Lecții de literatură

Dintre criticii şi istoricii literari de azi, Alex. Ştefănescu şi Dan C. Mihăilescu îmi par a fi cei mai atenți la modul în care literatura mai poate juca un rol formativ.
Interesul lor pentru orizontul de lectură al adolescenților noştri este vădit - şi dovedit de numeroase întâlniri cu elevii de la liceele din Bucureşti şi din țară. Întâlnirile acestea sunt destul de obositoare (o spun din experiență), fiindcă un critic literar e un om al cuvântului scris, nu vorbit, şi nefiind orator nici de vocație, nici de meserie, îi vine greu să fie mereu la înălțimea unor aşteptări prost plasate. E nevoie de spontaneitate, de umor, de plasticitate discursivă, de relevanță asociativă şi, nu în ultimul rând, de o autenticitate pe care tinerii o caută îndelung şi o simt imediat.
Toate aceste însuşiri sunt puse la lucru, profesionist, în Mesaj către tineri. Redescoperiți literatura!, carte de mici dimensiuni, dar de mari ambiții. În numai 128 de pagini, Alex. Ştefănescu îşi propune să corecteze perspectiva din care se predă, frecvent, literatura în şcoală. Şi, ca şi cum această miză nu ar fi fost suficient de importantă pentru o singură carte, autorul a ales să o dubleze printr-un „curs scurt” de literatură română. Metodica predării este astfel implicată în obiectul ales, în materia pe care un profesor dedicat, cu dragoste de literatură, o înfățişează şi o dezvăluie elevilor. Teoria este împletită cu practica, e la fel de important cum şi ce îi învățăm pe elevi să citească.
Dezbaterile pe tematica şi problematica învățământului au fost dese şi intense după 1990, când s-a trecut de la manualul unic la cele alternative şi când reaşezările canonice au dus la ajustări ale programelor. Alex. Ştefănescu nu intră nici în tabăra liberalilor, nici în cea a conservatorilor, preocuparea sa fiind calitatea manualelor de limba şi literatura română, iar nu conținutul lor alocat unor scriitori mai „vechi” sau mai „noi”. Din această perspectivă, contează mai puțin că un prozator canonic ca Preda apare în toate manualele alternative, iar unul care a rămas în afara programei, în nici unul. Nu selecția canonică îl preocupă pe criticul şi istoricul literar, ci modul în care manualele stârnesc în cei ce le folosesc interesul şi pasiunea pentru literatură.
Astfel că autorul ia problema pe cont propriu şi îi găseşte soluții nu tehnice, ci aproape-literare. Alex. Ştefănescu devine histrionic precum G. Călinescu şi joacă diferite roluri în fața unui public tânăr, pentru a-l câştiga de partea literaturii. Prima teză pe care trebuie să o infirme este ilustrată de întrebarea pe cât de tendențioasă, pe atât de frecvent întâlnită: cine mai are nevoie azi de literatură? Confruntat cu dificultatea articulării unui răspuns care să se plieze pe cunoştințele elevilor, criticul va apela la o analogie aventuroasă la propriu şi la figurat, pe înțelesul şi pe gustul adolescenților. Şi anume călătoriile pe mare, temă care ne-a aprins tuturor imaginația, dar pe care Alex. Ştefănescu o răsuceşte într-un chip insolit.
Să vedem cum: „Cu sute de ani în urmă, marinarii care călătoreau pe mări şi oceane vreme îndelungată se îmbolnăveau de o boală misterioasă: le apăreau pete pe față şi pe picioare, le sângerau gingiile, deveneau hidoşi. Nimeni nu cunoştea cauza. După mult timp avea să se afle că boala - numită scorbut - era provocată de absența vitaminei C din alimentația marinarilor (care, prin forța împrejurărilor, mâncau pesmeți, pastramă, dar nu şi fructe şi legume proaspete). Într-o situație asemănătoare ne aflăm noi. Ne facem tot mai urâți şi nu înțelegem de ce. Oamenii care citesc sunt frumoşi.” (pp. 10-11).
În acest punct, riscul era acela al unei retorici autosuficiente şi, evident, neconvingătoare pentru auditoriu. De ce omul incult ar fi urât, iar omul care citeşte ar fi frumos? „Vedetele” din „showbiz”-ul autohton, cu nurii şi cu rating-ul lor, nu par a ilustra convingător urâțenia inculturii propovăduită de critic. Mai degrabă tocilarii din filmele americane sunt urâți, de nu chiar respingători, deşi nu se poate susține că nu citesc.
