SĂ TRĂIEŞTI ÎN FIECARE ZI

Scormonesc în memorie să prind vagi ecouri ale acelei călătorii, la capătul căreia se vor petrece lucruri nebănuite şi neaşteptate. Un ecou îmi aminteşte de jurământul din vara trecută: nu voi mai pune mâna pe sapă! Al doilea, de ispititoarele vorbe ale lui Mihai Hoțea, de la Drept, care lucrase cu o vară în urmă ca ospătar în litoral şi venise cu o grămadă de bani. Dar cel mai convingător a fost Dan Vorodi, care, ratându-şi sesiunea, pleacă în litoral, de unde îmi trimite o carte poştală: „Dobri, sunt ospătar în Mangalia, la Cazinou. E nevoie de ospătari. Ce zici?” Ce dracu’ să zic? Sar peste ultimul examen şi, cu o sută de lei în buzunar, câteva haine într-un rucsac şi cursul de Estetică, urc în primul accelerat spre Bucureşti, de unde iau altul până la Mangalia. Primul „naş” mă costă cincizeci de lei, celălalt – treizeci de lei. Rămâneam, prin urmare, fericitul posesor al sumei de douăzeci de lei, care-mi va achita la destinație o bere, o cafea, ceva care să-mi amăgească foamea şi un pachet de țigări.
Ajung pe la sfârşitul nopții în Mangalia. Adulmec aerul sărat al mării şi cu el în nări plec, întrebând câte un milițian, spre Cazinou. Cum era devreme, abia se însăila de ziuă, trec pe lângă localul unde „oficia” Dănuț Vorodi şi nu mă opresc până nu bag picioarele în imensa baltă. O gust: sărată. Din aerul tulbure răzbate o veselie obosită şi las urechea să mă ducă. Spelunca era deschisă toată noaptea şi întreb ce pot comanda de douăzeci de lei, în afara unui pachet de țigări Carpați fără filtru, o cafea şi o bere. – O ciorbă de burtă, mă sfătuieşte un ospătar mai adormit ca mine. În bodegă, lălăială gângavă ca la sfârşitul nopții şi muzică hârâită dintr-un difuzor.
De unde să fi ştiut atunci, când plăteam consumația şi fumam a patra țigară, că la locul mult visat nu mai încăpeam şi eu? Când am dat ochii cu ochelarii lui Dănuț, băiatul era încurcat ca dracu-n ițe. – Acum două zile s-a ocupat ultimul loc, îmi spune. Şi eu cheltuisem ultimii bani. – Ar fi bine să te odihneşti, îmi zice. – Unde? – Te duci la gazda mea, nişte tătari cumsecade… Îmi explică pe unde s-o iau, o uliță dintr-un cătun de tătari, neasfaltată şi cu mulți câini. Ajung, le spun cine m-a trimis şi de ce, iar ei, binevoitori, mă conduc la camera „domnului student”. Pe un scaun era o căldare cu apă şi o cană, aproape de pat. Patul şi un dulap îngust sunt singurele obiecte de mobilier. Arunc ce am pe mine şi adorm instantaneu. Mă regăsesc într-un film de Hitchcock, asediat de zburătoare agresive, un nor de zburătoare agresive într-un loc torid. Gura mi se tot usucă şi n-o pot deschide de teamă să nu năvălească norul al cărui zumzet îmi tulbura auzul. Mă trezesc, deopotrivă, setea şi zăpuşeala. Când fac ochi, văd că norul agresiv era chiar în cameră, mii de muşte care îmi dădeau târcoale şi se înfruptau din obositul meu trup. De neizgonit, escadrile fără număr. Tifonul care ține loc de uşă se dovedeşte nefolositor, ca şi cel din fereastră. Mă ridic şi privesc în curte. Tătarii tăiaseră o oaie şi fierbeau ceva într-un tuci. Beau apă clocită din căldarea în care picaseră câteva escadrile de kamikaze, cărora altele le luaseră locul, odihnite şi pofticioase de sânge proaspăt. Nici afară nu era altfel, muştele erau peste tot, pe pământ şi în aer, asalt pe toată linia, Normandia a fost nimic. Doar tătarii sporovăiau nesimțitori sub un acoperiş din stuf, în ciuda roiurilor stârnite de nevinovata ovină, jupuită şi agățată într-un cârlig. Într-un lighean aruncaseră, de-a valma, burta, mațele, rinichii, plămânii, ficații şi căpățâna patrupedului. Beau cană după cană, făcându-mi loc cu mâna printre muşte. Apa nu ține de sete, doar transpir, transpir. Sunt lac de sudoare, în curând totul sub mine va fi mlaştină şi mă tot scufund în ea, lăsându-mă în voia coşmarului ce-mi arde nările şi îmi sfârtecă pielea. Iată că există iadul. Iar eu, nihilistul, omul care nu mai crede în nimic… Vremea negării… Nonconformistul… Poate chiar trec prin Purgatoriu… Bietul Dante, habar n-are cum e… Nici apa să nu mai țină de sete?! Nimeni să nu te poată apăra?! Mă duc după casă şi mă piş, beau restul de apă din căldare, pe fund mai rămâne doar un pumn de muşte. Intru din nou în mlaştina patului. Respir foc. Mă zvârcolesc. Vreau să mă spăl cu apă rece… Îmi aduc aminte că marea e aproape.
