Eveniment
Simona Vasilache
BIETELE FAPTE
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
Există un dispreț – frust, verde – al oamenilor de acțiune față de visători, după cum şi tifla nefăptuitorilor față de faptă. Orice întocmire are măcar un cusur, pe care-l vezi, cu ochi versat şi obosit, în toți slujbaşii. Cealaltă alegere e preocuparea de sine, căreia nu i se poate reproşa nici un exces. Să te faci, vandabilă sau nu, o operă de artă.
De asemenea îndreptar leonin (sic!) a ascultat, întocmai, Mateiu Caragiale, semnând franțuzeşte, în rang de conte Karabey. Nu o viață, ci o intrigă, nu un chip, ci un trompe l’oeil. Care creează aşteptări. Un scenariu romantic, în care intră şi nişte însemnări pierdute cu schepsis, prin anii ’40. Fantezia, fără să se formalizeze prea mult, umple viața acestui unic personaj al nu foarte bogatei lui opere. Lectura frățească, amuşinând coduri şi căutând chei care li se dau doar oamenilor de încredere, la care obligă, aproape, orice carte iscălită Mateiu (altminteri nu pricepi nimic...), nu poate fi mai firesc continuată decât printr-o reconstituire asemeni „vindecărilor” de carte veche, în care fâşii de substanță recuperată se aplică pe materiale-suport. E ceea ce face, într-o apocrifă cu titlu baroc, apărută recent la Curtea Veche, Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoțite de un inedit epistolar precum şi indexul ființelor, lucrurilor şi întâmplărilor, Ion Iovan. Cel care-şi ia, pentru sine, modestul rol de orchestrator al unui material regăsit, adăugându-se atâtor mistificatori fabuloşi, a căror informație covârşitoare – dar care fan, la urma urmei, nu ştie totul despre vedeta lui? – e întrecută doar de marea, generoasa lor naivitate în care, bucurându-ne cu ei de „descoperire”, le suntem, de bună seamă, complici.
Nimic nu anunță agonia, în acest jurnal nemulțumit, scris (de Mateiu, pesemne) cu încrețirea unor cute fine la baza nasului şi spre consemnarea, încântată, de data asta, a altor plăceri decât cele cărora li se dedau oamenii obişnuiți, literații y compris. Totuşi, e ultimul an, 1935, din viața, nici lungă, nici împlinită, a unui scriitor privit mai curând cu reținere decât cu prețuire confraternă. Aproape un incomod, cu nostalgiile lui belle-époque, în frământații anii ’30, când altă generație îşi face intrarea. Când toată suflarea citeşte Proust, şi când pasul lumii se schimbă. Nişte caraghioşi, priviți cu o simpatie rănită care seamănă foarte bine cu cea a lui Caragiale-père. Citindu-i pe amândoi, şi neputând, mi se pare, să-ncline decisiv balanța, Ion Iovan face din Mateiu un ins cu două nivele. În stratul în care-l aruncă, din timp în timp, amărăciunile îndoielii (poți şti că eşti cel care te crezi?), e berarul întreg, repudiatul coțcar berlinez, mascându-şi nemulțumirea profundă printr-o aparentă poftă de huzur. Nu face, mai fin, mai manierat, şi Mateiu la fel?
Aşchia lui Moş Virgulă îl atinge, de bună seamă, pe acest perfecționist al literaturii şi al persoanei. „Cred că asta mă îndepărtează de scris: miile de cărți bine făcute” (p. 18) şi ce altă temă de lamento decât lipsa unor urmaşi de orice fel, secătuirea vînei pe care, oricum, timpurile o s-o înnăbuşe? Ca Mateiu însuşi se jeluieşte Ion Iovan pentru el, pentru spleen-ul lui, pentru răutățile subțiri şi pentru micile bucurii, câştigate – culmea! – orânduind poiata unui conac de țară.
