, dacă se iveşte urgența. Această rutină făcea şi ea parte din moştenirea rămasă după plecarea lui Rynald, în utilitatea menținerii la suprafața apei, pe adresa subtilului principiu altminteri cu aplicabilitate generală, că orice cadavru este scos la mal dacă îi acorzi suficient timp.
În profitul acestor noțiuni meditam cu ochii atenți la lumina semaforului de la ieşirea din curtea instituției, cînd telefonul a prins să sune, întrerupînd audiția ultimului disc al lui D’Angelo & The Vanguard. Un disc senzațional. La telefon, Maia. Cu vocea contrariată, tonul aproape sufocat şi emoția în urcare de la un cuvînt la altul, mi-a destăinuit în stare de şoc:
Rynald s-a întors acasă… Stau cu ochii țintă pe el.

Viața, mai ales cînd îți asigură o varietate de necazuri unul după altul, e de presupus că te pregăteşte pentru orice aberație. Teoretic, macerasem această putință, ca atîtea altele, ca toate celelalte, căci dacă nici plăcerea aventurii de-a derula gînduri răzlețe nu ne mai rămîne devenim absolut inutili, maimuțe ridicole imitînd zei neînțeleşi. Deci asta ar fi impresia mea asupra suferinței. Nu, nu e vorba de ceva pentru care te poți pregăti. Pierderea creează un gol care se cere umplut, după cum sună teoria recompunerii. Pierzi un cîine, cumperi altul; scapi trenul, îl aştepți pe următorul. Dar cînd îți moare un fiu? Nimic nu poate sparge împletitura acelei metode perfecționate de durere. În definiția neînlocuitului nimic nu poate suplini lipsa, nici măcar partea lipsă, dacă ar fi aplicată clauza reîntregirii. Am încercat orice. Propoziția rămîne în picioare. Şi acum, în fața unei asemenea veşti… Dată de aceeaşi voce care mă anunțase, în urmă cu şase luni, dispariția aceluiaşi Rynald, în miezul nopții.
Pare nebuneşte şi frivol, dar un soi de regret mi s-a cuibărit în muşchii aductori, care permiteau pe vremuri funcționarea aripilor. Ca şi cum eram pe punctul de-a mă detaşa de ceva. De-a mă lepăda de ce-am iubit. De-a trăda un aliat în suferință. Am ieşit de pe carosabil şi am oprit în dreptul unui bar irlandez aflat în centrul unei piațete comerciale cu zeci de magazine. Am pus capul pe volan, dar nu de dragul resemnării. Ştiam că dacă mă hazardez fără centură în virajul fericirii exista şansa să devin subiect înmatriculat în statistica atacului de cord.
Dacă Maia nu şi-a pierdut sensul percepției, uzanța procesării ori luciditatea primară, dacă rigorile morții nu şi-au schimbat legislația, dacă timpul îşi va fi continuat reprezentarea grafică, de unde capacitatea ca un mort, identificat în carne şi oase, să bîntuie ceea ce nici în vis nu-i era îngăduit? Mintea îşi rîde de noi şi-n cele mai neprimitoare momente. Să fi ajuns cupola de sticlă protectoare din jurul meu la o limită? Nebunia ei înfloritoare? Să ne fi jucat Rynald o farsă a conspirației funebre? Atît de crudă, de lipsită de tact? Pentru atît de multe cicluri de durere? Pe direcția cărei lumini? De cîți factori introduşi în joc unii fără ştirea altora a fost nevoie pentru a ridica inexorabila iluzie a morții din preconcepții şi lipsa experienței?
Prima întrebare asaltînd reduta nedumeririi: pentru numele lui Dumnezeu, de ce? L-au prins în mrejele unei înscenări de serviciu secret pentru a pune mîna pe informații vitale? Urma să fie martor într-un proces de răsunet cu implicații spre cel mai înalt nivel? Fusese captat în derularea unui procedeu de cercetare ştiințifică? În orice simfonie interpretată în cheia absurdului, oricît de profund ai dezbate, ori cu atît mai mult, nimic nu rămîne cert. Nici măcar absurdul. Sînt complet neputincios în incertitudinea care mă împiedică să aflu. Orice poate fi supus acum îndoielii, pînă şi simpla prezență în propriul meu corp. Imaculatele fețe de masă. Barmanul nemişcat ca un sfinx. Chelnerița ca o atracție de muzeu. Vacarmul. Formez numărul Maiei.
Sînt teme pe marginea cărora nu poți glumi. Realizezi asta?
Realizez şi mă aşteptam să pui problema…
Cînd ai avut timp?
Cînd încercam să-mi găsesc respirația în momentul în care l-am văzut.
Acum ce faci?
Te aştept s-ajungi acasă… Mă uit la el. Stă în capul scărilor şi-mi zîmbeşte.
Fă-l să zică ceva.
Ry, cum te simți?
I-am auzit vocea, inconfundabila voce de american vorbind româneşte, cu o urmă de reproş sarcastic:
Mă simt minunat, mama…
Întreabă-l ce caută acolo.
De ce-ai venit?
Am venit acasă. Nu sînteți voi părinții mei, nu e aceasta casa mea?
De ce nu s-a întors mai repede?
Unde-ai fost pînă acum?
Am avut de străbătut o distanță cumplită, de-a lungul căreia am dat peste 139 de situații de risc şi potențial de amenințare...
Ce distanță? Cîțiva kilometri! Ce primejdii? Primejdiile sînt aici, la un loc cu durerea.
Există alte categorii, tata. Mintea omului habar n-are…
Totuşi, ce s-a întîmplat? Ce se întîmplă? Care e starea zilei de mîine?
Spune că-ți faci prea multe griji deodată. Nici nu apuci să răspunzi la una şi ai şi dat în următoarea.
Maia, vorbeşti ca un medium! L-am îngropat în cimitirul din Buford acum şase luni, am îngăduit să-i scoată ochii, i-au făcut autopsia, l-au îmbălsămat… Sute de oameni au participat la înmormîntare, mii de lacrimi stau mărturie, puzderii de fotografii, mesaje, scrisori, condoleanțe… Cînd înnebuneşti pe cont propriu e un semn al decenței, dar cînd implici colectivitatea, atîția oameni care au plîns din cauza lui, prieteni de-ai noştri care abia-l cunoscuseră, rude îndepărtate, foşti colegi… Nu te poți întoarce ca şi cum ai fost plecat pînă la aprozar! Gîndeşte-te numai la ce fețe vor face colegii tăi de la serviciu cînd le vei spune: “Ştiți, Rynald a venit ieri acasă! Nu, nimic important, chestii mai degrabă legate de familie…” Să trimit zeci de mesaje electronice tuturor celor cărora m-am tînguit, care m-au consolat, au trimis flori… Crezi că bucuria pe care am resimți-o noi i-ar face să ignore magnanim deranjul provocat? Neplăcerea că au fost implicați într-o cacealma? Că cineva s-a jucat cu sentimentele lor? Cu răspunsul compasiunii civilizate de a te plasa lîngă cel aflat în ziua necazului?
Cum e bucuria ta?
Încerc s-o țin în frîu…
Şi mie-mi este frică să mă şi mişc. Să nu-l sperii, să nu-l supăr… să plece… Ştii ce nervos devenise în ultima vreme!
Spune-i să-ți facă dovada că acum este viu.
Vrei să ți-l dau la telefon?
Nu, nu!
Ce dovadă mai bună ai putea să ai?
Tu ai zis: să nu-l bulversăm.
Vino acasă! Crezi că-mi arde de glume?
OK, te sun mai tîrziu…
Vino mai repede!