Cer tătarilor o căldare cu apă, pe care mi-o torn în cap, şi mă îmbrac peste chiloții uzi. Blugii cumpărați de la Martin se udă, aşa cum totul este ud şi fierbinte. Soarele mi se topeşte în cap mai ceva ca în vara trecută, când săpam via din Verdea şi juram, pe palmele mele rupte, că nu voi mai pune mâna pe coada sapei. Arunc rucsacul în spinare, părăsesc curtea tătarilor care mirosea a hoit şi o iau bezmetic pe uliță la vale. Nici nu ştiu dacă i-am salutat, sau dacă le-am mulțumit, cu gândul la miile de muşte care-mi intraseră în țeastă şi nu vor ieşi multă vreme.
Restaurantul lui Dan, vestitul Cazinou, rămânea singura speranță să-mi potolesc setea. Îi cer o sticlă de apă rece pe care o beau din picioare, apoi transpir peste apa uscată a tătarilor. Buimac, nu mai ştiu cine sunt şi ce caut acolo. Dan mă invită la o masă retrasă, o masă a ospătarilor, cu gheridon, la care erau două fete, una de vârsta noastră, alta mai mică. Îmi spune că cea de vârsta noastră este prietena lui, din satul de obârşie, educatoare, iar cea mică, sora ei. Le-a adus pentru o săptămână la mare, pe cheltuiala lui. Cea mică, smerită, cea mare purtând văditele urme rurale ale stingherelii. – Sunt timide, îmi spune Dan, fete de la țară care văd pentru prima oară marea. Ca şi mine, îmi zic. Mâncăm tăcuți o ciorbă. Dan aleargă în toate părțile cu brațele pline de farfurii. Era toiul prânzului. Face de două ori acelaşi drum, nesincronizându-se cu cererile de la mese. – Cuțite! urlă unii. – Furculițe! urlă alții. – Salata! țipă cineva de lângă mine. Se mişca bezmetic. Un du-te-vino al ospătarilor, care mă amețeşte. Se sparge o farfurie, altundeva cade un cuțit, un pahar țiuie şi se împrăştie în cioburi. Fetele - mute, cu ochii în farfurii, tresărind din când în când la strigătele consumatorilor sau la paharele şi farfuriile împrăştiate în cioburi. Dan găseşte câteva secunde să treacă pe la masă ca să-şi astâmpere setea. Crispat, căutându-şi cuvintele, cu lentilele aburite şi unsuroase de la degetele care le tot ştergeau. Şi el trece prin iad. Văd că nu e chiar la îndemână să fii ospătar. Şi, dintr-odată, localul rămâne pustiu. „Domnul student” aduce trei farfurii cu felul doi. E uşor de observat, în ciuda măiestriei lui, că sunt încropite din ce a rămas nemâncat de hoarda care tocmai plecase. Se străduise, bietul de el. Şi, în sfârşit, se aşază pe al patrulea scaun, după ce a strâns şi a schimbat fețele de mese. Ceilalți ospătari, rândunei şi rândunele, în cămăşi albe, veste şi pantaloni negri, încă mai trebăluiau, uzi ca după ploaie. Apă, apă, apă! Rece, rece, rece! Îşi mângâie iubita, care zâmbeşte cu gura largă. Oftează: Nu e uşor, Dobri. Vedeam. Şi nu ştiam încotro s-o iau, spre ce să-mi îndrept paşii. – Mai rămâi, poate se găseşte undeva de lucru, mă încurajează, parcă citindu-mi gândurile. Unde vor dormi toți trei? mă întreb, învârtind furculița în piureul acoperit de grăsime. Deasupra, două bucățele de carne. Îi spune Veturiei, cea venită din satul lor din Oaş, că a cumpărat o saltea pneumatică pe care vor dormi ei, cea mică, în pat. Mă gândesc la camera sordidă a tătarilor, cu veceul din curte sau în spatele casei. Neîngrădit. Ce-a fost în capul lui s-o ispitească în halul ăsta? Se duce dracului povestea lor, câtă este. Dar oamenii de la țară se obişnuiesc uşor cu cele grele, sunt robuşti şi le înțeleg bine, se încurcă, în schimb, în cele bune. Veturia poate să aprecieze efortul lui de a-i oferi marea cu sarea. – Veturia mea nu a ieşit până acum din Țara Oaşului, îl aud şi-l văd cum o mângâie. – Ne vom căsători la toamnă. Veturia râde cu un nechezat de iapă. Şi chipul era cabalin… Dar când se ridică, văd un trup de femeie cum puține am văzut. Toate elementele păreau perfecte şi perfect armonizate în întreg. – Vezi? mă întreabă Dan, arătând cu o mână spre ea. Vedeam. Dacă nu ar fi acel mers prea săltat, parcă mergea călare, i-aş fi putut da dreptate. Se citea iubirea în ochelarii lui. O mare şi setoasă iubire. Şi o mare poftă. Veturia trage de rochiță şi suflă între țâțe.