Totuşi, deşi ar fi fost, poate, mai comod aşa, Ultimele însemnări... nu sunt jurnalul unui autist. Dimpotrivă. Având – vanitatea moare ultima! – nevoia esențială de-a fi văzut, acest Mateiu de fabricație documentară, dar atât de, vorba clasicilor, potrivit cu firea, nu se dă în lături de la a vedea. Frecventează Capşa, pentru câte un entrevue cu Adrian Maniu, şi pentru caricaturi de grup ale celorlalți, Eliade, Țuțea, Sebastian. Nici generațiile mai vârstnice nu scapă de atingerile impecabile ca stil, dulce-înveninate ca fond: „cap de conte Tolstoi, deşi taică-său a fost un hoț de arendaş teleormănean” (despre Galaction, p. 52). Specialist în genealogii, cum era bătrânul în lanțuri ale slăbiciunilor – morburile marilor familii nu sunt, în esență, altceva, acest Mateiu refăcut de Ion Iovan pare să ştie tot despre oricine, să facă legături, să plaseze etichete, până într-acolo încât lumea literară, culturală, în genere, devine un clasor uriaş prin care viermuiesc tipuri, în aşteptarea fixării definitive. La care el, hélas, a ajuns: „Am conştiința de a fi ultimul. Nu ultimul Caragiale – ultimul Mateiu! Până la urmă poporanul Ion Luca se va dovedi repetabil, oricând poate să apară un ins de tipul lui. Pe mine însă nu mă va repeta nimeni.” (p. 77) O profeție făcută cu o siguranță a vremurilor noastre, dar strecurată foarte bine în sinele orgolios al unei unicități conştiente de singurătatea ei şi, prin asta, nefericite.
Convins că Mateiu şi-a scris, verde pe galben, viața în operă, cu tot haloul de neîmpliniri ogoite stilistic, Ion Iovan aduce, într-un vis, o Pena Corcoduşa, în altul o cădere în Dâmbovița, ca fâlfâiri ale istoriei închipuite care vine, la final, s-o covârşească pe cealaltă în care, oricum, de mult nu mai e loc de fapte: „până la urmă, izbânda înseamnă să dai cu tifla nătăfleților morți de inimă pentru funcții, pentru femei, pentru scrieri”. (p. 79) şi inima, nemaiavând pentru ce bate, se răceşte uşor, şi stă, pe nebăgate de seamă. Fără încordarea, vulgară, a luptei. Şi în disprețul rațiunilor unei vieți: „Literatura, ca şi politica sau biserica, o codoaşă infectată cu boale lumeşti.” (p. 91).
Ce face, ne putem întreba, acest aristocrat al retragerii? Se observă, de la hilare semne de bătrânețe şi ipohondrie (tensiunea, temperatura), până la ocoluri largi prin univers unde, nu-i aşa, se va întoarce. Iată, de pildă, această însemnare din pârgul verii: „Ieri m-am culcat târziu; mare parte din noapte, pe răcoare, am privit cerul. Steaua Ciobanului sta agățată în vârful unuia din salcâmi, iar toată partea de vest, cât vedeam pe sub streaşină, era bătută de Calea Rătăciților. Sclipeau, de o parte şi de alta a lunii pline, Hercule şi Pegasus.” (p. 218) Puterea şi inspirația. Amândouă, disprețuite. Amândouă, inutile.
Ce rămâne, către sfârşitul jurnalului? „Imaginea unui bărbat stylé, trecut de primii cincizeci de ani: Eu”. (p. 329) O consolare, acel adjectiv care merită toată penitența. Căci penitență este, sub liniştea ridicată peste şicane. Ultima răsplată, ultimul dar în lumea în care pe fiecare îl preocupă alții, e întoarcerea ta la tine: „una din acele nopți în care trăieşti senzația că poți fi numai al tău, ignorând politica, afacerile, literatura. Calme, froideur glaciale, style de vie.” (p. 355) Este 16 ianuarie 1936. Peste o zi, Mateiu Caragiale nu mai trăieşte.
De aici, cel care l-a scris devine cel care-l explică. Un glosar ca o lume în mişcare, dându-i cărții cea de-a doua lectură posibilă, de enciclopedie cu accente sentimentale, alimentând indiscrețiile cu care deschidem jurnalele (altfel, de ce ne-ar interesa, bunăoară, că sub prietenescul Conul Alecu şade Marghiloman?) însoțeşte însemnările aşa-zis găsite. Epistolele, în fine, cu comicării obişnuite – la înmormântare se fac dispăruți, pentru un doliu comme il faut, exact prietenii cei mai buni, însă Cella Delavrancea, crunt condamnată în jurnal, punctează la imagine, cu pretinse amante descumpănite şi cu pretinşi copii, cu o sumbră dare de seamă pentru prezent. Care nu e, pentru Mateiu de-al doilea cum, de bună seamă, nici pentru cel dintâi, ce o să cer. Este, în schimb, ce li se dă...
Dincolo de efortul documentar, uriaş, pe care nu-l pot motiva decât o mare iubire, şi deprinderea de a-ți trăi lecturile, dincolo de stilul matein de-adevărat, care, iarăşi, nici nu se moşteneşte, nici nu se copiază, doar se împrumută frățeşte, după ani mulți de conviețuire în spirit, dincolo de figuranți şi decoruri enorme, mobilizate pentru a pune în scenă un singur an, însă unul ca o placă turnantă, cartea lui Ion Iovan e altceva. O flamură ridicată după tipicul de fiecare seară, de la moşie, ca să-i spună, după trei sferturi de veac, tragicului răsfățat al unei sorți interesante, atâta lucru: că a înțeles.
