Despre misterul lipsei de sens

Spuneam altădată că fragmentul e instrument predilect al receptării caleidoscopice şi teatrale pe care M.M. o aplică lumii: nu colectare de cioburi şi frânturi şi alăturare a lor în întâmplătoare mozaicuri în două dimensiuni, ci forțare a latențelor pluridimensionale, căci fiecare felie tomografiată a existenței e oprită de imaginația gestual-simbolică a scriitorului-regizor şi somată să-şi reveleze mai multele, posibile, continuări şi rute. Nu unicalea e itinerarul călătorilor şi fugarilor săi, ci labirintul, spirala, vârtejul, ramificația barocă, în stare de neaşteptate zboruri şi forări. Scrisul exploatează liber rămăşițe ale imaginarului debordant, neepuizat în exercițiul regizoral, tot aşa cum „împielițările” scenice se sprijină fertil pe accesul la cuvântul potrivit, la miraculoasa şi extenuanta lui diversitate figurală. Am descoperit în cărțile sale succesive un soi de privire ațintită înăuntru, de uimire albă şi de neputință calmă, o curiozitate temându-se, parcă, de propria satisfacere.
Radu G. Țeposu vorbea despre „indeterminarea ontologică” a lumii din prozele lui Măniuțiu, „o lume fastuoasă şi nițel monstruoasă, de bâlci şi arlechinadă, dar şi de farsă grotescă”. Marius Chivu plasează aceleaşi proze „undeva pe filiera teatrului ionescian şi a lirismului naumian, în acea zonă a aproximării inexprimabilului, unde totul este deopotrivă morbid şi feeric, impur, obscur şi ezoteric.” Şi încheie: „Nu găsesc nici un motiv pentru care scriitorul să rămână în umbra regizorului”. Cu totul de acord! Acum, escortând Aventurile hingherului în Balkanya (Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, 280 pagini), Dan C. Mihăilescu îi înregistrează (pe)trecerea de decenii a „singurătăților dureroase” prin „sângeroasele tragedii ale vechii Elade, prin Shakespeare, cabaretul expresionist şi teatrul-dans. A ficționat borgesian, a cultivat absurdul existențial beckettian, a făcut (amarnic sau extatic) apel la mitologia mortuară din folclorul românesc, ritualizând cu strălucitoare răceală ororile subconştientului colectiv, patima puterii, dezarticularea erotică, mecanismele terorii, uitarea şi pustiirea de sine”. În plus, epuizarea întrebărilor în confruntarea „hingherului” cu propria umbră. Dezvrăjirea e copleşitoare, dar livrată cu aceeaşi extraordinară vervă imagistică, în avalanşe de enunțuri cu dublu tăiş, ambiguizate anume în speranța identificării unei fărâme de sens, deşi e tot mai limpede că „dezechilibrul stabil” al lumii nu are vindecare.
Hingherul, personaj complex, înaintând în huruit de valențe libere, năucitoare şi doldora de subînțelesuri, este şi responsabil al morții şi vestitor al ei. Călăul (germanul henker lărgeşte sensul denumind orice ucidere, nu doar a animalelor fără stăpân) îşi exercită menirea în puhoi de variante ale lipsei de sens: „− Ascultă, îi zic, de ce-ți place ție să-ți zică lumea hingher? / − Doar ştii prea bine, rânjeşte el. Degeaba cauți să mă enervezi… Asta-i menirea mea: să hingheresc. În cazul de față, vânez şi ucid vise. Vânez visele rele ale celorlalți, ale tale, în speță, şi le omor. E o îndeletnicire care ține de ceea ce am putea numi, cu un termen precis, trans-transcendență. / − O ştiință de mare precizie… / − O îndeletnicire la fel de exactă ca termenul care o defineşte, îşi înalță hingherul sprâncenele-i epice”. „Maestru în artele volatile”, propovăduieşte nimicnicia: nimic nu înseamnă nimic, „suntem nimicnici şi dacă rămânem, şi dacă ieşim din mister”, căci „ăsta-i misterul de bază. Nimic n-are sens. Ăsta-i cel mai a-ntâia mister. Misterul lipsei de sens.”