Mi-am schimbat, într-o nişă de veceu, chiloții jilavi cu slipul, cu gândul să mă fac una cu marea. Dănuț îmi ia rucsacul să-l depoziteze într-un fişet, unde îşi ținea şi el câteva lucruri, dar îmi dă în primire cele două fete îmbrăcate de plajă. Minutele cât lipsisem, se dezbrăcaseră de rochițele uşoare şi pastelate. – Să vă întoarceți deseară la masă, se arată patern. Plaja era înțesată de trupuri albe, roşii şi întunecate. Veturia era înaltă, cea mică venea repede din urmă. Lăsaseră smerenia în custodia lui Dănuț şi alergară gălăgioase până în apa mării unde se opresc uimite, o privire pierdută peste imensitatea din față. Se stropesc în apa subțire, eu mă duc să-mi înec coşmarul. Apa şi efortul mă înviorează. Ies după un timp, o oră, poate două, şi caut cu privirea în peisajul dens, leneş, aproape puhav. Stau întinse direct pe nisip şi râd sănătos, un nechezat sopranic şi un tril de altistă. Obiectul râsului erau câteva doamne cu țâțele goale. Veturia, bine arcuită, îmi face semne spre doamnele cu plămânii pe afară şi îi spun să încerce şi ea. Dă din cap că nu: E prea multă lume. – Vă căsătoriți? o întreb. – El aşa zice, îmi răspunde. – Şi tu ce zici? vreau să-i aflu părerea. – Tu unde-o să dormi la noapte? mă întreabă, fără să-mi răspundă. Ei, asta era o problemă la care trebuia să mă gândesc. Ridic din umeri. Răspund în glumă: – Poate aici, pe plajă. – Ceee romaaantic, făcu ea gutural, răsturnându-se pe spate şi ridicând un picior ca să scuture nisipul. Mă fac că nu-l văd. Uite de ce e în stare mama natură! Mergem în apă, cea mică, tocmai terminase clasa a unşpea, mi se agață de gât şi-mi cere s-o învăț să înoate. O duc în apa până la gât, dar tot nu-mi dă drumul. Veturia priveşte îngrijorată. Ne întoarcem pe plajă. Adorm.
Seara, urcăm la restaurant, unde Dănuț ne încropeşte cina. Până spre doisprezece noaptea privim spectacolul celor veniți la odihnă. Apoi îmi cere să-l ajut la debarasatul meselor. Car farfurii, cuțite, furculițe, schimb fețele de masă, apoi, la indicațiile lui, pun farfurii, furculițe, cuțite, solnițe, pentru a doua zi. Toate curate. Dănuț e stors. Mă întreb cum mai vede prin ochelarii veşnic aburiți. Dă din cap că da, când îl întreb dacă merită atâta strădanie. Acel dat din cap ține vreun minut. N-aş fi bănuit atâta tărie la acel băiat firav. După miezul nopții, ne târăşte pe ulița întunecată şi plină de pietre spre casa tătarilor. Fetele dorm pe salteaua pneumatică, peste care aşterne un cearşaf, noi, în pat. Adoarme instantaneu, fetele la fel. Mă gândesc ce voi face. De mâine o iau la talpă prin spelunci şi restaurante. Două sute de lei pe zi, cât câştiga Dan, era o sumă bună, puteam visa la o gazdă din toamnă.

După micul dejun oferit de Dănuț, colind toată stațiunea cu rucsacul în spinare. Efective complete, nimic liber, inflație de ospătari. Extind aria spre Saturn, câțiva kilometri de Mangalia. Dorm noaptea pe plajă. Urc la Venus. Nimic. Dorm pe peluza unui hotel, între doi boscheți. Mă trezesc dimineața aspersoarele. Mă dezbrac şi mă spăl în jetul de apă al aspersoarelor. Sunt flămând ca un câine, nu mâncasem de la micul dejun oferit de Dan. În Jupiter, spăl vase la un local, contra mâncare. În Neptun, curăț veceuri contra mâncare. Învăț să fac tot felul de munci ca să supraviețuiesc. Încarc navete, descarc navete, spăl văsăraie, curăț veceuri, îngrijesc spații verzi. Dincolo de mine, o lume fericită. Muzică, dans, baruri pline şi zgomotoase, terase vesele, oameni mirosind a săpunuri fine, ospătari zburători. Sunt obosit, mă dor picioarele de atâta mers, sunt flămând şi put. De m-ar mai ține pantofii, singura pereche pe care o aveam! Obosit! Mort, şi nu ştiam când murisem.