Barul verde vibra de country cu bas electric şi jeluiri de Nashville pe coardă de steel guitar. Nu intrasem decît din lipsa alternativei. Ar fi fost penibil să fi rămas în maşină ca-n filmele fără subiect. Ori probabil din consemnul unui impuls subliminal, care făcea abstracție de faptul că diabetul m-ar fi oprit şi de la cea mai inofensivă sticlă de bere. M-am aşezat la o masă, am cerut o cafea şi-un pahar de apă. Chelnerița, într-o fustă scurtă şi boită dramatic cu smacuri franțuzeşti, m-a întrebat franş:
Nu te simți bine?
N-am nici o idee cum mă simt. Fiul meu, care a murit acum jumate de an, s-a întors acasă…
Ai anunțat poliția?
Crezi că asta trebuie să fac?
Crezi că e altceva decît opera unui impostor în draperia unui caz clasic de substituire de persoană? Dacă da, atunci trebuie să consulți un psihiatru…
Ceva de genul Anastasiei Romanov?
Anna Anderson, da.
În situația de atunci, justificarea avea un temei real, în presupunerea că familia ar fi tăiat vițelul cel gras la vederea prințesei regăsite, cît şi o rație procentuală din avere. Or, eu pe cine să tai? Pe Pamuk?
Cine-i Pamuk?
Motanul nostru.

