Două opinii despre o carte
Mircea Bârsilă
Zâmbetul lui Eminescu
Articol publicat în ediția Viața Românească 1/2016
Mărturii despre Eminescu.
Povestea unei vieți spusă de contemporani.
Selecție, note, cronologie şi prefață de Cătălin Cioabă.
Editura Humanitas, 2014
Revista Familia (în care Iosif Vulcan l-a debutat pe Eminescu) a lansat în numărul 7 din 1889 îndemnul ,,Scrieți amintiri’’ ...despre Eminescu. Ulterior, respectivul îndemn a fost preluat şi de alte reviste, iar amintirile despre Eminescu au fost adunate, în lungul vremii, în mai multe volume: de la Omagiu lui Mihai Eminescu, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa (alcătuit de Comitetul Comemorării – Galați şi tipărit la Atelierele Grafice Socec şi Co. Societate anonimă, la Bucureşti, în 1909) la Mihai Eminescu în amintirile contemporanilor (selecție texte şi prefață de Daniel Corbu, Princeps Edit, Iaşi, 2005).
În secțiunea ,,Bibliografie’’ a antologiei de mărturii despre Eminescu intitulată Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani, (Editura Humanitas, 2014), autorul, domnul Cătălin Cioabă, reține titlurile toturor cărților al căror conținut îl constituie mărturiile despre Eminescu ale celor ce au avut privilegiul de a fi fost contemporani cu marele poet.
Materialul memorialistic selectat de Cătălin Cioabă a fost ordonat în cinci capitole (I - ,,Copilăria şi peregrinările tinereții’’, II - ,,Anii de maturitate’’, III - ,,Anii târzii. Boala’’, IV - ,,Evocări din anul morții’’, V - ,,Povestiri, anecdote, imagini’’), iar scopul întocmirii acestei antologii este explicat limpede în prefață: ,,şi astăzi, cred, amintirile despre Eminescu se cer nu doar tipărite ca atare, dar şi readunate laolaltă, organizate din nou într-un ansamblu coerent, care să cuprindă tot ceea ce s-a scris – semnificativ – de către cei care l-au cunoscut’’ (,,Portret de cuvinte’’; p. 5, s.n.).
,,Nota editorului’’, din aceeaşi secțiune introductivă, conține următoarele precizări asupra principiului de care a fost călăuzit autorul în actul de antologare („editorul unor astfel de pagini trebuie să dea dovadă de un discernământ aparte,(...) să separe tot ceea ce e veridic, autentic şi semnificativ de omagiul gol, de lamentația bombastică sau de vocea celui care înşiră cuvinte ‘lustruindu-se pe el’ ”(p.7) şi, respectiv, o descriere a procedurii, a procesului efectiv de realizare a acestei antologii: ,,Textele antologate au fost transcrise atât din revistele sau volumele în care au apărut pentru prima oară, cât şi din ediții critice sau antologii ale amintirilor despre Eminescu [...]. Cu privire la selecție, sunt de precizat două lucruri: au fost incluse atât texte integrale, atunci când erau dedicate exclusiv evocării lui Eminescu, cât şi fragmente de text din scrieri în care amintirile despre poet apar doar ocazional’’( p. 15).
Pe scurt, selecția şi ordonarea materialului s-au împlinit sub semnul unei abordări ,,cu decență comprehensivă’’ a textelor referitoare la desfăşurarea destinului lui Mihai Eminescu.
Respectivele precizări au, desigur, şi o menire strategică: aceea de a feri antologia de eventualele reproşuri ale celor preocupați de punerea în lumină a victimizării lui Eminescu-gazetarul. În această privință mă gândesc, de pildă, la eminentul filolog Nicolae Georgescu.