Mă întorc în Mangalia într-o noapte, târziu. Localul lui Dănuț era în beznă, la barul aceluiaşi Cazinou oamenii chefuiesc. Trec mai departe şi paşii mă duc pe plajă, unde mă întind şi adorm. Trecuseră zece zile. A doua zi bântui ca o muscă fără cap. Mă trezesc, după amiază, pe terasa localului, la etaj. Era pustie, doar la o masă, lângă stâlpul pe care-l propteam, o domnişoară, poate o doamnă, bea un suc. Privesc plaja: pete care se lățeau, grămezi care se descompuneau, toate sub privirea mea încețoşată. Lumea toată intra în putrefacție, vie mai rămânea doar ființa de alături, căreia o altă ființă îi aduce o friptură cu garnitură, apoi o salată şi pâinea. Pe Dănuț hotărâsem să-l las în pace, avea cine să-i tulbure liniştea. Nu pot să-mi iau ochii din farfuria fetei. Parcă simte şi mă priveşte întrebător. Tac, urmărind aceeaşi farfurie şi înghit în sec. Acum ştiu cum e să fii câine. Poate că i se face milă de mizeria mea, că mă întreabă: Ai ceva să-mi spui? O privesc şi dau din cap că nu. E tânără şi bronzată. – Atunci? vine a doua întrebare şi schițează un zâmbet. Îmi iau inima în dinți şi mă aşez la masă. – Îmi este foame, îi spun, privind-o cu ochi apoşi. Iartă-mă, îi mai zic şi încerc să mă ridic. Pune o mână peste mâna în care mă propteam să mă ridic. – Stai, dacă asta e problema, o rezolvăm. Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap, îmi zic. – Nu arăți a vagabond… Deşi, prea bine nu arăți. – De zece zile asta sunt, vagabond…, încerc să intru în vorbă. Caut de lucru… nu găsesc. Apare cealaltă ființă vie, cea care adusese friptura şi salata. – Mai doreşti ceva, Eva? – Da, mai adu o dată ce ai adus. Şi ce cauți? – Să lucrez ca ospătar, îi zic. – Eşti ospătar? continuă să se intereseze. – Nu, sunt student. Fata se destinde şi îşi trece mâinile prin părul lung, pe care îl vântură pe la ceafă. – Şi eu. La un institut din Târgu Mureş. Lucrez la barul de noapte ca dansatoare. Fac un ban. Eva mă cheamă. Îi întind mâna peste masă, ezitând să-mi spun numele. Îl spun pe cel adoptat de prietenii de la Cluj: Dorin. Încep să am probleme cu numele şi derivatele lui. – În ce oraş? – Cluj, îi răspund. – Ioi, suntem aproape! Mi se aduce friptura şi salata. Fac eforturi să mănânc rar, să nu bag totul în gură. Beau din suc, mănânc, vorbesc din când în când. Fata mă urmăreşte. Îi mulțumesc la finalul mesei. – Ai ceva pe toamnă? – Am un examen. M-am grăbit spre acest El Dorado… Fata râde subțire. – Nu este un El Dorado decât pentru neştiutori. – Ca mine, îi confirm. – Eu am fost şi anul trecut, dar n-am plecat bogată… Numai obosită. – Şi la ce ai mai venit? Ezită un timp. – Ceva bani se câştigă, totuşi… Încotro te vei duce? Habar nu aveam, dar aveam nevoie de o baie şi un pat pentru o noapte. Comandă două cafele şi un pachet de țigări. Vorbim până terminăm cafelele şi țigările. Trupurile diforme de pe plajă, intrate în descompunere, se recompun în imagini clare şi urcă încet, ca nişte târâtoare spre adăposturi. Se lăsa seara. – Şi, totuşi, ce vei face? Ridic încă o dată din umeri. Intrasem într-o capcană din care nu ştiam cum să ies, nici măcar bani de întors acasă nu aveam. Asta gândeam, n-o spuneam. – Întâi, trebuie să te odihneşti, aud, apoi vei găsi o soluție. Zâmbesc. – Unde să mă odihnesc? Înainte de toate, îmi trebuie o baie, mizeria mi-a pătruns până în suflet. Iştenem…, murmură fata, prinzându-şi tâmplele în palme. Mă ridic şi prind rucsacul de bretele. – Îți mulțumesc din suflet, îi spun îndatorat. – Unde te duci? Îi arăt plaja. – Să caut un loc unde să dorm la noapte. Până nu se ocupă toate, reuşesc să zâmbesc. Zâmbeşte şi ea. Spune ceva în maghiară, ca o înjurătură. – La dracu’, mai spune, ridicându-se revoltată, vino cu mine. Până mă dezmetici, îmi prinde mâna şi mă trage după ea în hotelul din fața Cazinoului. Ia o cheie de pe panoul recepției şi îmi înşfacă iar mâna, pornind dârză pe scări, cu mine, copil nevolnic, pe urmă. La etajul întâi, descuie o uşă. – No, acum ai baie şi un pat în care să te odihneşti. Bine? Îşi strânge câteva lucruri şi pleacă. – Până mâine, îmi mai spune din uşă. Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă. – Până mâine, repet şi eu. În baie găsesc un lighean şi un pachet de detergent. Bag blugii în lighean; şosetele, chiloții şi două bluze le spăl când intru sub duş. Apa curge neagră sub mine. Stau o oră sub duş, apoi întind hainele spălate pe balcon. Cei veniți la odihnă se îndreaptă ca o pânză subțire de apă spre restaurantul din față. Mă prăbuşesc în pat.