Extrem de atent la capcanele în care discursul retoric-didacticist şi moralizator poate cădea, Alex. Ştefănescu va continua însă în felul următor: „Lectura nu schimbă, bineînțeles, plastica feței. Designul fizionomiei rămâne mereu acelaşi pe care îl avem din naştere. Dar chipul unui om cultivat iradiază noblețe, se înconjoară de un fel de aureolă uşor de recunoscut. Mă uitam la fotografiile lui Eugen Simion, făcute la diferite vârste. În tinerețe, figura lui, de țăran, deşi bine proporționată, avea ceva rudimentar. Apoi, pe măsura trecerii anilor, după mii de cărți citite, acea figură s-a cizelat, a căpătat o distincție specifică unui cărturar (o descifrăm şi în fotografiile lui E. Lovinescu).” (p. 11).
Nu e vorba, aşadar, de frumusețe fizică, de „plastica feței”, de „designul fizionomiei”, ci de o trăsătură adăugată, dobândită prin lectura a mii şi mii de pagini. Alex. Ştefănescu nu este departe, aici, de teoria lui Camil Petrescu asupra frumuseții feminine, care nu s-ar reduce la aspectul fizic propriu-zis, ci ar fi expresia unei personalități bogate, a unui univers interior. (De aceea doamna T. din Patul lui Procust este fascinantă, în timp ce Emilia e doar un exemplar reuşit.) Cu şarjele sale, Camil Petrescu ducea pledoaria pentru autenticitate până la dezinteresul total de gramatică, „pâinea” profesorilor de limba română... Alex. Ştefănescu nu ajunge la acest prag, întrucât auditoriul său e format tocmai din elevi, dar se observă, şi la el, convingerea că orice artă este consubstanțială emoției pe care o provoacă şi o menține, trecând-o prin toată gama.
E tema unei alte lecții, predată în Mesaj către tineri. Redescoperiți literatura!, tot aşa, deopotrivă sclipitor şi convingător. Alex. Ştefănescu îi arată tânărului şi neexperimentatului cititor diferența esențială dintre emoția existențială şi cea artistică. De data aceasta, criticul nu mai porneşte de la mările şi oceanele marinarilor, ci de la experiența directă şi nemijlocită a fiecăruia dintre noi. Ce ne spune experiența primei iubiri? Literar vorbind, ea poate să nu însemne şi să nu valoreze nimic: „Un tânăr mi-a povestit, transfigurat de emoție, cum a decurs prima lui întâlnire cu fata pe care o iubea. Istorisirea lui s-a redus la câteva exclamații şi superlative: «A fost extraordinar! Ce frumos a fost! Şi am avut parte şi de o zi minunată!» În timp ce rostea aceste propoziții entuziaste şi cu desăvârşire banale, avea impresia falsă că mă face să-mi reprezint şi eu întâlnirea, că îmi comunică şi mie trăirea lui sublimă. Nu mi-o reprezentam deloc, nu retrăiam în nici un fel momentul. Cuvintele lui convenționale nu aveau nici o rezonanță pentru mine.” (p. 43).
Trecând, în cele ce urmează, în sfera literaturii, criticul va alege un exemplu foarte bun, fiindcă stilul transparent, lipsit de podoabe al lui Hemingway îl poate face pe oricine să înțeleagă cum se obține emoția literară: „Este ca şi cum Hemingway, după o periculoasă vânătoare de lei în Africa, ar fi povestit în scris că «totul a fost îngrozitor» şi că a trecut prin «situații de neuitat». Dar tocmai o asemenea greşeală n-a făcut niciodată Hemingway şi de altfel nu o face nici un mare scriitor. Un mare scriitor nu califică în termeni generali stările sufleteşti trăite într-o anumită împrejurare, ci povesteşte o aventură aducând în prim-plan exact acele situații şi acțiuni care, prin concretețea şi expresivitatea lor, îi dau cititorului impresia de viață trăită şi îl emoționează. Emoția investită într-un text nu are nici o importanță, ceea ce contează este numai emoția provocată cititorului.” (pp. 44-45).
Cartea este plină de asemenea fragmente didactice fără didacticism, expresive sau chiar suculente, cu teoretizări topite-n exemplificări. Volumul lui Alex. Ştefănescu e un manual sui-generis de emoție literară, pentru adolescenții noştri încă neblazați de viață şi pentru profesorii ce se încăpățânează să-i învețe, în condiții dintre cele mai grele, carte.