Am profitat de nerăbdarea unui client care abătu atenția intransigentei chelnerițe şi am sunat din nou.
Maia, ce se întîmplă?
Te aşteptăm. Sîntem amîndoi aici, în sufragerie.
Mănîncă?
Nu-i e foame…
Ți-a cerut ceva? Bani, bunuri…
Ce să facă el cu banii?
Chiar aşa, ce are de gînd să facă?
Tu chiar n-ai de gînd să vii acasă?
Cum poți să fii atît de sigură că este el?
L-am întrebat cum îl chema pe băiețelul vecinului nostru polonez de la New York. L-a descris, a povestit ce giumbuşlucuri făcea. Nici eu nu-mi aminteam atîtea amănunte. Mi-a povestit necazurile lui de la şcoală. Nume de profesori, de colegi. Cum a fost prins cu Playboy-ul în bancă, adus de alt copil, în clasa a 7-a. Ori coada metalică a aspiratorului legată de picior, după ce-l amenințase un coleg mai mare. Sau cum se făcea că se scapă în dreptul pițeriei de pe Third Avenue doar ca să avem motiv să intrăm şi, eventual, să comandăm de mîncare dacă tot eram acolo… Am rîs şi am plîns continuu.
Unde e Anita?
Aici, cu mine.
Dă-o la telefon!
Tata, tot ce ți-a spus mama e adevărat. Mă doare inima de fericire! Dacă l-ai vedea, ai înțelege! Nu-ți mai fă atîtea griji, că astea au să te coboare-n groapă…
Se pare că nu mai e un proces atît de ireversibil!

Mintea galopează nebuneşte în căutarea unui sens cu care a fost obişnuită şi cu cît şansele de-a-l regăsi se diminuează, cu atît absurdul se instaurează mai puternic în normalitatea zilei. Trăiesc o realitate plină de anomalii. Realitatea Maiei, care, dacă ar fi să exclud autenticitatea morbului ei narativ, nu poate fi explicată decît prin aceea că a murit şi eu aud voci de mort. Dar dacă Maia a murit, înseamnă că nici Anita nu mai trăieşte! E prea mult pentru propăşirea unei variante credibile. Nu numai că Rynald ar fi rămăşița unui fum inexistent, dar Maia însăşi, împreună cu fiica noastră, ar fi rodul unui delir de ficțiune, convorbirea telefonică, palpabilitatea imaginilor din jur, sunetul cuvintelor. Delirul meu…
Mă uit la ceas, încerc să-mi iau pulsul.

Barmanul face cîțiva paşi hotărîți spre mine.
Vrei să chem o ambulanță? Eşti palid de parcă l-ai văzut pe necuratu’!
I-am povestit în cîteva propoziții ce mă muncea.
Ascultă, frate, pentru o sută de parai ți-l pot delega pe ajutorul de bucătar de la restaurantul din colț să te însoțească pînă acasă. A fost puşcaş marin, abia s-a eliberat. Cred că soția îți joacă o farsă. Ai jignit-o recent cu ceva?
Cît costă ce-am consumat?
4,99.
Am plătit, am ieşit şi m-am suit la volan. Am luat-o în direcția de mers spre serviciu, luminat de pretextul că traficul era mai rarefiat. Îmi făceam griji că nu-mi aduceam aminte ce se întîmplase cu o zi în urmă. Pînă la un punct, inconsistența trasa un semnal de alarmă, dar, imediat după aceea, făcea loc uşurării că aventura prin care trecusem se datorase unei stări de imaterialitate mintală. Prin dreptul unei căsuțe sărăcăcioase, împovărată sub glastre de flori şi roua înserării, am fost cuprins de obsesia de odinioară, pe care aproape o uitasem, de-a mă furişa în case străine pentru a mă contopi cu destinul altuia. Asumat întotdeauna a fi mai bun decît al meu. O senzație plăcută de panică, de vis gata să se spulbere sub învelişul dimineții. Numai că eu nu dormeam. Aş fi fost fericit să rezolv întoarcerea fiului risipitor printr-un simplu vis.

