Vămile poetului

Nici poezia lui Ştefan Aug. Doinaş, nici imaginea fixată a scriitorului şi intelectualului atât de cunoscut şi de prețuit în timpul vieții nu mai intră, astăzi, în orizontul interesului public şi în aria, mai specializată, a celui critic. Este evidența de la care trebuie să pornim, oricât ar fi ea de dureroasă – şi pe care voi încerca să o detaliez, fiindcă Doinaş nu este primul, nici ultimul poet român aflat în această ingrată situație, în posteritatea imediată.
Primul element care explică, fără a scuza, penumbra în care intră un scriitor român important este excesivul nostru angajament cu omul. E o reminiscență a imaginarului şi a mentalului colectiv forjate în Epoca de Aur: omniprezența figurii marelui Conducător avea o contrapondere în mitizarea marilor noştri scriitori, clasici în viață. Nu există component al generațiilor noastre mature şi mai vârstnice care să nu-i recunoască pe Preda sau Breban, pe Sorescu sau Doinaş, pe Manolescu sau Simion. Toate aceste nume, alături de altele, semnificau o opoziție sau o rezistență la totalitarismul ideologiei unice; şi ele erau „încărcate” nu numai cu literatura pe care o scriau, ci şi cu valorile etice, spirituale, civice, politice pe care le apărau. Imaginea scriitorului acelei epoci este, deci, un complex în care intrau speranțele şi mizele sociale şi tot ceea ce regimul încerca şi reuşea să evacueze: gândirea autonomă, reflexivitatea, atenția la Celălalt, nevoia profundă de alteritate, diversitate, libertate. Aşa se explică investiția simbolică uriaşă în clasicii noştri în viață, în deceniile de totalitarism; şi în această grilă socio-culturală, putem înțelege de ce generațiile mai noi, născute ori formate în libertate, nu se mai proiectează automat în scriitorii din canonul epocii trecute. Tinerii de azi au o paletă foarte largă din care pot alege, fără vreo constrângere; şi puțini îl aleg, deocamdată, pe Ştefan Aug. Doinaş.
Un al doilea element obiectiv al declinului este dat de însuşi registrul poeziei lui Doinaş, înalt, aulic, destul de „îndepărtat” într-o epocă în care aproape orice poate fi accesat rapid. Poezia lui Doinaş este prea lucrată, prea filtrată cultural şi prea lent-maiestuoasă pentru un timp al lecturii diminuat şi comprimat, cu aşteptări mergând în direcția impredictibilă a rupturii şi a şocului lingvistic, a insolitului verbal şi a contondenței imagistice. Ca şi Blaga, unul dintre modelele sale, poetul care a deschis perspective şi orizonturi pentru multe promoții de cititori nu mai pare, azi, capabil să o facă. Receptarea unor versuri atât de structurate, meditația pe marginea unor simboluri îndelung preparate, într-o compoziție perfectă, în fine, gustul pentru parabolă şi mit, cifre magice şi embleme ale Unului regăsit pe toată circumferința istoriei şi a culturii – sunt apanajul unor cititori deja avizați. Ştefan Aug. Doinaş, ca şi Cezar Baltag, pare că ilustrează Poezia pentru inițiați: o minoritate statistică, esențială într-o cultură, dar minoritate.
Iată de ce inițiativa Editurii Nemira de a-l aduce din nou pe Doinaş în prim-planul actualității editoriale este una frumoasă, aşa cum sunt toate întreprinderile donquijoteşti. Mă raliez ei şi mă întreb, schimbând foaia realității date: oare o poezie nobilă şi meditativă, alegorică şi mustind de cultură, rimată şi ritmată impecabil, polimorfă în interiorul aceluiaşi text şi unitară la nivelul întregii creații – oare o asemenea poezie chiar nu poate interesa publicul şi nu-i poate învăța nimic pe tinerii de azi?
Mă refer deopotrivă la cititorii fără veleități literare şi la cei ce tatonează în interiorul unei experiențe artistice, căutând un timbru propriu şi confruntându-se cu problemele care li s-au pus şi predecesorilor. Poezia lui Doinaş poate juca un dublu rol: cel de educație estetică pentru publicul mai larg şi cel de formare pentru tinerii autori. Chiar dacă aceştia au, cum e şi firesc, alte formule, alte temperamente artistice, alte experiențe şi obsesii creative, Doinaş este ideal în rolul magistrului poetic.
Lirica sa poate fi deci obiectul unei reconversii: de la rolul public al poeților în totalitarismul epocii trecute, la cel „privat”, tot al lor, în epoca de libertate a opiniei, opțiunii şi expresiei. Pentru ca acestea să aibă greutate şi particularitățile unei arte proprii, este nevoie de traversarea câmpului poetic parcurs de Doinaş şi de conştientizarea tuturor probelor, obstacolelor, condiționărilor, limitărilor pe care eruditul poet le-a asumat. În stilul înalt al lui Ştefan Aug. Doinaş, aş spune că acest scriitor atât de cult şi de rafinat este - poate fi - un înaintemergător pentru orice autor.
Să vedem un exemplu de poem, pe care orice component al generațiilor formate înainte de 1990 l-ar recunoaşte imediat ca purtând semnătura lui Doinaş:

Ce vitregă, ce tristă-i ziua-n care
mă nasc: în jur, rotundu-ntreg e scris.
Mişcare, jos şi sus, şi nemişcare
- ca fețe ale-aceluiaşi zapis:
cornutele purtând inițiala
pe frunte, melcu-n spate, crabii-n cleşti;
văzduhul amețit de nupțiala
orgie-a triburilor păsăreşti;
şi golul care, dincolo de toate,
prezent în toate, tace respirând.
Adaosul - acum - nu se mai poate:
s-a încheiat şi cel din urmă rând!
Chiar sufletul mi-e scris demult, cu cretă.
Şi umbra nopții mă cuprinde-aici
scrutând cu teamă noima lui secretă
până târziu, la lămpi de licurici.
Osândă sau favoare - doar citirea
mi s-a lăsat: prin văz, auz, miros.
Şi numai uneori răstălmăcirea
poveştii de pe file ce s-au ros,
cezura-n care se aude plânsu-mi,
o bâlbâială, un cuvânt obscur
mă fac să cred c-aş fi părtaş eu însumi
la naşterea poemului din jur…

Ceea ce înregistrăm de la prima lectură este distincția dicțiunii poetice, solemnitatea frazării, pe un parcurs ideatic marcat de ea. Scribul întârziat anunță încă din titlu simbolistica pe care Doinaş o va încorpora în versurile sale. Ele nu sunt ale unui liric ingenuu, scriind din pur talent, într-un flux imaginativ, ci, dimpotrivă, ale unui poet în toată puterea cuvântului, asumând diferența între planul realității şi cel al literaturii. Ştefan Aug. Doinaş ştie că face poezie şi că, înainte de a pune primul cuvânt pe foaia albă, numeroşi artişti s-au confruntat cu tema din Scribul întârziat. Autorul are conştiința culturală a precedențelor poetice şi a predecesorilor, primul dintre ei fiind El.
Dumnezeu este Autorul lumii, al rotundului întreg deja scris în jur - iar poetul poartă, la vedere, povara expresiei şi semnificării, într-un uriaş Text preexistent. Rafinate corespondențe se stabilesc, astfel, între tumultul lumii şi al vieții şi scriitura cu care Doinaş le echivalează. Imagini şi embleme ale scrisului se regăsesc peste tot în poem: e scris, zapis, inițiala, adaosul, rând, din nou scris, cretă, citirea, file, cezura, cuvânt şi – finis coronat opus – „naşterea poemului din jur”. Poemul de față se înscrie, ca un adaos personal (şi deplâns ca mărunt), la rotundul textual al lumii create de Marele Autor, cu referințe metafizice în Scripturi.
El se adaugă la foşnirea viului din jur, pe care poetul era dator să o reprezinte ori să o sugereze, pentru a nu cădea în retorism uscat şi didacticism. Apar, prin urmare, vietăți a căror mişunare să dea palpitul de viață, aşa cum la Ion Barbu cirezile „agreste” ofereau punctul de fugă în răsturnarea simbolică spre un „joc secund, mai pur”. Poeții simbolurilor şi ai transfigurării, ca Barbu şi Doinaş, sunt foarte atenți (sunt obligați să fie) la inserarea unor imagini care să dea cuprinsul vieții, al naturii în mişcare şi regenerare, al existentului non-abstract. În mişcare sunt surprinse aici cornutele, melcul, crabii, triburile păsăreşti, licuricii, iar summa vieții palpitând este „golul care, dincolo de toate,/ prezent în toate, tace respirând”.
