Eveniment
Andreea Răsuceanu
METAFORELE VENINULUI MATEIN
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
Nu puține şi cu siguranță dintre cele mai diverse au fost reacțiile suscitate de apariția experimentului literar cu înşelătoare alură de jurnal şi substrat metaficțional al lui Ion Iovan – Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoțite de un inedit epistolar precum şi indexul ființelor, lucrurilor şi întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan. În jocul transnarativ au intrat imediat, mai mult sau mai puțin inocent şi în necunoştință de cauză, criticii şi cititorii, ba chiar şi editura, care nu specifică nicăieri dacă într-adevăr avem sau nu de-a face cu o operă de ficțiune sau cu rătăcitul manuscris matein recuperat în mod miraculos. Aşa că cei mai puțin conectați la pulsul lumii literare au căzut în capcană, bucuroşi că în sfârşit au acces la fragmentele de confesiuni mateine, fără a intui că au de-a face cu un… roman. Cam acelaşi lucru îl făcea Mircea Cărtărescu, transformând-o pe frumoasa Zaraza din personaj fictiv în făptură aievea. Convenție postmodernistă sau joc inter şi supratextual, ambele inițiative au avut ecouri puternice, demonstrând încă o dată că, mai mult ca oricare alt domeniu, literatura este tărâmul tuturor posibilităților şi al libertății supreme.
Cum avem de-a face cu un fals jurnal (cam în genul acelor False tratate, tot marcă a postmodernismului), dar mai ales cu un roman excelent, perfect strunit de autorul lui dotat cu un uriaş talent narativ, menit să-i dubleze bogata informație legată de opera şi viața lui Mateiu Caragiale, ne vom referi îndeobşte la mecanismele ce asigură resorturile textuale, la spectaculoasele procedee stilistice care recreează baroc fundalul întâmplărilor.
Ocultarea realității – pharmakon şi venenum în universul matein
Motivația artistică ce susține narațiunea lui Ion Iovan trădează condeiul unui mare prozator, deja confirmat de romanele sale precedente. Universul existenței personajului Mateiu Caragiale e unul sufocat de miasme otrăvite, îmbâcsit de venin uman, subminat din interior de veninul pe care-l secretă sufleteşte falsul autor al Însemnărilor. Jocul instanțelor narative e dublat de această permanentă infuzare a traseului epic cu semne contextuale ale veninului, efectul creat fiind cel de stranie farmacopee, ce tratează continua oscilație între pharmakon şi convertirea acestuia în otravă. Dozajul metaforei constituie însă un atuu puternic al cărții: dacă figura “otrăvitorului” Niculae, care împrăştie peste tot “şoricioaică”, e omniprezentă, ca un semn de rău augur, prevestitoare a unui final tragic, Marica are un “aer otrăvit”, prăjitura Floricăi, detestabila slujnicuță, e pudrată cu “otravă”, cina e “ca o otravă” în licoarea zilei, iar experiența naratorului cu damele îi aduce pe buze gustul amar al veninului. Dar năpraznic-nociva acțiune a otrăvii se întinde şi mult dincolo de granițele existenței casnice a naratorului: aflat în Ardeal e “otrăvit” de mâncărurile prea picante, în vreme ce la fiecare ieşire din casă e sfâşiat de teama unui câine care pare să-l pândească, animal psihopomp gata să-l otrăvească cu muşcătura sa. Întreg universul, de altfel, pare să uneltească împotriva sa, şi aici se simte cel mai bine condeiul magistral al autorului, în recrearea portretului celui mai simpatic mizantrop, celui mai eficient şi mai fermecător resentimentar din literatura română: în descrierea boemei române a anilor 30 abundă denotativele caricaturale – “suferindul” Perpessicius îi e antipatic, în forța literară a “hindusului năist” Eliade nu crede, “buffletinul Sadoveanu” e lipsit de farmec, iar “berarul” Ion Luca Caragiale a constituit doar un nefericit accident de destin în existența sa. Sintagmele substitutive conferă şi ele caracterul savuros al portretelor: Gala Galaction este “un bărboi cu cizme”, iar Maniu “ursuzul din Bădăcini”. Cu toții contribuie la otrăvirea existenței naratorului, pentru care puține sunt posibilitățile de refugiu, după cum vom vedea. Printre acestea, ocultarea asiduă a datelor realității – ființa trăieşte, după Mateiu Caragiale personajul, în permanență conectată la pulsul universal, aşa încât o citire atentă a poziției constelațiilor, o corectă interpretare a conjuncturilor astrale şi o bună cunoaştere a calendarelor populare pot feri de fatalitate…
