Confesiunea – o cădere în ființă

O confesiune este o cărare neumblată, o cărare care abia se zăreşte, deşi e adesea numai bănuită sub paşii particulari ai cuiva. Ea duce dintru-nceput sau până la final doar la acel cineva care o calcă. Jurnalul tău e cărarea ta, parcursă aparte, în stilul tău şi al destinului tău. Când o iei însă de-a dreptul printr-o pădure sau printr-o mirişte, ştii totuşi unde vrei să ajungi. La un drum bătătorit, la un drum vizibil, larg, unde sunt şi ceilalți. Dar nu pentru a fi asemenea lor, ci pentru a te distinge în mijlocul lor.
Fiecare pas devine o luptă cu viața şi o confruntare cu sine, o ceartă cu lumea şi o nevoie covârşitoare de a-ți face loc în mişcarea ei, de a te acorda. Înaintezi pe drumul confesiunii şi pe alocuri te intersectezi cu alte cărări abia umblate. Astfel, participi, în felul tău, la finisajul unui drum bătătorit. Şi când ajungi acolo, ajungi şi la ceilalți şi la tine, numai că altfel. Intrarea în lume după confesiune e una diferită, înțeleasă, care te face uneori să te întorci înapoi pe cărarea ta neumblată şi neatinsă în afara pasului tău şi să nu te mai simți singur, ori măcar singurătatea să nu te mai doară...
Confesiunea începe printr-o întoarcere la sine, dar reține ca scop, chiar şi neasumat, dorința de comunicare. Te retragi înlăuntru pentru a te elibera de complexe, pentru a scăpa de „relele” personale, pentru a realiza unde greşeşti şi ce ar trebui să mai „lucrezi” în tine. Vrei să afli cine eşti tu şi cum să faci să te potriveşti cu alții. Confesiunea trădează o inaptitudine de dialog, o inadecvare personală la societate, un dezacord între tine şi ceilalți. Pe de altă parte, ea îşi propune prin analiza sinelui să depăşească tocmai inaptitudinea, inadecvarea, dezacordul. Sucombarea înlăuntru, valorizarea diferenței personale sunt oarecum obstacole în comunicare. Totodată, însă, decizia de a nota într-un jurnal, care poate fi la început o alegere de cultivare a diferenței, va căuta treptat, inconştient poate, calea de reluare a contactului cu lumea exterioară.
Confesiunea este adesea un proces de reînvățare a dialogului, o experiență inițiatică şi terapeutică prin care sinele inadaptat se autoanalizează, se culpabilizează, se descotoroseşte de frustrări şi complexe, pentru a se întoarce în lume, mai târziu, măcar cu impresia vindecării. Jurnalul, în particular, este inițial un refugiu, dar o dată scris, pagină după pagină, el ajunge să coaguleze rana provocată de Celălalt, să încurajeze la o încercare nouă, mai bine înțeleasă şi mai adânc asumată. Dar rămâne mereu o distanță, mai mică sau mai mare, între ce este confesiunea şi ce vrea ea să fie, între premisele şi scopul ei, după cum, la nivelul eului din confesiune, iarăşi e vizibilă o diferență între ce este eul şi ce vrea el să fie, între statutul lui real şi cel ideal (poate dizolvat treptat, dar numai parțial).
Între expresiile scrise, confesiunea este, sau cel puțin ar trebui să fie, formula cea mai apropiată de viață, scriitura care are grijă de viață, care o iubeşte şi o reține. Ea surprinde trăirea, fie direct în mersul ei temporal, cum se întâmplă în jurnal, epistolă, fie printr-un discurs orientat către trecut, ca în cazul memoriilor şi autobiografiei.
Cunoaşterea e mai aproape de completitudine cu cât parcurgi şi depăşeşti opera cuiva pentru a intra în viața lui, pentru a-i analiza trăirea, cu slăbiciunile şi puterile ei. Calea căreia îi reuşeşte în cea mai mare măsură această grijă pentru viață este iubirea. Fără iubirea de sine nu doar că nu ai disponibilitate confesivă, dar confesiunea nu poate fi nici autentică. Trebuie să te iubeşti pe tine însuți pentru a vrea să te cunoşti, trebuie să te preocupe cine eşti pentru a-ți propune să lupți cu tine ca să te împaci cu tine. Nu poți recurge la confesiune, ca la o posibilitate bună de a traversa crizele existențiale şi pe cele de identitate, fără să te consideri un subiect demn de luat în seamă, fără curajul unei obiectivități, măcar relative, în fața trăirii personale. Numai aşa afli gustul libertății adevărate şi al celei mai profunde ipostaze a sinelui propriu. La fel, iubirea cu care citeşti confesiunea altcuiva, nu neapărat ca iubire pentru autor, ci mai degrabă ca iubire pentru viața lui, îți deschide suficient ochii ca să prețuieşti trăirea ce ți se dăruieşte. Iubirea nu e oarbă, iubirea este credință în viață, înainte de orice, or, fără credință nu poți duce până la capăt înțelegerea, nu ai superioritatea să o faci.
E mai pregnantă confesiunea acolo unde sinele e scindat, cum e cazul literaților, artiştilor, şi mai rară şi mai conştient făcută în cazul filosofilor şi istoricilor, de exemplu. Filosofii aleg confesiunea în scopul, inițial, al cunoaşterii de sine, dar apoi trec la transpunerea experiențelor personale într-o viziune. Istoricii, depărtați de ei înşişi, neobişnuiți cu privirea de sine, sunt absorbiți mai curând de evenimentele trecute, externe. E o chestiune de valoare, care se formează în timp, prin natura domeniului abordat, care determină prin urmare şi un anume fel de a scrie confesiunea: țeluri diferite, preferința pentru o specie sau alta a scrierilor la persoana întâi etc.
Nu întâmplător, filosoful scrie autobiografie la o vârstă la care el ştie că a înțeles, că-şi poate transpune viața într-un discurs „etern” şi că a descoperit cheia acelor trăsături universal umane. Istoricul preferă memoriile, căci ele singure îi dau relaxarea să se prezinte doar ca martor al unei istorii la care a participat, accentul căzând pe evenimentele exterioare, nu pe cele lăuntrice. În vreme ce artiştii, literații, în mai mare măsură conduşi de afecte decât de rațiune, aleg jurnalul, ori corespondența atunci când se confesează, fără să-şi propună vreun scop în general. De cele mai multe ori, ei scriu din simpla nevoie de a mărturisi şi de a se dezmetici în problemele care le par cu neputință de clarificat, în momentele de criză de identitate, existențială, socială etc.
Şi închei aici scurtul meu periplu prin scrisul la persoana întâi, dar reamintind totuşi un gând profund, formulat de filosoful politic şi militantul fervent al mişcărilor autonomiste din Italia, Antonio Negri, care nu acceptă confesiunea ca pocăință, ca mărturisire a greşelilor, ci o consideră deja o mântuire. Confesiunea nu relatează trecutul, ci îl „vede”, este astfel un proces de transformare, de trecere dintr-o realitate cunoscută într-o nouă realitate, de care are nevoie filosoful. Cu deosebire când e vorba de confesiunea unui metafizician, dar şi de cea a poetului, confesiunea lucrează în ființă, nu în scris. Şi mă tem că numai o confesiune ca o cădere în ființă ne face bine cu adevărat...