În 1970, data acestui poem, Doinaş era un scriitor complet format, ceea ce se vede, de asemenea, cu uşurință la parcurgerea versurilor. Fiecare dintre ele este lucrat cu minuție şi considerat atât în sine, cât şi ca parte a întregului simbolic şi poematic. Altfel spus, autorul îşi cunoaşte cadrul de acțiune lirică şi, probabil, chiar parcursul pe care îl va urma, legând foarte strâns un vers de altul şi ambiționând la o coerență poetică maximă. O poezie nu poate fi oricum, şi aşa, şi altfel, la întâmplare, după cum îi vine inspirația liricului expansiv. La Doinaş, o poezie trebuie să fie în forma în care este, după ce poetul, ca un artizan disciplinat, a eliminat toate variantele căzând alături de proiectul său.
Fiecare poem din această antologie este aşadar o reducție severă a informului aleator la forma perfect închegată pe care, precum un sculptor, Doinaş a obținut-o. Exact ca o sculptură, fiecare poem pare înălțat pe un piedestal, spre care privim din unghiuri şi de la distanțe diferite, fără ca modificările de perspectivă să afecteze frumusețea operei. Poetul a calculat cu aceeaşi atenție şi distanțele, şi unghiurile, şi varietatea cititorilor săi, şi experiențele lor diferite - şi a creat, ținând cont de ele, texte precum Scribul întârziat pe care oricine le poate înțelege şi gusta.
Voi fi clătinat, sper, prejudecata că Ştefan Aug. Doinaş e un poet obscur, ininteligibil, inaccesibil cititorilor care nu au codul. Simbolistica lui Doinaş nu este ermetică şi opacă, precum la Barbu, ci desfăşurată liric şi aproape narativizată, ca la Blaga. Simbolul este prins în secvențe familiare şi într-un limbaj care îl luminează, iar nu îl opacizează. Şi întinderea poemului diferă, semnificativ, la Barbu cel din faza ermetică şi la Doinaş: textul este scurt şi eliptic la primul, mediu sau de-a dreptul lung şi „epic” la al doilea, fiindcă poetul interbelic criptează, codifică, ascunde, pe când cel postbelic narează, explicitează, dezvăluie.
Să mai vedem un parcurs poetic – din motive de spațiu, redat nu integral – definitoriu pentru substanța şi structura liricii lui Doinaş, pentru compoziția ei atât de elaborată şi pentru rafinamentul unui autor care a citit mai mult decât a scris (spre deosebire de confrați indiscutabil talentați, dar care au scris mai mult decât au citit):

În loji de nămol, dedesubt, convorbit-am cu Mumele,
jos, într-o àişte unde văpaia cu bulbii
holbați strangulează genunea. Acolo
am stat, fără milă, - şi iată-mă orb.

În veştedă gură îşi mestecă zeul odraslele.
Cine m-a smuls dintre fălcile lui? Clănțănind s-au
închis, după mire, puternicii colți, şi
- salvat - unei morți nefireşti m-au menit.

Cu ochii deschişi coboram, cu mirare, prin surele
straturi, pe limbă purtând mistuite cuvinte,
cum alții, la Styx, într-o cută de suflet
mai duc o mireasmă de grâu secerat.