Se spune că, uneori, pe miza unei singuri virtuți poți rămîne orfan de toate. Să presupunem că ai reuşit să-ți păstrezi intactă o unică trăsătură pozitivă, al cărei nume este inocența. Curentul de opinie este că dacă ai pierdut-o ai pierdut tot. Genul acesta de retorică primitivă îți provoacă repulsie. Cuvinte rostogolite-n vînt… Căderea iernii curăță copacii de frunze. Venirea primăverii le-aduce la loc. Ce mai rămîne din adevăr? Care e minciuna? Cum e cu particularitatea de opinie?
Întrebările sînt menite să ajute. Partea egală cu întregul, atomul cu întregul univers, multiplicarea lumilor cunoscute. Spectacolul ieftin al vorbirii pompoase aglutinate prin sufixe. E cu putință în rațiunea unei logici matematice: în afara ei, aşa cum am specificat de la bun început, n-ai acces la nimic altceva. Inocența, chiar dacă eşti conştient de proces, este atît de greu de păstrat intactă… Pentru că pierderea ei vine, întotdeauna, pe calea cunoaşterii. Dacă nu, e lumea uitării, a nostalgiei, a întoarcerii şi aproximării.
Perelman are dreptate în esența searbădă a frazei: cine cunoaşte suficient de mult controlează universul. E o poziție din care-ți pierzi instantaneu bunul simț. Dar dacă nu? Cine controlează universul şi şi-a păstrat inocența impecabilă, acela e Dumnezeu. Poate descriem doar un ideal de străbătut, dar idealul este acesta. Un oximoron, în ultimă instanță. Ne apropiem de seninătatea definițiilor medievale.
Nu sîntem toți priviți la fel. Unii aflăm mai repede ca alții, care vin din urmă. La cei din urmă, ne uităm de sus, pentru că vin din urmă. Postura este că vin şi, la prima oprire, au trecut înainte, preluînd făclia aroganței din mers. Cunoaşterea, însă, nu este o competiție iar căderea unuia nu trebuie să însemne o încurajare pentru nimeni, ci un punct de reflecție. Cine se simte puternic doar pentru că altul e slab, acela e slab. Indiferent ce faci, indiferent cît ştii, indiferent cît ai, încearcă să rămîi inocent - şi atunci să-mi spui cît de uşor îți vine! Să continui practica bucuriei de-a trăi în extaz ca un om simplu, cînd înțelegi că nimic nu este simplu. În spatele unui zîmbet relaxat se află sute de muşchi încordați. Un om simplu care cunoaşte. Nu e ciudat? Alt oximoron.
Inocența este o armă aparte. Ea nu ține de prostie, care nu pricepe nimic şi disprețuieşte; ea nu ține de inteligență, care înțelege în parte şi disprețuieşte. Inocența dă seama de armonia generală. Un copac ale cărui rădăcini țin pămîntul pe cornişa unui deal ca să nu se scurgă la vale cu venirea unei ploi devastatoare şi utile nu este o dovadă de inteligență, ci de armonie.

Timpul nu poate fi întors. Chinul prin care-ai trecut va rămîne. Orice întoarcere este o rejectare. Prezența într-un loc anunță absența din altul. Fiecare plecare este definitivă. Ce se face cu decizia ultimului palier nu poate fi desfăcut decît cu decizia ultimului palier. Voința celui purtat nu are nici o greutate. Un manual de contabilitate cuprinde mai multă informație decît o cameră de romane.
Nu ştiu dacă-l voi mai prinde, căci mai am cîteva retuşuri de adăugat. Spune-i să mă ierte pentru tot ce crede că am fost responsabil şi i-a dăunat. Dacă ar fi avut copii ar fi-nțeles mai uşor. Spune-i cît de mult l-am iubit. Arată-i prozele pe care le-am scris despre el, muzica audiată în memoria lui. Cum am păstrat camera. Să aibă răbdare şi să ne aştepte, că, aşa cum s-a îndurat de el, Dumnezeu se va îndura şi de noi. Dacă dorim cu adevărat, se va împlini. Nimic nu va trece pe deasupra consensului dobîndit cu atîta durere. Sînt fericit că am fost tatăl lui, că a fost fiul meu. Sărută-l din partea mea. Îmbrățişează-l…
Ce tot spui acolo?
Nu sînt capabil să mai trec o dată prin toate acestea! Iartă-mă…