Dormisem neîntors şaisprezece ore. Afară – lumină pustiitoare. Nu mai pusesem lama pe obraji de două săptămâni. Mă bărbieresc şi caut un fier de călcat, orice fată are cu ea aşa ceva. Pe unde-o fi ca să-i mulțumesc? Arunc în rucsac ce nu iau pe mine şi nu mă opresc până la recepție, unde predau cheia. Recepționera îmi spune că o găsesc pe terasa Cazinoului. Din cer se năpusteau vălătuci de căldură. Câteva mese ocupate, la una, Eva cu încă o fată. Mi-o prezintă pe cea la care dormise, dansatoare la acelaşi bar de noapte. – Te-ai refăcut? – Da, îi răspund şi îi mulțumesc. Sper ca viața să-mi ofere şansa să răsplătesc gestul tău. – De obicei, nu ajungem să-i răsplătim pe cei care ne-au ajutat, dar îi ajutăm pe cei care nu au niciun merit în viața noastră, exprimă ea un gând matur. Comandă mâncare şi pentru mine. Nu refuz, nu aveam motive. Eu mănânc, ele vorbesc şi râd. Îşi amintesc de săptămâna petrecută la Costineşti, anul trecut, când dansaseră pe scenă cu formația Cromatic, din Cluj. – Dacă ai fi aterizat la Costineşti, ai fi putut face blatul la cantina de acolo. Sunt mulți studenți în tabără, mă ispiti cea de lângă Eva. – El a venit să facă bani, nu să se distreze. Ca şi noi. Continuam să mă gândesc la capcana din care nu vedeam ieşire. Citeşte amărăciune pe chipul meu şi-mi spune că întotdeauna există o ieşire din necazuri. Caută în poşetă şi scoate trei sute de lei: Tu alegi, mergi mai departe sau pleci acasă. Privesc banii, o privesc pe ea, apoi îi împing pe masă în direcția de unde veniseră. – Nu-i pot primi. Şi tu ai venit tot pentru bani. Mă priveşte atent, apoi râde. – Nu ştii în câte feluri pot fetele să facă bani. Cea de lângă ea râde bătând din palme. – Ia-i, întăreşte Eva, dacă ne vom mai întâlni vreodată, mi-i dai înapoi. În loc să mă simt uşurat de mâna Providenței, mă simt ca dracu’. Îi bag în buzunar şi înşfac rucsacul. – Acum, ce vei face? mă întreabă. – Voi continua să caut, îi răspund. – Aşa mă gândeam şi eu, zâmbeşte, mulțumită de răspuns. – Cât vei sta aici? o întreb. – Până la jumătatea lui septembrie, răspunde cea de lângă Eva.

*

Şi iată-mă mărşăluind pe malul ghiolului, cu un Mihai abătut alături, purtând o geantă pe umăr, eu cu rucsacul în spinare. Nu departe văd o terasă pe malul lacului, un debarcader şi un local în față. Tic-Tac, citesc cu voce tare când ajung în dreptul clădirii. Localul mustea de clienți. Primul om de care mi se agață privirea este roşu la față, transpirat, la vreo treizeci de ani. Haina neagră, cămaşa albă cu papion subțire, pantalonul tot negru, toate mă îndreptățesc să cred că nu poate fi decât ospătar. Îl întreb, fără nicio introducere, dacă mai încap doi ospătari în efectivul lor. – Nu ştiu, întreabă-l pe nea Gogu. – Cine e nea Gogu? – Şeful, îmi răspunde. – Şi unde-l pot găsi? Îmi arată cu degetul pe unde s-o iau, un culoar dincolo de uşa batantă. – S-ar putea să mai angajeze, că a deschis de-o săptămână terasa şi nu prea facem față. Şi ieri a angajat un student. Grăbesc pasul. Culoarul trece pe lângă bufetul de interior şi pe lângă ghişeul mare, dincolo de care se vede bucătăria. Mihai tace ca peştele. Uşa pe care o căutam este deschisă. Un domn, mai degrabă negricios decât bronzat, somnolent sau obosit, stătea la un birou cu pumnii în fălci. Salutăm politicos şi omul pare să se trezească. – Domnul Gogu? întreb. Dă din cap că el e. Îi spun ce şi cum, studenți, ospătari, vorbitori de limbi străine, etc., etc. – Şi ce dacă? îmi întrerupe dizertația. – Vrem să lucrăm, sar în sus. – De dimineața până noaptea? se uită mai binevoitor. – De…de dimineața până noaptea, aprob cu atâta însuflețire că m-ar fi crezut şi tata, nu avea cum să nu mă creadă. Urmează o pauză în care mi se udă bluza. Simt cum mă îngrop în privirea lui. – Da, de dimineața până noaptea, mai întăresc o dată acceptul inițial. – Sunteți studenți? – La Cluj, iese şi Mihai din muțenie. Domnul Gogu se ridică greoi şi caută într-un pachet de țigări. – Bine, spune odată cu fumul care curge din nas ca dintr-un coş de locomotivă. – Ăla mic, închide uşa. Mihai se întoarce şi face ce zice nea Gogu. – Unu: În fiecare seară decartați o sută de căciulă. Calculul rapid pe care-l fac îmi spune, conform experienței de la Miorița, că nu mai rămân cu nimic. – Păi…, dau să zic, dar domnul Gogu se face că nu mă aude. – Doi: La sfârşitul sezonului să nu-mi cereți salariul, chiar dacă semnați ştatul de plată. – Păi noi pe ce muncim? răbufneşte Mihai din spate. – Băiete, aici e dever ca la balamuc. V-a pus Dumnezeu mâna în cap, la toamnă plecați bogați. Încep să visez instantaneu. – De aici, arată cu degetul undeva, de la debarcader, pleacă vaporaşul cu turişti pe insula Ovidiu, ăla de-a fost surghiunit aici de greci. Nu-l corectez, îl las să vorbească. – Şi tot aici se întoarce să bea şi să mănânce. Picioarele să vă țină. Până acum o săptămână nu aveam unde-i băga, acum am şi terasă. Eu sunt mandatarul acestei locații, bate el cu degetul în birou. Dacă vă învoiți, căutați-l pe Virgil, şeful de sală, să vă ducă la magazie şi să vă luați echipamentul. – Cine e Virgil? întreb pentru o bună informare. – Îl găsiți voi, încheie domnul Gogu şi se prăbuşeşte pe scaun. Ieşim bucuroşi şi nedumeriți. Întrebăm de Virgil chiar pe Virgil. Ne duce la magazie, ne îmbrăcăm şi ne dă câte şase mese în primire. – De la şapte dimineața până la miezul nopții, ne mai spune.