Dar nu mă-ndreptam cu luntraşul spre valea cu umbre. Ci
viu, însă nu pe măsura Tăcutelor, trib ce-n adâncuri
pândea cum mă-apropii, treceam scufundate
privelişti, aram oseminte şi vămi.

Pe prag de nămol şi văpăi mă-aşteptau. Numai lacrima
pasului meu, dacă-ar creşte, ca inul, în urmă,
ar spune cu florile-albastre de unde
solarele culmi m-au lăsat, au pierit.

În loji de văpăi, dedesubt, cum răsuflă cimpoaiele
crude, trăind doar în pântec ca vinul în butii,
cu văzul în sine întors mă priveau, mă
primeau Fioroasele-n patria lor.

Ca inimi roind: nimănui, tuturor, în afară de
trup, neavându-l asemeni; ca scroafe țâțoase
suflând; de suava lor soră, de Preajma
flămândă, pândite; cu patimă-n schimb

iubite de Locuri cu chip schimbător; pregătindu-le
pururea forma şi vadul. Doar haitele-ncinse
mai au gâfâitul atât de fierbinte,
dar nu şi văpaia prelinsă pe bot.

Cu limbile lor m-au iubit; sfârtecatu-mi-au umerii;
inima mea s-a oprit, înghețată de groază,
de greața de-a fi privitor neființei
şi naşterii mele, şi spițelor - mii.

Omul cu ochii plesniți se continuă prin alte strofe, componente ale unui traseu inițiatic ce poate fi ghicit şi schițat. Cu modele în Dante şi Goethe, poemul este simfonic, lucrat prin extensii, reluări şi reveniri pe o treaptă mai înaltă a viziunii - iar viziunea este desfăşurată narativ, materializată şi plasticizată imagistic, fără ca simbolistica să devină împovărătoare.
Doinaş este un adevărat artist al compoziției, elementul mitologic fiind nu adăugat artificial, ca un set de imagini aplicate din exterior peste o materie verbală oarecare. Limbajul însuşi se „mitologizează”, are o patină de vechi şi de început, de esențial şi paradigmatic. O secvență precum „Cu ochii deschişi coboram, cu mirare, prin surele straturi” e ilustrativă pentru modul în care experiența eului din poem cuprinde, integrează şi totalizează cunoaşterea, treptat, dar inexorabil, ca la Homer. Decorul se schimbă, într-un chip aproape terifiant, însă parcursul se realizează, strofă cu strofă, vers cu vers, fără ca această inițiere să poată fi stopată; iar întinderea poemului şi lungimea fiecărui vers sunt în acord cu anvergura şi profunzimea inițierii.
E vizibilă plăcerea poetului de a aborda astfel poezia: ca un traseu al cunoaşterii materializat prin fiecare secvență, cu rolul ei, important, în ansamblul simfonic. Analogia nu cu sculptura, dar cu muzica se impune acum. Doinaş îşi aude şi îşi ascultă cuvintele, organizându-le după toate regulile celor două arte, aici îngemănate. Mulți termeni, plasați în poziții forte (dar ce nu este forte, într-un asemenea poem?), au o sonoritate aparte, obținută metodic de poet: „sfârtecatu-mi-au”, de pildă, e vădit construit arhaic şi popular de către un creator atent la toate detaliile.
Diferența esențială dintre alți poeți ai noştri, mai inspirați, şi Doinaş este că autorul versurilor cuprinse în această antologie îşi controlează, disciplinează şi organizează lirica nelăsându-se niciodată „dus” de limbaj, purtat de inspirație, transportat de propria imaginație. Prea adesea, acestea au rol de alibi pentru sincopele, inegalitățile, denivelările şi eşecurile unor autori evident înzestrați, dar revendicându-se de la o natură, nu de la o cultură poetică.
Iată de ce, în pofida interesului declinant de azi pentru poetica şi lirica lui Ştefan Aug. Doinaş, sunt convins că viitorul apropiat îl va reaşeza pe autor acolo unde arta sa îl îndreptățeşte să fie. Doinaş a lucrat nu în imediat, în ocazional, în circumstanțial, ci în durată lungă.