SIMONA VASILACHE
De asemenea îndreptar leonin (sic!) a ascultat, întocmai, Mateiu Caragiale, semnând franțuzeşte, în rang de conte Karabey. Nu o viață, ci o intrigă, nu un chip, ci un trompe l’oeil. Care creează aşteptări. Un scenariu romantic, în care intră şi nişte însemnări pierdute cu schepsis, prin anii ’40. Fantezia, fără să se formalizeze prea mult, umple viața acestui unic personaj al nu foarte bogatei lui opere. Lectura frățească, amuşinând coduri şi căutând chei care li se dau doar oamenilor de încredere, la care obligă, aproape, orice carte iscălită Mateiu (altminteri nu pricepi nimic...), nu poate fi mai firesc continuată decât printr-o reconstituire asemeni „vindecărilor” de carte veche, în care fâşii de substanță recuperată se aplică pe materiale-suport. E ceea ce face, într-o apocrifă cu titlu baroc, apărută recent la Curtea Veche, Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoțite de un inedit epistolar precum şi indexul ființelor, lucrurilor şi întâmplărilor, Ion Iovan. Cel care-şi ia, pentru sine, modestul rol de orchestrator al unui material regăsit, adăugându-se atâtor mistificatori fabuloşi, a căror informație covârşitoare – dar care fan, la urma urmei, nu ştie totul despre vedeta lui? – e întrecută doar de marea, generoasa lor naivitate în care, bucurându-ne cu ei de „descoperire”, le suntem, de bună seamă, complici.
Nimic nu anunță agonia, în acest jurnal nemulțumit, scris (de Mateiu, pesemne) cu încrețirea unor cute fine la baza nasului şi spre consemnarea, încântată, de data asta, a altor plăceri decât cele cărora li se dedau oamenii obişnuiți, literații y compris. Totuşi, e ultimul an, 1935, din viața, nici lungă, nici împlinită, a unui scriitor privit mai curând cu reținere decât cu prețuire confraternă. Aproape un incomod, cu nostalgiile lui belle-époque, în frământații anii ’30, când altă generație îşi face intrarea. Când toată suflarea citeşte Proust, şi când pasul lumii se schimbă. Nişte caraghioşi, priviți cu o simpatie rănită care seamănă foarte bine cu cea a lui Caragiale-père. Citindu-i pe amândoi, şi neputând, mi se pare, să-ncline decisiv balanța, Ion Iovan face din Mateiu un ins cu două nivele. În stratul în care-l aruncă, din timp în timp, amărăciunile îndoielii (poți şti că eşti cel care te crezi?), e berarul întreg, repudiatul coțcar berlinez, mascându-şi nemulțumirea profundă printr-o aparentă poftă de huzur. Nu face, mai fin, mai manierat, şi Mateiu la fel?
Aşchia lui Moş Virgulă îl atinge, de bună seamă, pe acest perfecționist al literaturii şi al persoanei. „Cred că asta mă îndepărtează de scris: miile de cărți bine făcute” (p. 18) şi ce altă temă de lamento decât lipsa unor urmaşi de orice fel, secătuirea vînei pe care, oricum, timpurile o s-o înnăbuşe? Ca Mateiu însuşi se jeluieşte Ion Iovan pentru el, pentru spleen-ul lui, pentru răutățile subțiri şi pentru micile bucurii, câştigate – culmea! – orânduind poiata unui conac de țară.
Totuşi, deşi ar fi fost, poate, mai comod aşa, Ultimele însemnări... nu sunt jurnalul unui autist. Dimpotrivă. Având – vanitatea moare ultima! – nevoia esențială de-a fi văzut, acest Mateiu de fabricație documentară, dar atât de, vorba clasicilor, potrivit cu firea, nu se dă în lături de la a vedea. Frecventează Capşa, pentru câte un entrevue cu Adrian Maniu, şi pentru caricaturi de grup ale celorlalți, Eliade, Țuțea, Sebastian. Nici generațiile mai vârstnice nu scapă de atingerile impecabile ca stil, dulce-înveninate ca fond: „cap de conte Tolstoi, deşi taică-său a fost un hoț de arendaş teleormănean” (despre Galaction, p. 52). Specialist în genealogii, cum era bătrânul în lanțuri ale slăbiciunilor – morburile marilor familii nu sunt, în esență, altceva, acest Mateiu refăcut de Ion Iovan pare să ştie tot despre oricine, să facă legături, să plaseze etichete, până într-acolo încât lumea literară, culturală, în genere, devine un clasor uriaş prin care viermuiesc tipuri, în aşteptarea fixării definitive. La care el, hélas, a ajuns: „Am conştiința de a fi ultimul. Nu ultimul Caragiale – ultimul Mateiu! Până la urmă poporanul Ion Luca se va dovedi repetabil, oricând poate să apară un ins de tipul lui. Pe mine însă nu mă va repeta nimeni.” (p. 77) O profeție făcută cu o siguranță a vremurilor noastre, dar strecurată foarte bine în sinele orgolios al unei unicități conştiente de singurătatea ei şi, prin asta, nefericite.