Din perspectiva acestor cercetători ai vieții lui Eminescu, ,,sancționarea’’ inflexibilului gazetar va fi fost o reacție acidă la furibundele atacuri eminesciene la adresa celor mai de seamă politicieni ai vremii (I. C. Brătianu, Eugeniu Carada, V. Boerescu, C. A. Rosetti...) şi chiar şi împotriva lui Carol I, căruia îi reproşa, între altele, cedarea sudului Basarabiei. În articolele sale din Timpul, dar şi în însemnările rămase în manuscrise apar, frecvent, termeni şi sintagme care conțin cuvinte ca: ,,spion’’, ,,agent’’ ,,trădător’’, ,,conspirator’’, ,,amestec străin’’ ,,cabală’’ ,,înțelegere secretă’’, ,,cheltuieli secrete’’, ,,corespondență secretă’’... (vezi George Ene, Eminescu. Securitatea şi siguranța națională a României, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014). Aflăm din acest studiu şi un amănunt picant: în ms. 2257, XV (p.405), Mite Kremnitz este numită Leda: ,,Subliminal, criptonimul Leda sugerează o trimitere discretă la relațiile intime ale acesteia cu Titu Maiorescu, cumnatul ei, ale cărui supranume – Zeus şi Jupiter – circulau în mediul junimiştilor’’ (ibidem, p. 342).
Parcurgând cartea alcătuită de Cătălin Cioabă, am încercat, în mai multe rânduri, să fac abstracție de ceea ce înseamnă pentru mine poetul Mihai Eminescu. Să-l văd, aşadar, pur şi simplu, în ipostaza de om ca toți oamenii. Încercarea a fost zadarnică: nu am putut să-l despart pe Eminescu-omul de Eminescu–poetul. Şi, când spun asta, vreau să subliniez un ,,aspect’’ unificator al textelor memorialistice: toate amintirile celor ce au fost contemporani cu el sunt trecute prin filtrul care face din Eminescu–omul gazda lui Eminescu-poetul.
Pe de altă parte, faptele curente de viață ale lui Eminescu ne arată doar fața ,,laică’’ a unui Ianus Bifrons sau, altfel spus, masca genialului poet.
Se cuvine să precizez că folosesc cuvântul ,,mască’’ în afara înțelesurilor sale de bază, ce implică ideea de camuflare, deghizare, travestire (rituală sau nerituală). În accepția dorită de mine, acest cuvânt nu are legătură nici cu obiectul – transfigurator – de teatru (,,persona’’) şi nici cu ,,persona’’ ca termen, ce, din perspectiva lui C.G. Jung, desemnează ,,masca compatibilă cu un rol acceptat din punct de vedere social, în spatele căreia un individ îşi poate ascunde sentimentele cele mai intime şi impulsurile, pentru a se adapta societății în care trăieşte’’. Prin cuvântul mască voiesc a desemna alteritatea lui Eminescu, dublul firesc al identității sale profunde, ca poet, acea componentă lumească a portretului său.
Mie, ca să fiu sincer, mi-ar fi plăcut ca posteritatea să nu fi ştiut nimic despre boala şi despre moartea lui Eminescu, despre necropsia publică şi despre soarta creierului său... În copilărie, socoteam că nebunia sa va fi fost un fel de sublimare a genialității ,,ce i s-a dat’’. În anii adolescenței, am receptat-o ca o revoltătoare nedreptate a destinului. Mai târziu, dobândind anumite informații despre biografia lui Homer, am pus semnul egalității între boala (cu intermitențe) a lui Eminescu şi orbirea celui ce a scris Iliada şi Odiseea. Apoi, am fost tot mai interesat de cărțile care aveau ca obiect ,,a doua viață’’ a lui Eminescu şi acțiunile, cu efecte atât de grele, de compromitere, cum susțin autorii acelor cărți, a autorității semnăturii sale.
Evlavia mea în fața miracolului numit Eminescu s-a condensat, odată, într-un vis în care am dat mâna cu el şi l-am sărutat pe ambii obraji: un Eminescu tânăr, pe la 27-28 de ani, de o vitalitate debordantă, îmbăcat într-un costum nou-nouț, cu cravată, o cravată albastră... L-am invitat la un vin... ,,Mă grăbesc, nu am timp’’. ,,Aici, au vin şi la ulcică’’... ,,Nu, nu, mă grăbesc’’. Şi, cum mergeam în lungul unei alei, printr-un parc, l-am rugat să-mi spună care a fost ultimul lui vis (în sensul de bază al cuvântului). A schițat un zâmbet enigmatic şi s-a îndepărtat ținând în mâna dreaptă o clasică geantă maronie. (Poate că în următoarea ediție a ,,Mărturiilor’’..., Cătălin Cioabă o va include şi pe aceasta !!!).