Probabil că o zonă de veghe a creierului a ținut cont de orice posibilitate. Altfel nu-mi explic de ce am găsit paşaportul în torpedoul maşinii. Cu inima strînsă, mînat de biciul eliberării, m-am îndreptat spre aeroport. Lipsa oricărui fel de bagaj a ridicat sprîncene de personal aviatic, dar m-a ajutat în găsirea unui bilet în ultima clipă. M-am îmbarcat în primul avion cu o destinație europeană, care s-a întîmplat să fie Viena. După încă cinci ore aterizam la Iaşi.
Odată ajuns în oraşul natal, am întrezărit natura erorii: nu că dădusem bir cu fugiții din fața unei aberații în mijlocul căreia nu ştiam cum să mă comport, în ideea prezentată de proverbele lumii – nu contează cum şi de cîte ori eşti trîntit la podea, ci cum te ridici şi o iei de la capăt; or, eu mă refugiasem într-un loc în care ştiam cu siguranță că mă voi simți ca în Iad. Un loc care nu va economisi nici o brutalitate, stupizenie sau sete de rău să mă lovească fără încetare. Dacă te aştepți la oribil, ceea ce-ți rămîne să constați poate să fie, prin comparație, ceva mai blînd. La fiecare pas urma să întîlnesc fie mărturia unui grad de indulgență, datorată nepăsării, ignoranței ori aroganței, fie izbitura realității din jur, declanşată fără nimic personal la adresa mea, doar prin simplul firesc al existenței şi neadecvării.
Speram, totuşi, că aventura în care mă aruncasem se plasa sub semnul unui rău benefic. Cu cît mai multe neplăceri urma să mă confrunt, cu atît mai mult problemele rămase în urmă aveau să se diminueze. Dacă nu mă voi trezi cu Maia pe cap. Însoțită de Rynald, de Anita, de surorile ei voluntare. Dar poate că nu mă acuzaseră aiurea: practicam prea mult tendința grijilor neîmplinite. Pentru bun început, mai degrabă, nu aveam unde sta. Înainte de a mă aciui în gară, m-am gîndit să-mi acord o şansă civilizată. Am sunat mai mulți prieteni. Am bîiguit scuza bagajelor pierdute, am oferit explicații şterse în fraze mărunte. Oricum, nu conta de nici un fel. Era vorba de o noapte, maxim două. Am fost respins cu rece politețe. Probabil că nu realizau că pentru mine oraşul era o țară complet străină, în care nu aveam pe nimeni. Ceea ce mie îmi refuzau cu atîta uşurință ar fi acordat unui necunoscut fără nici o ezitare. Pînă la urmă am reuşit să dau de un fost coleg de clasă, căruia i-am telefonat intrigat de simplul motiv că nu emigrase. Spre uimirea mea, Gotlib rămăsese singurul individ cu minima decență intactă. M-a introdus într-o cameră aproape goală, mi-a aruncat plictisit nişte boarfe în brațe şi mi-a împărtăşit regulile cazării:
Şifonierul e de la bunica. Ştiam că într-o zi îmi va fi de folos. Uite, ziua aceea a venit. Poți dormi confortabil în el, cît doreşti. Toaleta e la capătul culoarului, în direcția opusă, bucătăria. Nu sîntem bogați, dar poți rămîne la noi indefinit. Îmi explici doar dacă ții s-o faci. Cînd vrei… Cu cuvintele tale…
I-am mulțumit, l-am strîns în brațe. Dacă un singur om cu adevărat va mai exista în cetate, Dumnezeu n-o va nimici. M-am suit în dulap şi m-am culcat. Nu îndrăzneam să mă gîndesc că imaginile încă rămase pe retină reprezentau ceva ce mi se întîmplase. Am adormit şi n-am visat decît că zbor la joasă înălțime, printre hurducături, mirosuri grele şi tăieri de respirație.

Gotlib a bătut în uşa şifonierului şi mi-a înmînat telefonul, cu noaptea-n cap:
Te caută cineva…
Era Maia:
Ce-ai făcut, băi, tu ai înnebunit total? Nu numai că n-ai venit acasă, dacă nu pentru a-ți vedea băiatul după atîta timp, deşi promiseseşi, măcar că e datoria ta de soț, ai mai şi absentat de la serviciu neanunțat, colegele tale nu ştiau nimic de soarta ta, parcă văd că te-au şi dat afară, dar, ca şi cum toate astea nu erau de-ajuns, ai şi zburat la celălalt capăt de lume, lăsîndu-ne pradă strîmtorării, neputinței, dezastrului. Cum crezi c-o să ne mai redresăm? Ce-ai de gînd? Spune! Ce fel de tată, de soț, de om eşti?
N-am multe de spus, dar, pentru că tot ai întrebat, presiunea la care mă supuneai zilnic era prea mare. Iar acum ai venit şi cu povestea sinistră a întoarcerii. Ai sărit pragul de data asta. N-am mai rezistat. Astfel de om sînt, că erai interesată să ştii: care n-a mai rezistat. Altceva?
Niciodată nu ți-a păsat de băiatul ăsta. Atît ştiai: să țipi la el, fără să-l înveți nimic bun. Rămînea cu confuzia criticii şi părerea că-l deteşti. Numai tu şi opera ta nemuritoare, ziarul sau cărțile, rahaturile alea de discuri, că ne-ai scos din minți cu colecția ta, ceilalți puteau să se ducă dracului. Numai eu mă interesam de şedințele de la şcoală, veneam uneori de două ori pe zi de la serviciu ca să mă ocup de el, să-l plimb într-o parte şi-n alta, la facultate, la teste, la examene, la interviuri, la serviciu, cînd şi cum a avut, numai eu ştiu ce-am tras cu el, caută-l colo cînd nu venea la timp, caută-l dincolo cînd trebuia să fie la şcoală şi absentase nemotivat, tresăream de fiecare dată cînd suna telefonul, întrebîndu-mă cu groază “oare ce-a mai făcut?” – americanii ăştia idioți exagerau orice mărunțiş. Pe scurt, de cîte ori am fost să-l scot din diferite necazuri, ție-ți era prea lene să-ți smulgi curul din cearceafuri ori măcar să dai un telefon, să vadă că are şi el un tată, şi după ce ne-a părăsit îți smulgeai părul din cap… De cîte ori nu ți-am spus: vorbeşte mai frumos cu el că nici nu ştii cum într-o bună zi o să se moară, că toți ne ducem, şi n-ai să-ți mai regăseşti liniştea şi ai să crăpi de inimă rea şi n-ai să ți-o ierți niciodată; acum din bou şi cretin nu-l scoți şi-atunci ai să-i dedici cărți şi-ai să vorbeşti singur pe străzi.
Tăceam, căci ştiam cîtă dreptate avea. A tăcut şi dînsa. Îşi vărsase năduful, ce altceva mai putea face? Îi auzeam plînsul de la zece mii de kilometri. Încercam să aduc un dram de rațiune în toată nebuneala asta:
Mai e acolo?
Unde-ai vrea să fie? Nu e asta casa lui?
Nu vreau să împing lucrurile, să bruschez sau să par că am alte intenții decît cele din realitate: a spus cînd pleacă?
Nu crezi c-ar fi o întrebare nejustificat de grosolană să-mi întreb unicul fiu, care abia a sosit după atîta timp, nu mai spun de unde şi probabil prin ce a trecut ca să ajungă la noi, cînd îi trece prin cap să ne scutească? Mi-a spus: tata nu mă poate ierta pentru ce s-a întîmplat. De aceea nici nu m-a visat vreodată. Mai bine spune: cînd plănuieşti să te-ntorci? Mai e valabil biletul de avion? Să-ți deschid unul din carduri? O, dragul meu, am putea fi din nou împreună… Toți… Nici nu ştii ce opreşti… Ca pe vremuri… Îți mai aduci aminte? Ce fericiți eram!... Spune, îți aminteşti?