Convins că Mateiu şi-a scris, verde pe galben, viața în operă, cu tot haloul de neîmpliniri ogoite stilistic, Ion Iovan aduce, într-un vis, o Pena Corcoduşa, în altul o cădere în Dâmbovița, ca fâlfâiri ale istoriei închipuite care vine, la final, s-o covârşească pe cealaltă în care, oricum, de mult nu mai e loc de fapte: „până la urmă, izbânda înseamnă să dai cu tifla nătăfleților morți de inimă pentru funcții, pentru femei, pentru scrieri”. (p. 79) şi inima, nemaiavând pentru ce bate, se răceşte uşor, şi stă, pe nebăgate de seamă. Fără încordarea, vulgară, a luptei. Şi în disprețul rațiunilor unei vieți: „Literatura, ca şi politica sau biserica, o codoaşă infectată cu boale lumeşti.” (p. 91).
Ce face, ne putem întreba, acest aristocrat al retragerii? Se observă, de la hilare semne de bătrânețe şi ipohondrie (tensiunea, temperatura), până la ocoluri largi prin univers unde, nu-i aşa, se va întoarce. Iată, de pildă, această însemnare din pârgul verii: „Ieri m-am culcat târziu; mare parte din noapte, pe răcoare, am privit cerul. Steaua Ciobanului sta agățată în vârful unuia din salcâmi, iar toată partea de vest, cât vedeam pe sub streaşină, era bătută de Calea Rătăciților. Sclipeau, de o parte şi de alta a lunii pline, Hercule şi Pegasus.” (p. 218) Puterea şi inspirația. Amândouă, disprețuite. Amândouă, inutile.
Ce rămâne, către sfârşitul jurnalului? „Imaginea unui bărbat stylé, trecut de primii cincizeci de ani: Eu”. (p. 329) O consolare, acel adjectiv care merită toată penitența. Căci penitență este, sub liniştea ridicată peste şicane. Ultima răsplată, ultimul dar în lumea în care pe fiecare îl preocupă alții, e întoarcerea ta la tine: „una din acele nopți în care trăieşti senzația că poți fi numai al tău, ignorând politica, afacerile, literatura. Calme, froideur glaciale, style de vie.” (p. 355) Este 16 ianuarie 1936. Peste o zi, Mateiu Caragiale nu mai trăieşte.
De aici, cel care l-a scris devine cel care-l explică. Un glosar ca o lume în mişcare, dându-i cărții cea de-a doua lectură posibilă, de enciclopedie cu accente sentimentale, alimentând indiscrețiile cu care deschidem jurnalele (altfel, de ce ne-ar interesa, bunăoară, că sub prietenescul Conul Alecu şade Marghiloman?) însoțeşte însemnările aşa-zis găsite. Epistolele, în fine, cu comicării obişnuite – la înmormântare se fac dispăruți, pentru un doliu comme il faut, exact prietenii cei mai buni, însă Cella Delavrancea, crunt condamnată în jurnal, punctează la imagine, cu pretinse amante descumpănite şi cu pretinşi copii, cu o sumbră dare de seamă pentru prezent. Care nu e, pentru Mateiu de-al doilea cum, de bună seamă, nici pentru cel dintâi, ce o să cer. Este, în schimb, ce li se dă...
Dincolo de efortul documentar, uriaş, pe care nu-l pot motiva decât o mare iubire, şi deprinderea de a-ți trăi lecturile, dincolo de stilul matein de-adevărat, care, iarăşi, nici nu se moşteneşte, nici nu se copiază, doar se împrumută frățeşte, după ani mulți de conviețuire în spirit, dincolo de figuranți şi decoruri enorme, mobilizate pentru a pune în scenă un singur an, însă unul ca o placă turnantă, cartea lui Ion Iovan e altceva. O flamură ridicată după tipicul de fiecare seară, de la moşie, ca să-i spună, după trei sferturi de veac, tragicului răsfățat al unei sorți interesante, atâta lucru: că a înțeles.
SIMONA VASILACHE