Istoria geopolitică a literaturii române

Un om din Timişoara avu o idee şi era cît p’aci să nu-i folosească
la nimic. Timişoreanul este Cornel Ungureanu, iar ideea este
aceea de a scrie istoria literaturii române potrivit cu implicațiile
unei geografii literare. Spre deosebire de geografia politică (un inventar
cartografiat al statelor), cea literară îşi ia ca sarcină să cartografieze
mentalități specifice întrupate în opere de ficțiune ori în dezbateri de idei.
Geografiile literare româneşti, provinciile mentalului nostru întrupat
literar, vor fi fiind ele mai cartografiabile, mai bine conturate, decît
unitatea de mentalități a acestor regiuni culturale?
Întrebarea nu ar putea duce la mari revelații dacă ar fi gîndită autarhic
(noi şi ai noştri!), dar devine cu adevărat revelatoare dacă o gîndeşti în
termeni de imediate vecinătăți (noi şi literaturile vecinilor noştri).
În mod tradițional, în modernitatea noastră, noi ne-am raportat direct la
centru (Franța, Germania) şi deloc la vecinătățile imediate, dar asta nu
înseamnă că paradigmele importante de mental colectiv românesc nu au
fost permeabile la mişcarea de idei şi de stări a vecinilor noştri din Europa
Centrală şi de Est. O astfel de istorie a vecinătăților noastre paradigmatice
a încercat Cornel Ungureanu în cîteva cărți scrise după 1989. Rezultatele
sale – citite atent – dovedesc, totuşi, o slabă permeabilitate a mentalului
românesc la ceea ce s-a numit “cultura ironiei apocaliptice” a centraleuropenilor.
Literatura română nu a lăsat urme importante despre conştiința pro sau
anti imperială a lumilor culturale central-europene. Cum, de altfel,
neproblematizate acut în textele literare sînt şi urmele despărțirii noastre
de influențele turceşti, greceşti ori ruseşti.
Concluzia ar fi că nu avem antrenament de tip european în chestiuni de
conştiință a istoriei altfel decît prin play-back-ul istoriografiei. Iar dovada
cea mai la îndemînă o avem în proza noastră de după 1990, care încă
aşteaptă o conştientizare importantă asupra influențelor bolşevice ale
ocupației sovietice, după cum încă aşteptăm (chiar şi în regim de playback
literar) romanele tematizînd conştiințele româneşti la 1821, 1848,
1859, 1877, 1940, 1968, 1989.
Ai zice că trecem prin istorie ca gîsca literară prin apă.
În fine, omul nostru din Timişoara s-a întîlnit cu un om din Braşov
(centre revoluționare, nu-i aşa?) şi ideea lui s-a radicalizat. Alexandru
Muşina, editor cu o remarcabilă putere de a citi rădăcinile intelectuale ale
unor proiecte în curs de desfăşurare, a văzut că în culisele geografiei
literare ar putea fi vorba şi despre un cifru geopolitic. Mult mai interesant,
desigur, decît orice transparență ce poate fi citită pe o hartă. Pentru că, de
regulă, secret (pentru neinițiați).
Aşa a ieşit în lume Istoria secretă a literaturii române de Cornel
Ungureanu, Aula, Braşov, 2007.
Multă vreme, o “ştiință” inițiatică (pentru curțile regale), apoi una
secretă (pentru militarii de grad înalt), publică începînd de la finele secolului
al XIX-lea, excomunicată după apocalipsa nazistă, retransparentizată
după 1964, geopolitica nu se suprapune deloc cu geografia politică. Se
bazează direct pe geografia naturală. Ea spune, axiomatic, că puterile
politice care pot controla mările şi oceanele vor controla uscatul, iar cine
va controla şi inima uscatului continental, avînd deja şi flota cea mai
puternică, va controla lumea întreagă. Inima uscatului era, pînă spre 1944,
Europa Centrală, iar din 1989 bate în regiunea petrolieră din jurul Mării
Caspice. De ce bătea inima geopolitică în Europa Centrală pînă spre 1944?
Pentru că puterea continentală (oricare) care ar fi reuşit să-şi însuşească
această zonă ar fi cîştigat avantajul unei forțe de muncă bine calificate şi
o piață cu suficient capital pentru consum, astfel încît să poată domina prin
PIB orice concurență europeană. Cîtă vreme a fost sub Imperiul
habsburgic, care nu avea flotă, era o inimă ce nu bătea a amenințare pentru
alte mari puteri. Cînd a căzut sub Germania nazistă, care avea o flotă puternică,
Anglia, care avea cea mai puternică flotă, era datoare să distrugă
Germania, altfel lumea ar fi trecut sub controlul acesteia. N-a putut
distruge Germania fără ajutorul lui Stalin, căruia, după cum s-a văzut, i
s-a făcut cadou toată Europa Centrală, pentru că nu avea încă o flotă
capabilă să o domine pe cea anglo-americană. Providența a vrut, apoi, ca
importanța flotelor să pălească în fața “flotilelor” nucleare, astfel că inima
uscatului s-a mutat în regiunile petroliere, fără de care, fără petrolul cărora
nici avioanele, nici navele nu-şi mai puteau obține performanțele.
Afost o revoluție geopolitică. Azi, inima lumii bate în macropungile de țiței.
Ce ar putea avea toate acestea cu istoria secretă a literaturii române?