Am închis cu ochii în lacrimi. Cum puteam să nu-mi amintesc? M-am îmbrăcat cu ce-am reuşit, m-am spălat cum am apucat, am ieşit să-mi vizitez temnița. Străzi înțesate de nimeni. Cunoştințe care nu doreau să mă recunoască. Prieteni săritori să întoarcă privirea în altă parte. Invadatori de la sate. Dughene în faliment, case părăginite, locuri pustii. Cimitirul, singura instituție care mai prezenta interes.

Jorj îmi aducea cafea după cafea. Tensiunea arterială mugea în urcare. Singura alinare era muzica. I-am spus: minunate cîntece. Nu regret că m-am întors… În America nu auzi aşa ceva!
De la tine am toată această muzică.
Straniu, dar nu-mi amintesc nimic. E drept, acum trec printr-un proces total de răvăşire a memoriei. Încerc să uit bucăți însemnate, să păstrez altele. E posibil ca în gravitația cuantică a neuronilor să fie cuprinse şi zone adiacente. Uit şi ce nu-mi propun. Am încercat să devin un alt om. Ştii că am avut un fiu.
Mi-ai scris.
Acum şase luni a murit. L-am îngropat, l-am plîns şi ne-am văzut de drum mai mult distruşi.
Da.
Ieri s-a-ntors acasă…
Te cunosc de zeci de ani, ştii cît de mult te-am respectat… Aşa ceva este imposibil!
Atunci cum îți explici că mă aflu aici? Fără un ban, fără bagaje, haine de schimb ori bilet de întoarcere…
L-ai văzut?
Am comunicat cu el prin intermediul Maiei.
Poate că e ceva rău cu dînsa.
Mi-am pus problema…
La mine nu poți să stai. O am pe mama, care-i bătrînă, bolnavă, simandicoasă. Ca toți bătrînii.
Nu s-a pus chestiunea.
Ai de gînd să te-apuci de ceva lucrativ?
Nu m-am gîndit încă, dar aş fi în stare să mă reapuc de cîntat la chitară, să reiau cariera de ziarist.
Pot să te-mprumut cu nişte bani. Nu mulți, că treburile merg anapoda.
Am să mă mai gîndesc.
Mai vrei o cafea?
Da.