În visul acela, Eminescu mi s-a părut cu mult mai real decât cel din mărturisirile despre el. Desigur, această ,,părere’’ este tributară doar faptului că, pe măsură ce trece vremea, îmi este tot mai greu, în regimul meu diurn, să mi-l imaginez pe Mihai Eminescu existând în felul celorlalți muritori.
Mai mulți ,,mărturisitori’’ au remarcat permanentul zâmbet al lui Eminescu. Să fi fost zâmbetul acela doar o protectoare marcă fizionomică? Să fi fost semnul încifrat al unei fireşti condescendențe generate de conştiința valorii izbânzilor sale poetice... din noaptea trecută, de alaltăieri, din săptămânile petrecute, una după alta, aplecat asupra hârtiilor de scris?
Dar să revin la ,,decenta’’ antologie Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani, care se citeşte ca un roman realist, fără glisări spre hagiografie. Un roman alcătuit din fragmente disparate despre viața unuia dintre cei mai mari poeți ai lumii din toate veacurile. Un roman al vârstelor lui Eminescu: Eminescu–copil, Eminescu–şcolar şi adolescent, Eminescu–peregrinul, Eminescu–student, Eminescu la maturitate, Eminescu – îndrăgostit, Eminescu – bărbatul cu o mare vitalitate, Eminescu cel calm şi cumpătat, cel ironic, cel glumeț, cel retras în pâcla din crâşme, cel care nu ieşea zile întregi din casă, cel cu un permanent surâs pe buze, cel ce se muta de la o gazdă la alta, cel de o superbă bunătate suflească şi, apoi, cel bolnav şi de nerecunocut şi ale cărui gesturi şi fapte nu mai aveau nici o legătură cu geniul său: ,,cea mai înaltă încorporare a inteligenței române’’, cum afirmase Titu Maiorescu.
Impresionează, de asemenea, plăcut, în această antologie, atitudinea echidistantă față de ,,oferte’’, binevenita organizare a conținutului şi toate celelalte secvențe care îi conferă statutul de ,,lucru’’ foarte bine făcut: prefața, cronologia, imaginile şi, desigur, bibliografia consemnată cu necesara responsabilitate filologică.
Povestea unei vieți spusă de contemporani.
Selecție, note, cronologie şi prefață de Cătălin Cioabă.
Editura Humanitas, 2014
Revista Familia (în care Iosif Vulcan l-a debutat pe Eminescu) a lansat în numărul 7 din 1889 îndemnul ,,Scrieți amintiri’’ ...despre Eminescu. Ulterior, respectivul îndemn a fost preluat şi de alte reviste, iar amintirile despre Eminescu au fost adunate, în lungul vremii, în mai multe volume: de la Omagiu lui Mihai Eminescu, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa (alcătuit de Comitetul Comemorării – Galați şi tipărit la Atelierele Grafice Socec şi Co. Societate anonimă, la Bucureşti, în 1909) la Mihai Eminescu în amintirile contemporanilor (selecție texte şi prefață de Daniel Corbu, Princeps Edit, Iaşi, 2005).
În secțiunea ,,Bibliografie’’ a antologiei de mărturii despre Eminescu intitulată Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani, (Editura Humanitas, 2014), autorul, domnul Cătălin Cioabă, reține titlurile toturor cărților al căror conținut îl constituie mărturiile despre Eminescu ale celor ce au avut privilegiul de a fi fost contemporani cu marele poet.
Materialul memorialistic selectat de Cătălin Cioabă a fost ordonat în cinci capitole (I - ,,Copilăria şi peregrinările tinereții’’, II - ,,Anii de maturitate’’, III - ,,Anii târzii. Boala’’, IV - ,,Evocări din anul morții’’, V - ,,Povestiri, anecdote, imagini’’), iar scopul întocmirii acestei antologii este explicat limpede în prefață: ,,şi astăzi, cred, amintirile despre Eminescu se cer nu doar tipărite ca atare, dar şi readunate laolaltă, organizate din nou într-un ansamblu coerent, care să cuprindă tot ceea ce s-a scris – semnificativ – de către cei care l-au cunoscut’’ (,,Portret de cuvinte’’; p. 5, s.n.).