Pedanteriile gurmandului şi metamorfozele grădinii lui Bachus
Cum narațiunea lui Ion Iovan este una multifațetată, dovedind apetența pentru profunzimi textuale a autorului, întocmai ne este înfățişată şi personalitatea mateină: metamorfotică şi pluristratificată – obsedat de punerea în operă, de implicarea activă într-o construcție de un fel sau altul, Mateiu Caragiale transformă tot ceea ce îl înconjoară în propria operă: grădina, jurnalul, blazonul în verde crăiesc şi aur, la care lucrează, dar şi viața însăşi. Pasionat de enigmistica heraldică, aşa cum bine se cunoaşte, Mateiu este şi un amator de labirinturi vegetale, din cele dotate cu “sens”, cu metaforă – conform cu o “botanică aristocratică”: plantează chiparos, tamarix, eucalipți şi rodii, citind despre bizareriile vegetale ale “ciudatului” conte Hoditz, ale cărui fantasmagorii transpuse în iscusite alăturări pline de sensuri oculte de plante şi flori întâlnesc cum nu se poate mai bine gustul lui Mateiu Caragiale. Stadiile grădinii de la Sionu, menite a traduce în realitate pretențiile aristocrate mateine, trec de la liniaritatea clasică, pură, a formelor antice, la “curbele moi”, la cotiturile unduioase ale senzualilor mauri şi sfârşesc prin a întruchipa o “barocărie franțuzească” – toate acestea, când creatorul lor se bucură de voluptățile bahice induse de “înfocatul şi aromaticul” Fleur de Cotnari. Paradisul vegetal sfârşeşte prin a năpădi conştiința creatorului său, devenind una cu el – devenind “sinea lui”, la fel cum se petrecuseră lucrurile cu Hoditz. Dacă la Sionu nostalgiază după aristocrata şi potențiala sa existență, de nobil Karabetz, în Bucureştiul ponosit şi ostil altul este paradisul personajului Mateiu Caragiale – interioarele voluptoase ale vechii case de pe strada “marchizului”, astăzi Luca Stroici, motanul terapeutic Calimach şi lecturile târzii îi oferă un refugiu de la plictisitoarea şi grosiera boemă bucureşteană. De asemenea, conform veleităților dandyste, vestimentația fină şi prânzurile sofisticate, precum şi întâlnirile cu o anume damă încântătoare îl sustrag monotonei şi nesuferitei vieți domestice, alături de etern posomorâta şi îmbătrânita Marica. Surprinzătoare este, de altfel, ponderea detaliilor legate de desfătările culinare ale gurmandului Caragiale, aflate în subtilă legătură cu celelalte pasiuni ale sale: astfel, supa de curcan îi retrezeşte pofta de lectură, în vreme ce rața cu ciuperci murate şi vin alb constituie o delicatesă a cărei rețetă îi aparține.
Poate că cel dintâi merit al lui Ion Iovan nu este neapărat această reconstituire literară a unor potențiale memorii mateine, ci mai degrabă întreținerea unei enigme, a unui mister care transcende literatura acaparând însăşi existența autorului ei – cine era cu adevărat Mateiu Caragiale, ce s-a întâmplat cu adevăratele sale însemnări ori care era adevărata măsură a acestei “otrăviri” constante a universului său lăuntric; nimic din toate acestea nu mai contează, ci numai libertatea închipuirii şi a diverselor interpretări care fac întreg farmecul literaturii.
ANDREEA RăSUCEANU
Cum avem de-a face cu un fals jurnal (cam în genul acelor False tratate, tot marcă a postmodernismului), dar mai ales cu un roman excelent, perfect strunit de autorul lui dotat cu un uriaş talent narativ, menit să-i dubleze bogata informație legată de opera şi viața lui Mateiu Caragiale, ne vom referi îndeobşte la mecanismele ce asigură resorturile textuale, la spectaculoasele procedee stilistice care recreează baroc fundalul întâmplărilor.