Aparent, nimic. Şi, totuşi…
Cornel Ungureanu crede că poate găsi în literatura noastră urme ale
felului în care România a fost în calea unor expansiuni imperiale: turcii
care doreau Viena, naziştii care doreau totul, sovieticii care doreau
Mediterana (ori măcar Bosforul). Nu avem urme esențiale de natură
transparentă (explicită) asupra acestor presiuni geopolitice. Ce avem,
totuşi? Avem opțiunea catolică a unor episcopi ardeleni. Geopolitic, asta a
însemnat conştientizarea faptului că Occidentul latin ne-ar putea apăra de
Răsăritul slav după ce Imperiul Otoman se va prăbuşi. Avem trecerea la
alfabetul latin, care consolidează, în plan simbolic şi cultural, opțiunea
pro-occidentală a românilor şi îndepărtează frica de ruşi. Avem, apoi, un
autor constituționalist, Aurel C. Popovici, prieten cu Franz Ferdinand şi
lider de prestigiu al grupului de lideri ai națiunilor minoritare din Imperiu,
care, la cererea prințului moştenitor, a elaborat o formulă constituțională
pentru o reformă democratizantă a Imperiului, în cartea sa Statele Unite
ale Austriei Mari. După 1918, cartea sa a devenit caducă, dar ideea sa
centrală, o idee federalistă, a fost preluată în 1924 de Condenhove-
Kalergi, iar apoi a fost cheia geo-politică a conceperii paneuropenismului,
care azi are formele instituționale ale UE. Acest Aurel C. Popovici nu are
statuie la Bruxelles. Kalergi are. Cornel Ungureanu ignoră, din păcate, să
facă puțin caz de acest protocronism al inteligenței româneşti, singura
împrejurare cînd am avut geniu conceptual în geopolitică.
Practic, am mai avut geniu o dată. Anume, tot atunci, prin Brătianu,
care a manevrat politica românească în aşa fel încît, la finele Marelui
Război (primul), să putem reîntregi teritoriile româneşti. N-a durat mult,
dat fiind că asupra Basarabiei n-am putut lua titluri juridice de la Rusia şi
de la marile puteri. Rusia luptase şi ea în tabăra celor ce au fost învingători
în acel război şi nu putea fi umilită cu pierderea de iure a Basarabiei. De
facto o pierduse. Acest secret juridic n-a fost dezbătut niciodată în opinia
publică românească interbelică. Nici vorbă să fi lăsat urme în literatură.
Ce urme geopolitice ar mai fi de găsit în literatura noastră, aşadar?
Prea puține. Cornel Ungureanu este obligat – de dragul proiectului – să
coboare în subteranele microgeopolitice: visele spiritualist-indianistortodoxiste
ale lui Mircea Eliade, de pildă, o minte cu talent geopolitic,
dar fără noroc profetic. A fost ultima oară cînd românii au fost inspirați de
un duh cu aripi atît de largi.
Ce a urmat după al doilea mare război n-a mai fost decît subterană fără
aripi geopolitice explicite ori ocultate.
După opinia mea, cartea lui Cornel Ungureanu îşi vădeşte importanța
ca manifest mai degrabă decît ca istorie literară. Citesc printre capitolele
ei, excelente fiecare în parte chiar dacă nu participă la o hartă geopolitică,
un fel de încredere că în viitor scriitorul român, mai bine informat din
punct de vedere geopolitic, va învăța să prindă istoria şi în priză directă,
nu numai în play-back.
Surpriza majoră ce vine prin cartea lui Cornel Ungureanu va fi, în cele
din urmă, aceea de a ne fi dat la citit prima istorie politică a literaturii
române şi de a ne fi pus în aşteptarea aceleia care, cîndva, s-ar învrednici
să fie una geopolitică, dacă Aurel C. Popovici ar avea urmaşi cu talent
eseistic sau romanesc.
Te-ai fi aşteptat ca măcar publicistica lui Eminescu să fie mai
revelatoare pentru găsirea unor “secrete” de intuiție geopolitică. În afară
de conştiința faptului că ocupația otomană ne-a ferit cîteva sute de ani de
destructurările identitare ale unei ocupații ruseşti, nu e de găsit acolo
altceva decît patos politic conservator-național.
În schimb, Slavici, care este ucenicul lui Eminescu, reuşeşte, la patru
ani de la trecerea Transilvaniei sub jurisdicție maghiară, în 1871, şi la un
an, aşadar, după triumful imperialismului german în contra Franței, ei
bine, Slavici reuşeşte o viziune profetică de natură geopolitică fără cusur:
maghiarii, zice el, nu au alt aliat mai natural în contra germanismului
militarizat decît pe români şi pe latinii din Occident.
A fost nevoie de apariția UE, în zilele noastre, pentru ca acest fruct al
fatum-ului geopolitic european să se poată împlini. Dar pentru asta a fost
nevoie, mai întîi, ca fascinația apocaliptică a germanismului să se dizolve
în propria sa tragedie, dimpreună cu tragedia evreilor sub nazişti, pentru a
se vădi, mai apoi, că metoda evreiască de dezvoltare, capitalul financiar,
era cea mai bună cale pentru renaşterea Germaniei şi a celorlalte țări
conservator-antisemite care au însoțit germanismul pe calea unei
geopolitici pseudo-nietzscheene, neinspirată, adică, de acel fatum.
Asta pentru că, atunci cînd e în elementul său natural, geopolitica este
lectura cea mai bună a destinului. (Ioan BUDUCA)