*

După o săptămână, uit cum mă cheamă. Tălpile îmi sunt praf, ca palmele vara trecută. Pantofii începeau să se rupă. Fețele crăpaseră, prin tălpi simțeam cum iau contact direct cu cimentul. Avea pe unde se scurge zeama din tălpi. Se făcuse deja august. Munca era răsplătită, banii tot veneau. Câştigam şi cinci sute de lei pe zi. Am învățat că cel mai important lucru într-un local aglomerat nu este eleganța cu care serveşti, ci viteza cu care te mişti. Oamenii sunt mereu grăbiți. Prin urmare, am plătit ciubuc la bar şi la bucătărie ca să nu stau la coadă. Şi acolo trebuia să aştepți farfuriile sau băutura. Cer o pauză de-o oră să-mi cumpăr pantofi, nişte pantofi uşori şi comozi. Mihai continua să câştige mai bine decât mine, în schimb eu devin cel mai căutat ospătar. Chiar dacă eram cinci studenți, sunt singurul căruia i se spune studentul. Uneori aşteptau în picioare până se elibera o masă în sectorul meu. Banii mă făceau să nu simt oboseala. Apar fetele de la Costineşti, unele colege, altele blatiste necunoscute. La mine aveau întotdeauna o masă, Mihai era inabordabil. – Dacă tot n-ai timp să le-o tragi, de ce-ți cheltuieşti banii? mă întreabă într-o seară. – De-aia, îi răspund. Uitase că şi el a stat flămând.
Începeam munca la şapte dimineața, la doisprezecee noaptea făceam debarasarea şi la unu ne culcam. Nu vise, nu zvârcoliri. Conform înțelegerii, la fiecare sfârşit de zi lăsam suta de lei lui nea Gogu. Toată lumea era mulțumită. Mihai este prins cu nota de plată umflată. Îl umflă miliția şi-l duce cu duba. Nea Gogu sare în maşină şi-l scoate într-o oră, dar nu-l mai ține în local.
N-am cum să nu observ că de câteva seri la o masă tot întârziau două doamne, trecute de prima tinerețe. Cea brunetă mă urmărea, dacă nu cumva mă studia. Până într-o seară, când le întreb dacă mai doresc ceva (se apropia ora când trebuia să fac debarasarea). Mă roagă să mă aşez, dacă am câteva minute. Bruneta îmi spune că ar dori să ştie despre mine şi altceva decât se vede. Zâmbesc sleit de oboseală şi îi arăt mesele împovărate de farfurii, tacâmuri, solnițe şi coşuri de pâine. – Unde stai? – Într-o mizerie de cameră, îi răspund. – Unde? insistă. – La Vatra. – Ah, aici, aproape. Ochii ei migdalați nu mă scapă. – Voi veni acolo, îmi spune, nici nu mă vei simți. – Iar eu voi dormi, îi zâmbesc şi mă ridic. Nu plec până nu schimb şi fețele de masă. Şi uite-o că vine cu mine. În alte împrejurări mi-ar fi făcut mare bucurie, dar acum nu găseam în mine decât oboseală. Vorbim până la Vatra, dovedindu-se o femeie instruită, cu vocabular ales, bune maniere, contrastând cu abordarea directă de mai devreme. Scara de lemn scârțâie sub greutatea noastră. Deschid uşa şi o poftesc în intimitatea mizeriei. Râde uşor, apoi scoate de sub braț un bloc de desen şi-l aşază pe măsuță. Continuam să cred că este o ciudată. Mă gândesc la banii ascunşi sub o scândură, ascunzătoare meşterită de Mihai. Dacă diavolul poate lua orice formă, de ce n-ar putea să fie şi femeia asta plăcută, inteligentă şi provocatoare? Râde din nou şi priveşte împrejur. – Demn de un tablou. O las să-mi admire vizuina şi ies să fac un duş la baia comună. Când mă întorc, stătea pe fotoliu, îmbrăcată cum am lăsat-o, doar că pe masă mai apăruseră nişte cărbuni. Mă întind în pat şi îi spun: Nu înțeleg ce vrei. – De ce trebuie să înțelegem tot ce ni se întâmplă? îmi răspunde cu sprâncenele ridicate şi gura întredeschisă. Începe să-mi vorbească despre viața de dincolo de ce vedem, apoi de fascinația celor care intră în acel labirint… Observația ca mod de cunoaştere… a ta prin alții… întoarcerea… sufletul din carne… forme…