Ne aflăm deja de o bucată de vreme în plin proces de „micşorare a omului”. Inflația reperelor existențiale sufocă orice încercare de sinteză, universul nu mai e accesibil decât în fragmente din ce în ce mai suspendate într-un prezent monoton şi, paradoxal, în nestăpânită metamorfozare. Maniera suprarealistă de transcriere îi este prozatorului la îndemână, căci punerea în scenă e ea însăşi recurs la suprarealitate: înseamnă înlocuire printr-o recuzită limitată a unui univers complex, complicat şi niciodată definitiv; liberă interpretare a virtuților sugestive ale unui text etern şi, mai ales, neîncredere în sensul comun, cel oferit de utilizarea grăbită şi fără frunte a cuvintelor. Cum observam şi altă dată, „operația” pe care o aplică suprarealismul limbajului e, cum ar spune Breton, aceea a „reîntoarcerii, dintr-un salt, în momentul naşterii semnificantului”. Rostirea însăşi devine prospectivă, printr-o „indeterminare temporală şi logică” (vezi Rostirea singulară a lui Laurent Jenny, în care se vorbeşte şi despre caracterul teatral al rostirii „originare” marcate de improvizații ludice), vizând neobosit originaritatea. Scrisul lui Măniuțiu se petrece în numele unui astfel de proiect, fascinat de miraculoasa şi extenuanta sa libertate figurală: „am văzut, dacă asta înseamnă a vedea, porți de întuneric, porți ale nopții, înşiruindu-se una după alta, la nesfârşit. Deosebeam o beznă de alta, erau miriade de porți. / – Halt! țipă hingherul. De ce naiba devii siropos? Vreau să-mi povesteşti ce-ai visat sau ce ți s-a năzărit, şi nu s-o iei razna şi să poetizezi. Asta-i curată sinucidere pentru un ajutor de hingher. De ce nu zici, pur şi simplu, că s-a făcut beznă, o beznă neagră ca smoala?”
Miniaturile şi hieroglifele – de mici dimensiuni, dar dense şi gata să accepte lecturi infinite – înscenează, şi de această dată, dialoguri prinse într-o țesătură de aşteptări înfrigurate, imponderabile, cu mereu surprinzătoare divagări metaforale. Absențele sunt sondate pentru a încropi un miez de încă-prezență, căutările oscilează periculos între ființă şi umbra ei prelungă şi înşelătoare, închipuind când delicate, stranii ombres chinoises, când groteşti secvențe de spectacol karaghioz. Chipul şi masca sunt interşanjabile după reguli absconse. Luki şi Feri sunt imagini ale unei „perfecte conviețuiri în restrişte” („dacă-i chemi pe amândoi, nu răspunde nici unul, dacă îl chemi pe unul singur, răspund amândoi”), derutantă, într-o ambianță „mai curând muzicală. O, da, muzicală”. Hingherul „are toți nasturii la cămaşă, la veston, papionul îi stă în perfect echilibru sub omuşor, alb, nepătat, iar bombeurile pantofilor îi lucesc de parcă şi le-ar fi lustruit cu o clipă mai devreme”, dar mintea îi e năpădită de cețuri, se simte „întortocheat şi obturat”. Ca „expert în nonsens”, are privilegiul de „a crede în rostul lui şi, în general, în vreun rost”, pendulând între „perplexitate şi dinamism.” Strigoi sau umbre, personajele (sau alterii) caută soluția ieşirii din impasul inconsistenței, al derizoriului şi al indiferenței, al senzației că totul e tradus „dintr-o limbă necunoscută în altă limbă tot necunoscută”: „Secretul constă în a găsi mijlocul, muchia tăioasă, subțire… Să nu fii nici în interior, nici în afară, ci acolo, la mijloc, pe fâşia crepusculară…”
Iată, în loc de încheiere, o înfruntare pe această fâşie crepusculară, una dintre descrierile scenografice de poem negru (gothic?) care ritmează prozele lui Măniuțiu: „Hingherul apucă vaza cu flori veştede de pe gheridon şi mă pocneşte cu ea, zdravăn, în tâmplă. Mă clatin, iar el saltă, alungit, până în tavan, se loveşte cu creştetul de lustră, lustra se sparge, cioburile se împrăştie peste tot, după care silueta lui filiformă, neclară, revine în contururi mult micşorate, pitice, şi gâlgâie, gâlgâie […] în peştera auzului, atât de apropiată mie şi totuşi străină, ca un receptacol indiferent, pe care îl uitasem îndreptat înspre lumea din afară, a pătruns un bubuit surd… bufnituri pe un acoperiş glisant, de tablă, ce luneca în jos. Difuz, corpul meu refuza să se închege într-o formă solidă, cu toate că simțea, obscur, amenințarea. Un țiuit melodios mi-a parcurs nervii cu iuțeala argintului viu. I-a ținut isonul zornăitul unor monezi în căuşul urechii. Pe tâmple mi s-au fixat două ventuze, adunând acolo stoluri de şoapte disparate, dizarmonice, crescând asemenea unui uruit. Lumina a fulgerat în arsura sărată a pleoapei. Lumina era zgomotoasă. Brusc, am simțit flagelarea, zvâcnetul înciudat al muşchilor sub şfichiuirile necunoscute, crisparea şi vacarmul sfredelindu-mi creierii, explodând, ridicându-mă în capul oaselor, cu ochii dilatați, cu şira spinării de gheață, primind în plin valul infernal de sunete şi lunecând parcă pe un tobogan către el, izbit cu violență de miile-i de fire rezonante, asurzindu-mă, urlând, linişteşte-te, sunt eu – linişteşte-te, sunt eu.”