Am auzit că ai necazuri.
Oarecum. I-am povestit.
Realizezi că există situații mult mai rele şi mai aberante decît asta? Eşti victima prejudecății că timpul îşi păstrează la infinit constanta vectorială, matematic vorbind, cînd e de ajuns apariția unei simple articulații pe axă ca toți factorii consecutivi să-şi modifice ecuația. Poate asta te şi tulbură. Nu accepți cantitatea de mutații care derivă din procedeu. Întoarcerea lui Rynald nu trebuie luată în sens personal, ci ca un semn acordat întregii lumi. Nu este atît o componentă fizică, de trecere dintr-o formă în alta a materiei, cît una filozofică. Inerția devine factor decizional în mecanica mişcării. Plus teologia care decurge de-aici, căci Dumnezeu a îngăduit acest semnificant epocal cu un anume scop. Prin exemplu, El vorbeşte lumii, iar ție, doar ca parte a ei. Ca filozof, trebuia să fii acolo, în prima linie a semanticii divine. Tu ai fugit ca un tată dezamăgit, îndurerat, ajuns la capătul puterii de suferință. Ca un om comun.
Ce trebuie să fac?
Du-te înapoi! Odată ajuns acolo, vei şti ce trebuie să faci. Dumnezeu, care a lansat mesajul, îți va acorda şi priceperea să-l decodifici. Ai aici adresa mea electronică. De îndată ce-ai reuşit cea mai mică redresare, contactează-mă! După cît de limpede e de înțeles, semnul zice că trăim începutul sfîrşitului. Dacă ai nevoie de bani de bilet, spune-mi şi-ți trimit la Jorj suma necesară.
Nu e nevoie. Maia a promis că-mi va debloca toate cardurile. Dar îți mulțumesc pentru ofertă. Îți mulțumesc şi pentru sfat. Voi face întocmai, negreşit.
Am amînat cumpărarea chitării, am închis dulapul lui Goti, nu mi-am luat rămas bun de la nimeni şi am plecat. A doua zi eram acasă.

Am fost izbit de la intrare de un miros greu de cadavru avansat. Maia mi-a ieşit în întîmpinare cu ochi încercănați, pămîntie la față. Slăbise 20 de kilograme. Abia se ținea pe picioare. Probabil că nu închisese un ochi de la începutul întregii poveşti. Mi-era milă de ea. Numai mamă să nu fii în astfel de vremuri! Vorbea în şoaptă:
Doarme. Te-a aşteptat atîtea zile, a căzut epuizat. Nu e decît un băiat!
Care e trucul?
A fugit… A găsit o cale şi a şters-o. N-a mai suportat să ne vadă că suferim atît. Zi şi noapte, în gînd, în vis, în stare de veghe, acasă, la serviciu, pe drum, oriunde. I se rupea inima în el. Dacă i se îngăduia să resimtă durerea noastră, şi-a spus, va fi existînd şi posibilitatea unui remediu. L-a căutat, l-a găsit, l-a pus în aplicare. Nu s-a gîndit la consecințe.
Ce e nou în asta?
Ce crezi că putem face?
Profesorul Rusnic, cel mai celebru psihiatru din Iaşi, mi-a spus să mă uit la întoarcerea lui ca la un semn adresat întregii omeniri. E posibil să i se fi permis să creadă că o face pentru noi fără să-şi fi dat seama că prin el este dusă la împlinire o lucrare mult mai importantă. Nu e atît de grav. Iar dacă a reuşit, înseamnă că i s-a îngăduit. Nu este suficient de logic? Vom da o petrecere.
De unde ai fugit la celălalt capăt al lumii, acum vrei să petreci? Nu va zice lumea ca ai înnebunit?
Singurul meu fiu s-a întors acasă, înviat din morți, frizînd tradiția religioasă, adevărurile chimice şi legile fizicii, şi eu să nu mă bucur? Chiar crezi că-mi pasă? Cînd vor trece şi ei prin asta n-au decît să-şi toarne cenuşă-n cafea şi borhot în mîncare…
Şi unde vrei tu să dai petrecerea asta?
Aici, nu e asta casa noastră?
Acuşi o s-o ia banca…
Mai doarme mult? Mă duc în cameră să-l trezesc.
Nu!