Dimineața mă trezesc singur. Dispăruse, în schimb lăsase o urmă pe care am privit-o câteva minute: un crochiu în cărbune cu torsul dezbrăcat al unui bărbat întins şi un colț de cameră. Era ceea ce aş fi văzut şi eu de pe fotoliul uzat. Caut în ascunzătoare, banii erau la locul lor. Mă voi întâlni cu necunoscuta la aceeaşi oră târzie ca şi noaptea trecută. Cu aceeaşi răbdare atentă m-a aşteptat şi cu aceeaşi fidelitate m-a însoțit spre locul unde îmi odihneam oasele câteva ore pe noapte. Are loc acelaşi ritual: ea se aşază în fotoliu, eu merg să mă spăl, apoi mă întind. Ea mă priveşte şi îmi arată coala care încă zăcea pe măsuță. Da, o văzusem. Bat uşor cu palma partea liberă a patului, dându-i de înțeles că o aştept. Zâmbeşte şi clatină din cap. Atunci, de ce o fi venit? mă mir. Purta acelaşi pantalon alb ca noaptea trecută. Simt toropeala cum mă cuprinde şi parcă văd ceva alb în mâinile ei. – Mă cheamă Noemi, mai aud. – Aa… Jókai Mór… – Ce-i cu Jókai Mór? încă o mai aud. Mă străduiesc să vorbesc: În Omul de aur, are… un personaj…, Noemi. De dimineață, o găsesc ghemuită lângă mine, în acelaşi pantalon alb şi cu aceeaşi bluză galbenă, doar pantofii îi lăsase lângă pat. Mă uit pe măsuță şi văd altă schiță: bărbatul era cu fața. Parcă eram eu, deşi umbrele ce-i întunecau fața, un contre-jour, îngreunau identificarea. Putea fi oricine, cea care făcuse desenul părea, mai degrabă, interesată de misteriosul colț şi de grinda din tavan. În schița din noaptea trecută lipsea partea de grindă, dar cea de acum insinua o lumină anemică ce urca spre tavan dintr-o sursă ce rămânea ascunsă în josul colii.
Atât de puține cuvinte în compania unei femei n-am rostit şi nici nu am ascultat vreodată. Ştiam că o chema Noemi, iar ea nu avea curiozitatea să-mi afle numele. I-am oferit micul dejun şi a plecat înainte ca eu să revin la masă. Începeau să vină clienții. Pe la amiază devin neglijent, cu gândul la enigmatica femeie ce-mi veghease ultimele două nopți. Abia acum, când plecase, nesperând s-o mai întâlnesc, mă curtau curiozitatea şi dorința, în egală măsură. Era ca atunci când treci pe lângă un om, iar detaliile încep să devină clare după ce te-ai depărtat de el. În cazul Noemiei, privirea atentă şi limpede, zâmbetul lipsit de stridența rictusului, binevoitor şi înțelegător, fruntea boltită, vocea caldă şi convingătoare, atât cât am auzit-o, pantalonul alb, chiar, cumințenia somnului văzut în acea dimineață, cu palmele împreunate sub tâmpla stângă, răbdarea ei îngăduitoare, toate conturau un spirit ales. Nu despre obsesii sexuale vorbeau gândurile mele, ci despre prilejul de a fi putut cunoaşte un alt fel de femeie. Până la începutul nopții am tot privit terasa de unde se înălța stridența vocilor. Vaporaşul se întoarce de pe insula Ovidiu şi terasa devine neîncăpătoare. Turiştii stau proptiți de balustrada metalică dinspre lac, cu un pahar de vin sau o halbă de bere în mână. Şi dacă ar fi venit, nu mai erau locuri. – În seara asta am pierdut prilejul să stau la o masă, aud în spatele meu. Nu a trebuit să întorc capul, i-am spus să mă aştepte câteva minute, timp în care l-am rugat pe Virgil să-mi suplinească absența pentru restul de timp, eu voi reveni doar dimineață. Se mai foloseau asemenea practici.
