Dă-ne, Doamne, luciditate, să ne ajungă smerenia!

Şapte miliarde de ființe umane. Nu pot să-mi închipui cifra aceasta, fără ca egocentrismul să se cutremure şi să suporte pierderi de vanități, orgolii, mândrii, aroganțe, înfumurări, elitisme. Simpla idee a câte alte vanități se etalează pe pământ, a câte personalități sunt convinse că sunt unice şi ireductibile, a câte mândrii luptă pentru supremație în spații mici, a câte orgolii se satisfac numai într-un orăşel de provincie, fără măcar conştiința că mai departe de granițele lui, pentru miliarde de oameni, rămân necunoscute şi indiferente, simpla idee mă face să mă jenez de „umflările” periodice ale eului propriu. Nu mai pot merge pe stradă cu atitudinea omului esențial lumii, care duce „pe umeri” problemele umanității, fără de mintea căruia universul parcă ar sta în loc şi nu mă pot abține să nu zâmbesc înțelegător când văd atitudinea asta la alții. Cât valorează unicitatea mea în fața a şapte miliarde de ființe asemenea? Cât de special pot fi eu, ca să fac față şi să mă diferențiez în mod real de miliardele acestea de oameni?
Trăim în amăgire, ne iubim şi ne prețuim nemăsurat, ne credem necesari celor pe care-i iubim, societății, lumii. Câtă zădărnicie! Dacă ființa umană ar fi mai des lucidă, dacă nu ar pierde aşa de repede perspectiva întregului, chiar dacă îi este mult mai comod să o uite, să se iluzioneze, poate ar pricepe şi ce puțin este sau cât o împiedică în a afla cine este, toate vanitățile pe care le cultivă de bunăvoie. Poate răul s-ar diminua astfel, ar exista mai puține jocuri ale puterii de nu ar crede omul că doar de el depinde lupta şi rostul adevărat al lumii. Într-un pariu pascalian, nu s-ar pierde mai nimic renunțând la orgolii, dar s-ar câştiga enorm. Ființa umană s-ar câştiga de fapt pe sine însăşi.
Conştientizarea a cât de neînsemnat eşti privit la scară universală te va provoca măcar să trăieşti mai înțelept. Grija de sufletul şi trupul tău nu e înlăturată prin renunțarea la aroganță, ba dimpotrivă, aş spune, capeți o perspectivă corectă asupra ei, grija ta devenind răspunsul la darul pe care Dumnezeu ți l-a făcut. Înveți să nu-ți mai pretinzi lucruri care nu stau în puterea ta, înveți să te porți cu tine aşa cum se cuvine, înveți să fii bun şi cu alții, înveți să te eliberezi de frustrări, de micisme, să te iei întocmai şi să te protejezi.
Şi, ca să scriu mai uşor şi mai adevărat, voi trece la persoana întâi singular. Singurul om, în fond, de care mi-e imposibil să scap sunt eu însămi. Pe mine numai nu mă pot lăsa deoparte, pe mine numai nu mă pot abandona. Orice decizie, oricât de radicală sau de absurdă, nu va putea rupe legătura cu mine, nici sufletească, nici trupească. De când am înțeles lucrurile acestea, mă pedepsesc mai puțin, dar mă străduiesc mai mult să cresc în mine atitudinile potrivite. Căci nu vreau să sufăr în urma gesturilor şi faptelor mele greşite, otrăvite de sentimente negative, nici să mă urăsc din pricina răului pe care l-aş aduce în lume prin mine.
Aproape zilnic, îmi fac timp să-mi pun câte o întrebare cu privire la mine însămi. Cât de departe au ajuns trupul şi sufletul meu pe drumul în jos, în degradare, în moarte? Izolarea mea reflectă oare o neputință de comunicare? Atâta singurătate nu mă va duce în cele din urmă la pierderea laturii ei luminoase, benefice şi nu-i voi descoperi într-o zi doar durerea, întunericul? Nu răspund niciodată la ele în răspăr cu iubirea de sine. Iubirea de sine, ea, nu-mi dă voie să mă condamn. Şi cine ştie dacă se va da la o parte când va fi de-a dreptul nevoie?! Uitându-mă în jur, la câtă degradare umană însoțită de iubire de sine există, mă îndoiesc şi de voința mea. Mai curând, să mă apăr cum pot, dar susținut, de reaua făptuire, să cultiv în mine binele şi să nu fie nevoie să mă condamn şi să nu pot!