,,Nota editorului’’, din aceeaşi secțiune introductivă, conține următoarele precizări asupra principiului de care a fost călăuzit autorul în actul de antologare („editorul unor astfel de pagini trebuie să dea dovadă de un discernământ aparte,(...) să separe tot ceea ce e veridic, autentic şi semnificativ de omagiul gol, de lamentația bombastică sau de vocea celui care înşiră cuvinte ‘lustruindu-se pe el’ ”(p.7) şi, respectiv, o descriere a procedurii, a procesului efectiv de realizare a acestei antologii: ,,Textele antologate au fost transcrise atât din revistele sau volumele în care au apărut pentru prima oară, cât şi din ediții critice sau antologii ale amintirilor despre Eminescu [...]. Cu privire la selecție, sunt de precizat două lucruri: au fost incluse atât texte integrale, atunci când erau dedicate exclusiv evocării lui Eminescu, cât şi fragmente de text din scrieri în care amintirile despre poet apar doar ocazional’’( p. 15).
Pe scurt, selecția şi ordonarea materialului s-au împlinit sub semnul unei abordări ,,cu decență comprehensivă’’ a textelor referitoare la desfăşurarea destinului lui Mihai Eminescu.
Respectivele precizări au, desigur, şi o menire strategică: aceea de a feri antologia de eventualele reproşuri ale celor preocupați de punerea în lumină a victimizării lui Eminescu-gazetarul. În această privință mă gândesc, de pildă, la eminentul filolog Nicolae Georgescu.
Din perspectiva acestor cercetători ai vieții lui Eminescu, ,,sancționarea’’ inflexibilului gazetar va fi fost o reacție acidă la furibundele atacuri eminesciene la adresa celor mai de seamă politicieni ai vremii (I. C. Brătianu, Eugeniu Carada, V. Boerescu, C. A. Rosetti...) şi chiar şi împotriva lui Carol I, căruia îi reproşa, între altele, cedarea sudului Basarabiei. În articolele sale din Timpul, dar şi în însemnările rămase în manuscrise apar, frecvent, termeni şi sintagme care conțin cuvinte ca: ,,spion’’, ,,agent’’ ,,trădător’’, ,,conspirator’’, ,,amestec străin’’ ,,cabală’’ ,,înțelegere secretă’’, ,,cheltuieli secrete’’, ,,corespondență secretă’’... (vezi George Ene, Eminescu. Securitatea şi siguranța națională a României, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014). Aflăm din acest studiu şi un amănunt picant: în ms. 2257, XV (p.405), Mite Kremnitz este numită Leda: ,,Subliminal, criptonimul Leda sugerează o trimitere discretă la relațiile intime ale acesteia cu Titu Maiorescu, cumnatul ei, ale cărui supranume – Zeus şi Jupiter – circulau în mediul junimiştilor’’ (ibidem, p. 342).
Parcurgând cartea alcătuită de Cătălin Cioabă, am încercat, în mai multe rânduri, să fac abstracție de ceea ce înseamnă pentru mine poetul Mihai Eminescu. Să-l văd, aşadar, pur şi simplu, în ipostaza de om ca toți oamenii. Încercarea a fost zadarnică: nu am putut să-l despart pe Eminescu-omul de Eminescu–poetul. Şi, când spun asta, vreau să subliniez un ,,aspect’’ unificator al textelor memorialistice: toate amintirile celor ce au fost contemporani cu el sunt trecute prin filtrul care face din Eminescu–omul gazda lui Eminescu-poetul.
Pe de altă parte, faptele curente de viață ale lui Eminescu ne arată doar fața ,,laică’’ a unui Ianus Bifrons sau, altfel spus, masca genialului poet.
Se cuvine să precizez că folosesc cuvântul ,,mască’’ în afara înțelesurilor sale de bază, ce implică ideea de camuflare, deghizare, travestire (rituală sau nerituală). În accepția dorită de mine, acest cuvânt nu are legătură nici cu obiectul – transfigurator – de teatru (,,persona’’) şi nici cu ,,persona’’ ca termen, ce, din perspectiva lui C.G. Jung, desemnează ,,masca compatibilă cu un rol acceptat din punct de vedere social, în spatele căreia un individ îşi poate ascunde sentimentele cele mai intime şi impulsurile, pentru a se adapta societății în care trăieşte’’. Prin cuvântul mască voiesc a desemna alteritatea lui Eminescu, dublul firesc al identității sale profunde, ca poet, acea componentă lumească a portretului său.