Iată-ne pe o terasă, la aceeaşi masă, față în față. Mi-a spus, de la bun început, că nu doreşte să facem incursiuni în trecut, nu are importanță nici numele pe care le purtăm sau ce profesii avem. Trăiam doar în timpul prezent. Doi oameni fără istorie. – Istoria oamenilor, mai spune, este stânjenitoare, uneori falsificată cu bună ştiință. Oricum, istorie, pe când prezentul nu poate fi falsificat, este observabil. Aşadar, să acceptăm omisiunea trecutului şi absența viitorului. Vorbea fără poticniri, purtând acelaşi zâmbet îngăduitor şi aceeaşi privire limpede, continuă, detaşată, lipsită de curiozități. Atunci mi-am dat seama cât de greu este să vorbească un om fără istorie cu un om fără istorie. Am râs uşor. – Oamenii, încep eu, sunt obişnuiți să vorbească iscodind, amintind, făcând conexiuni, alimentând dialogul cu amintiri… – Dar uită de prezent, de ce sunt acolo şi atunci, revine Noemi tiranică asupra înțelegerii, dacă chiar o chema Noemi. Se simțea briza, nu aveam până la malul mării decât o sută de paşi. Bem câte un pahar de vin şi ciugulim dintr-un platou. Dacă nu ar fi întuneric, am putea vedea marea. Mă ispiteşte o disertație despre omul care nu poate face abstracție întrutotul de istoria lui, ceva-ceva tot transpare, modul cum vorbeşte, cum alege şi cum leagă cuvintele, ideile pe care le antrenează în discuție, sărăcia sau cultura lui, sensibile atracții sau pasiuni. – Cum ar fi, îmi continui disertația, desenele făcute de tine, care vădesc precizie, detalii, colțul camerei, de exemplu, jocul umbrelor care vorbesc despre dorința de a valorifica subtilul în sprijinul ideii... Râde uşor şi bate din palme fără zgomot, abia atingându-le. – Ai spirit de observație, nu întâmplător te-am ales. Bănuiam că nu eşti doar ospătar. Omul este însoțit de atitudine, atitudinea vorbeşte despre caracter, privirea atentă, despre căutări şi despre suflet, moliciunea despre visător sau despre lipsa de angajament, vioiciunea – despre dinamică. Atunci de ce să mai scormoneşti în trecut? Tac. Ce spunea era just, erau adevăruri pe care a trebuit să le exprime cineva ca să devin conştient de ele. – Şi asta, îi spun, vorbeşte tot despre istorie, o femeie instruită care nu-şi caută ideile, analitică, deşteaptă… – Dar care nu a auzit de Jókai Mór şi nu a citit Omul de aur, ca să ştie cine a mai purtat numele ăsta. Ne-am chinuit, la început, apoi ne-am amuzat descoperind prezentul. Constatam, prin exercițiul propus de ea, că timpul prezent nu are filozofie şi că este la fel de greu de descoperit ca trecutul şi de intuit ca viitorul. Ne-am amuzat, am plutit pe deasupra lucrurilor în discuții suave şi aproximative, fără bătăi de cap, până când se face ora unu şi mă întreabă dacă ştiu să înot.
Doar luna şi clipocitul mărunt al valurilor. Se dezbrăcă fără ostentație, fără grabă, până rămâne fără nimic pe ea. De unde o priveam, cinci paşi mai încolo, părea un halou venit de niciunde şi hotărât să dispară pentru totdeauna. Îndoia piciorul deasupra apei şi îl lăsa fără grabă, apoi pe celălalt, iar mâinile ridicate deasupra capului păreau aripile unei păsări de noapte. În fața ei se deschidea, pe drumul poleit al apelor, o cărare spre capătul lumii. Acolo unde se adunau toate timpurile, fără viziune, fără noimă, fără încrâncenare şi fără sfârşit. Când o cuprind din spate, îmi spune: Vezi timpul prezent? Poate mai mult decât atât. Piciorul ei drept rămâne suspendat deasupra apei, eu mă lipesc de ea. – Putem crede că suntem ce vrem, dar să nu rostim ce gândim, vorbeşte încet, în acord cu clipocitul apei. Ce simți că vrei să faci? mai întreabă înaintând până când apa îi acoperă mijlocul. Poate că aş face dragoste cu un spirit superior, aş fi putut răspunde, dacă trupul ei n-ar fi atât de real, mâinile ei atât de curioase şi atât de uşor de memorat răsuflarea ei. E timpul potrivit, mai spune, şi femeia timpului prezent rămâne doar o femeie obişnuită care-şi eliberează simțurile. Am înotat, mai apoi, despărțindu-ne şi căutându-ne, găsind-o după umbra densă şi după strigătele eliberate din temnița prezentului. Îți voi fura această noapte, strigă… Câți ani să aibă Noemi? Trecuse de prima tinerețe, poate treizeci şi cinci…
Facem duş pe plajă, în dreptul cabinelor de la Cazinou, şi ne îmbrăcăm pe pielea udă, fără chiloți pe noi, rochița ei vaporoasă luând formele corpului. Ajunşi în cameră, ne dezbrăcăm din mers, punem stăpânire pe pat, unde îi redescopăr virtuți abia stăpânite, inventând şi reinventând, spulberând zăgazuri, mirându-mă cum pot să țin pasul cu ea. Înțeleg că aşa trebuie să fie o femeie pentru care nu există ziua de ieri şi nici cea de mâine. Întunericul se vlăguia în geam când trec în lumea lui Morfeu, secătuit de puteri şi de dorințe.
Mă trezesc la ora la care mă tot trezeam de mai bine de o lună. Întind mâna spre locul unde dormea femeia timpului prezent şi nu găsesc nimic. Deschid ochii larg: camera goală. Sar din pat şi caut peste tot. Pe măsuță, o carte poştală cu un răsărit de soare. Pe verso erau câteva rânduri scrise cu un creion: „Când soarele răsare într-un loc, înseamnă că de multă vreme a apus în altă parte. Noemi.”