Ocultarea realității – pharmakon şi venenum în universul matein
Motivația artistică ce susține narațiunea lui Ion Iovan trădează condeiul unui mare prozator, deja confirmat de romanele sale precedente. Universul existenței personajului Mateiu Caragiale e unul sufocat de miasme otrăvite, îmbâcsit de venin uman, subminat din interior de veninul pe care-l secretă sufleteşte falsul autor al Însemnărilor. Jocul instanțelor narative e dublat de această permanentă infuzare a traseului epic cu semne contextuale ale veninului, efectul creat fiind cel de stranie farmacopee, ce tratează continua oscilație între pharmakon şi convertirea acestuia în otravă. Dozajul metaforei constituie însă un atuu puternic al cărții: dacă figura “otrăvitorului” Niculae, care împrăştie peste tot “şoricioaică”, e omniprezentă, ca un semn de rău augur, prevestitoare a unui final tragic, Marica are un “aer otrăvit”, prăjitura Floricăi, detestabila slujnicuță, e pudrată cu “otravă”, cina e “ca o otravă” în licoarea zilei, iar experiența naratorului cu damele îi aduce pe buze gustul amar al veninului. Dar năpraznic-nociva acțiune a otrăvii se întinde şi mult dincolo de granițele existenței casnice a naratorului: aflat în Ardeal e “otrăvit” de mâncărurile prea picante, în vreme ce la fiecare ieşire din casă e sfâşiat de teama unui câine care pare să-l pândească, animal psihopomp gata să-l otrăvească cu muşcătura sa. Întreg universul, de altfel, pare să uneltească împotriva sa, şi aici se simte cel mai bine condeiul magistral al autorului, în recrearea portretului celui mai simpatic mizantrop, celui mai eficient şi mai fermecător resentimentar din literatura română: în descrierea boemei române a anilor 30 abundă denotativele caricaturale – “suferindul” Perpessicius îi e antipatic, în forța literară a “hindusului năist” Eliade nu crede, “buffletinul Sadoveanu” e lipsit de farmec, iar “berarul” Ion Luca Caragiale a constituit doar un nefericit accident de destin în existența sa. Sintagmele substitutive conferă şi ele caracterul savuros al portretelor: Gala Galaction este “un bărboi cu cizme”, iar Maniu “ursuzul din Bădăcini”. Cu toții contribuie la otrăvirea existenței naratorului, pentru care puține sunt posibilitățile de refugiu, după cum vom vedea. Printre acestea, ocultarea asiduă a datelor realității – ființa trăieşte, după Mateiu Caragiale personajul, în permanență conectată la pulsul universal, aşa încât o citire atentă a poziției constelațiilor, o corectă interpretare a conjuncturilor astrale şi o bună cunoaştere a calendarelor populare pot feri de fatalitate…
Pedanteriile gurmandului şi metamorfozele grădinii lui Bachus
Cum narațiunea lui Ion Iovan este una multifațetată, dovedind apetența pentru profunzimi textuale a autorului, întocmai ne este înfățişată şi personalitatea mateină: metamorfotică şi pluristratificată – obsedat de punerea în operă, de implicarea activă într-o construcție de un fel sau altul, Mateiu Caragiale transformă tot ceea ce îl înconjoară în propria operă: grădina, jurnalul, blazonul în verde crăiesc şi aur, la care lucrează, dar şi viața însăşi. Pasionat de enigmistica heraldică, aşa cum bine se cunoaşte, Mateiu este şi un amator de labirinturi vegetale, din cele dotate cu “sens”, cu metaforă – conform cu o “botanică aristocratică”: plantează chiparos, tamarix, eucalipți şi rodii, citind despre bizareriile vegetale ale “ciudatului” conte Hoditz, ale cărui fantasmagorii transpuse în iscusite alăturări pline de sensuri oculte de plante şi flori întâlnesc cum nu se poate mai bine gustul lui Mateiu Caragiale. Stadiile grădinii de la Sionu, menite a traduce în realitate pretențiile aristocrate mateine, trec de la liniaritatea clasică, pură, a formelor antice, la “curbele moi”, la cotiturile unduioase ale senzualilor mauri şi sfârşesc prin a întruchipa o “barocărie franțuzească” – toate acestea, când creatorul lor se bucură de voluptățile bahice induse de “înfocatul şi aromaticul” Fleur de Cotnari. Paradisul vegetal sfârşeşte prin a năpădi conştiința creatorului său, devenind una cu el – devenind “sinea lui”, la fel cum se petrecuseră lucrurile cu Hoditz. Dacă la Sionu nostalgiază după aristocrata şi potențiala sa existență, de nobil Karabetz, în Bucureştiul ponosit şi ostil altul este paradisul personajului Mateiu Caragiale – interioarele voluptoase ale vechii case de pe strada “marchizului”, astăzi Luca Stroici, motanul terapeutic Calimach şi lecturile târzii îi oferă un refugiu de la plictisitoarea şi grosiera boemă bucureşteană. De asemenea, conform veleităților dandyste, vestimentația fină şi prânzurile sofisticate, precum şi întâlnirile cu o anume damă încântătoare îl sustrag monotonei şi nesuferitei vieți domestice, alături de etern posomorâta şi îmbătrânita Marica. Surprinzătoare este, de altfel, ponderea detaliilor legate de desfătările culinare ale gurmandului Caragiale, aflate în subtilă legătură cu celelalte pasiuni ale sale: astfel, supa de curcan îi retrezeşte pofta de lectură, în vreme ce rața cu ciuperci murate şi vin alb constituie o delicatesă a cărei rețetă îi aparține.
Poate că cel dintâi merit al lui Ion Iovan nu este neapărat această reconstituire literară a unor potențiale memorii mateine, ci mai degrabă întreținerea unei enigme, a unui mister care transcende literatura acaparând însăşi existența autorului ei – cine era cu adevărat Mateiu Caragiale, ce s-a întâmplat cu adevăratele sale însemnări ori care era adevărata măsură a acestei “otrăviri” constante a universului său lăuntric; nimic din toate acestea nu mai contează, ci numai libertatea închipuirii şi a diverselor interpretări care fac întreg farmecul literaturii.
ANDREEA RăSUCEANU