Mie, ca să fiu sincer, mi-ar fi plăcut ca posteritatea să nu fi ştiut nimic despre boala şi despre moartea lui Eminescu, despre necropsia publică şi despre soarta creierului său... În copilărie, socoteam că nebunia sa va fi fost un fel de sublimare a genialității ,,ce i s-a dat’’. În anii adolescenței, am receptat-o ca o revoltătoare nedreptate a destinului. Mai târziu, dobândind anumite informații despre biografia lui Homer, am pus semnul egalității între boala (cu intermitențe) a lui Eminescu şi orbirea celui ce a scris Iliada şi Odiseea. Apoi, am fost tot mai interesat de cărțile care aveau ca obiect ,,a doua viață’’ a lui Eminescu şi acțiunile, cu efecte atât de grele, de compromitere, cum susțin autorii acelor cărți, a autorității semnăturii sale.
Evlavia mea în fața miracolului numit Eminescu s-a condensat, odată, într-un vis în care am dat mâna cu el şi l-am sărutat pe ambii obraji: un Eminescu tânăr, pe la 27-28 de ani, de o vitalitate debordantă, îmbăcat într-un costum nou-nouț, cu cravată, o cravată albastră... L-am invitat la un vin... ,,Mă grăbesc, nu am timp’’. ,,Aici, au vin şi la ulcică’’... ,,Nu, nu, mă grăbesc’’. Şi, cum mergeam în lungul unei alei, printr-un parc, l-am rugat să-mi spună care a fost ultimul lui vis (în sensul de bază al cuvântului). A schițat un zâmbet enigmatic şi s-a îndepărtat ținând în mâna dreaptă o clasică geantă maronie. (Poate că în următoarea ediție a ,,Mărturiilor’’..., Cătălin Cioabă o va include şi pe aceasta !!!).
În visul acela, Eminescu mi s-a părut cu mult mai real decât cel din mărturisirile despre el. Desigur, această ,,părere’’ este tributară doar faptului că, pe măsură ce trece vremea, îmi este tot mai greu, în regimul meu diurn, să mi-l imaginez pe Mihai Eminescu existând în felul celorlalți muritori.
Mai mulți ,,mărturisitori’’ au remarcat permanentul zâmbet al lui Eminescu. Să fi fost zâmbetul acela doar o protectoare marcă fizionomică? Să fi fost semnul încifrat al unei fireşti condescendențe generate de conştiința valorii izbânzilor sale poetice... din noaptea trecută, de alaltăieri, din săptămânile petrecute, una după alta, aplecat asupra hârtiilor de scris?
Dar să revin la ,,decenta’’ antologie Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani, care se citeşte ca un roman realist, fără glisări spre hagiografie. Un roman alcătuit din fragmente disparate despre viața unuia dintre cei mai mari poeți ai lumii din toate veacurile. Un roman al vârstelor lui Eminescu: Eminescu–copil, Eminescu–şcolar şi adolescent, Eminescu–peregrinul, Eminescu–student, Eminescu la maturitate, Eminescu – îndrăgostit, Eminescu – bărbatul cu o mare vitalitate, Eminescu cel calm şi cumpătat, cel ironic, cel glumeț, cel retras în pâcla din crâşme, cel care nu ieşea zile întregi din casă, cel cu un permanent surâs pe buze, cel ce se muta de la o gazdă la alta, cel de o superbă bunătate suflească şi, apoi, cel bolnav şi de nerecunocut şi ale cărui gesturi şi fapte nu mai aveau nici o legătură cu geniul său: ,,cea mai înaltă încorporare a inteligenței române’’, cum afirmase Titu Maiorescu.
Impresionează, de asemenea, plăcut, în această antologie, atitudinea echidistantă față de ,,oferte’’, binevenita organizare a conținutului şi toate celelalte secvențe care îi conferă statutul de ,,lucru’’ foarte bine făcut: prefața, cronologia, imaginile şi, desigur, bibliografia consemnată cu necesara responsabilitate filologică.