Un entuziasm frenetic a pus stăpînire pe noi în vederea pregătirilor. Maia a rămas să deretice prin casă şi să lanseze invitațiile, în special celor care participaseră la înmormîntare. Era un soi de datorie subînțeleasă, de manifestare a recunoştinței pentru ajutorul pe care ni-l acordaseră cu acea ocazie. Dacă au fost lîngă noi în ziua necazului, împărtăşind lacrimi, cuvinte de încurajare şi fețe posomorîte, acum venise timpul sărbătorii. Eu şi cu Anita am tras o tură pe la magazinele din zonă, pentru aprovizionare. Am avut în cap să cumpărăm tot ce ştiam că-i plăcea, tot ce putea să-i producă o bucurie în plus, în special dulciurile, dar şi găini la rotisor, hamburgheri cu cartofi prăjiți şi murături, Sprite la gheață, ciocolată elvețiană, Nutella şi clătite fierbinți de la Ihop. Nu eram bogați, dar cîteva mofturi ni le puteam permite, mai cu seamă într-o asemenea postură. În drum spre casă, Anita a sugerat să ne oprim la Redbox să închiriem cîteva filme care apăruseră după plecarea lui, dar despre care bănuia că i-ar fi făcut plăcere să le vizioneze.
Am participat, în cea mai mare linişte, la aranjarea mesei, la gătitul cîtorva garnituri, la ştersul prafului de pe mobilă şi la aspiratul covoarelor. Ne-am îmbrăcat cu ce-am avut mai bun şi ne-am strîns în holul de la intrare. La ora cinci, cînd era de aşteptat să înceapă să curgă invitații, Ryland încă nu se sculase. La cinci jumate, obosit de-atîta mers pe loc în cei cîțiva metri pătrați, m-am întors spre Maia:
Ascultă, am zis, nu-mi cade deloc să-l trezesc, ştiu cît de nesuferit îmi este mie să mă trezească cineva din somn, dar nu am încotro! În primul rînd, ceva pluteşte în aer. Şi nu mă refer la miros. Ceva ca o amenințare care călătoreşte spre noi, dă buzna să ne lovească, să ne smulgă inima din piept, să ne răpună, să ne strivească, să ne ascundă pentru totdeauna. În al doilea rînd, vreau să-l văd, să-l mîngîi, să-l strîng în brațe, să vorbesc cu el, să mă hrănesc cu imaginea, cu căldura, cu bunătatea lui, să-mi spună cum a fost, cum e dincolo, dacă l-a zărit pe Dumnezeu, dacă ne va mai părăsi, dacă vom scăpa...
Maia mă privea în ochi cu o adîncă disperare.
De ce nu vine nimeni?
Ce-aş fi putut să-i spun? Că nu ne-a crezut nimeni?
Bănuiesc că totul a fost o greşeală. Şi petrecerea asta, şi entuziasmul nostru… Ce e în familie trebuie să rămînă în familie. Nu avem nevoie de nimeni, nici la bine, nici la rău. Regret că v-am părăsit într-un moment crucial, dar mă temeam că-mi va fi imposibil să suport. Mi-a lipsit atît de mult! Îmi lipseşte şi-acum… Practic, nici nu mai am pentru ce trăi!
Tocmai acum te-ai trezit să vorbeşti astfel? Cînd s-a întors? Cînd toate sînt cît pe ce să devină cum au fost? Nu te mai frămînta atît!
Sînt lucruri care nu mai pot fi întoarse… Rețeaua maculării se-ntinde ireversibil în toate direcțiile. Este imposibil de schimbat o singură secundă a zilei de ieri, a anului care-a trecut, a întregii istorii, darămite ceva fatal alterat în compoziția chimică a sufletului… A inimii… A minții… Răul poate fi răscumpărat, iertat, justificat, uitat, dar nu schimbat.
Linişteşte-te că-l scoli!
Nu putea să fie totul normal? Nu extraordinar, cum toți avem tendința să ne dorim la un moment dat, nu genial şi ieşit din comun, supranatural şi dominator, uluitor şi unic, să caşte prostimea gura, căci prostimea te urăşte pentru excese, exceptîndu-l pe cel de a-i sparge capul cu bîta, ci simpla normalitate a vieții privite de pe trotuarul de vizavi. Tot ce trebuia să facă era să nu iasă din cuvîntul nostru. Şi-aşa nu ştia. În fond, nici eu n-am fost cu mult mai diferit. În fond, nu alta a fost marea vinovăție a omului… Primul dintre noi n-a fost în stare să păstreze sfințenia unei singure porunci şi a distrus toate binecuvîntările pregătite la vale…
Probabil că dacă ar fi realizat la ce se expune ar fi preferat să muşte un bulgăre de țărînă decît să dea curs mieroasei ispite.
Este exact acelaşi mecanism. Lasă-mă cîteva clipe… Nu mă simt extraordinar de bine. Puțin, să-mi revin…
M-am aşezat pe canapea. Copleşit de cîtă oboseală acumulasem, de la drum şi agitație, am ațipit.

Ca prin vis, am mai apucat să-l văd aplecat asupra mea, îngrozit, speriat, încercînd să mă resusciteze. Scumpul meu băiat! Mă strîngea în brațe strigînd sufocat de durere: Tata, nu pleca, tata! Iubitul meu tată, iartă-mă! Dacă ai şti cît de mult regret... Cît de mult mi-ai lipsit!

S-a auzit un ciocănit la uşa de la intrare…
Maia s-a îndreptat încurcată. Primii invitați îşi făceau apariția.