Alte întrebări, „cum e cu putință să fiu eu însămi?”, sau mai simplu, „cum e să fiu eu?”, nu-mi dau pace, dar îmi confirmă, iar şi iar, dragostea de mine însămi, una nu narcisiacă, ci onestă, firească, a celui care se poartă pretutindeni pe sine, care nu poate scăpa nicicum de sine, care nu se poate identifica şi nu vrea să se schimbe trup şi suflet cu nimeni altcineva. Întrebările de felul acesta mă împrietenesc cu mine. Sunt ființa cea mai apropiată şi cea mai în măsură să îmi port de grijă. Nimeni altcineva nu mă cunoaşte cum mă cunosc eu, nu mă simte mai profund, deci, nici nu m-ar putea îngriji mai potrivit.
Îmi asum grija față de mine. Uneori, responsabilitatea aceasta chiar mă înduioşează. E ca şi cum trupul meu ar fi neajutorat fără eul rațional, care îl priveşte din afară şi îl încurajează să trăiască. De la conştientizarea că sunt necesar legată de trup, aşa cum sunt şi de minte, capacitatea mea de dedublare e şi mai puternică, eul obiectiv e distinct trasat, dar mai blând, pe de altă parte. E blândețea înțelegerii. Adesea mă dojeneşte: „Vezi cum am grijă de tine? Vezi cum sunt mereu aici să te ajut şi să te sprijin când ți-e greu, să-ți reamintesc că trebuie să fii bucurie şi bunătate, ca să înduri mai uşor toate?” Răspund cu seninătate, o seninătate precum cea a copiilor, luminoasă, eului protector.
Când sufletul cârteşte împotriva lui şi a vieții ce i-a fost dată, mă întorc, mental, la un unic experiment. Îmi adresez întrebarea dacă nu aş vrea să-mi schimb trupul şi gândirea cu altcineva. Apoi, îmi închipui că mă identific, pe rând, cu X, Y sau Z, privind, atât cât îmi permit cunoştințele, concret la situația lor existențială. În mod bizar, cea mai mare reținere este de ordin fizic. Trupul nu poate să mintă şi e mereu cu un pas înaintea gândirii, când i se propune să facă ceva. Doar ideea că aş putea fi îndrăgostită, ori mai rău, că m-aş simți datoare să mă apropii fizic de un bărbat ori de o femeie anume, mă împiedică radical să înaintez în identificare, îmi dă un straniu sentiment de imposibilitate, de necunoscut respingător. Temerea aceasta mă provoacă însă şi să-mi revizuiesc atitudinea față de mine însămi, să văd şi mai profund frumosul şi inocența din condiția mea, să mă leg mai trainic de mine.
Revenind, când ai priceput că eşti mic şi nefiresc fiind orgolios, căci orgoliile îți sunt numai obstacole în evoluția interioară, înveți să fii autentic, să te preocupe mai puțin celebritatea, imaginea şi mai mult cine eşti şi ce ți se întâmplă. Fără vanitate, vei fi mai puțin absurd, fără mândrie, mai puțin orb, iar acțiunile tale, toate, mai puțin date zădărniciei. Virtuțile personale nu sunt trofee, ci un fond bun care rabdă educația. Sunt trepte pentru înțelegere. Faptele noastre nu sunt de ochii lumii, ci iarăşi trepte în căutarea sufletului. Să iei câte ceva din orice experiență trăită, să te bucuri de darul întâlnirii cu oamenii, auzim asta des, dar chiar mi se pare a da seama de adevărata misiune umană. Crezi în tine ca în acea ființă venită pe lume cu un scop, unul nu de ea stabilit, dar de care trebuie să se îngrijească şi să-l ducă la împlinire. Dă-ne, Doamne, luciditate, să ne ajungă smerenia!