păzea, radicalii sunt liberi!

lucrez la celălalt strigăt şi mâna mea încă şovăie,
pentru că trebuie să descleşteze o gură cu fălci de criptă,
să apuce limba şi s-o înfăşoare în jurul încheieturii
ca pe o lipitoare imensă, iar apoi, cu un icnet scurt şi total,
să o smulgă şi să o arunce,
sperând ca până dimineața placenta ei vânătă
să fie mâncată de câini.

***
noaptea, în patul acela dormea cineva.
dimineața însă aşternutul era impecabil de alb.
uşile erau încuiate de cu seară.
deveniserăm noi înşine prizonieri.
propriii noştri prizonieri.

dar, cu toate că încuiam toate uşile,
noaptea, cineva dormea în acel pat.
dimineața însă aşternutul era impecabil de alb.

încet, dimineața, din pieptul păros al tatălui
ieşea la iveală o căpățână cleioasă
care se răstea la noi. astfel,
într-o zi vom ajunge la neliniştea pură
din care ne tragem spaima şi neputința.

***
întâi, singurătatea va fi desăvârşită
şi vei crede că până acolo nu coboară nici Dumnezeu, necum omul. va dura cel mai mult, aşa că va trebui să-ți obişnuieşti simțurile cu toată această fundătură în care ochii nu mai văd ce-au văzut, urechile nu mai aud ce-au auzit, nici pipăitul ce-a atins, nările ce-au mirosit şi limba ce a gustat.
vei crede că ai fost părăsit de tot şi de toate şi aşa va şi fi. acolo, sub simțuri, unde vei ajunge, de va fi să înaintezi, te vor întâmpina simțuri noi, cărora niciun organ nu li se va mai potrivi, cum la fel de fără folos le va fi Dumnezeul oamenilor. dar pentru asta vei avea nevoie de singurătatea goală, în care n-ai să mai poți prețui nicio valoare umană. nu din dispreț se va întâmpla asta, ci pentru că pur şi simplu te vei fi golit de valori şi nicio speranță nu te va mai putea amăgi.
stop. trebuie să mă opresc pentru că e zece seara şi a bătut cineva la uşă. nu ştiu cine, pentru că la uşa mea n-a bătut nimeni în ultimii doi ani. a, m-au întrebat dacă l-am cunoscut pe locatarul de la etajul trei care s-a spânzurat acum un ceas. fireşte că nu l-am cunoscut, cum l-aş fi putut cunoaşte?

***
sunt un lup şi am apărut la marginea oraşului
îngândurat. m-am ascuns în om
ca într-o cămaşă deja sfâşiată, prin care
îmi scot fălcile şi mă răstesc la lupii
din ceilalți oameni.

numai că amândoi, oameni şi lupi,
au decăzut cu putere. luni somnolente
agonizează într-un cer suferind.

nu e bine-n om. chiar şi ultimii zei
au ostenit în cer şi s-au dat de-a dura.
acum se ascund şi ei, cu o sete de dispariție
pe care la zeii lupilor n-am întâlnit-o.

***
nu ne cunoaştem, dar aud că vâsleşte
bine pe mările interioare, ceea ce
nu-i puțin lucru dacă mă gândesc
că într-o zi vom porni cu vasul cel mai şubred
şi vom umbla pe cu totul alte ape
decât cele ştiute.

după cumplita glorie pe care au visat-o
ai noştri în ultima vreme plecând,
cred că el va fi primul care va putea hotărî
de ce trebuie uitat totul când pleci.

nu trebuie să dovedim decât
că n-am plecat departe ca să fim ştiuți.
în gențile astea burtoase care sunt corăbiile
vom dosi lucruri care încă nu există
şi care într-o zi ne-ar putea fi de folos.

ieri am pornit cu toată puterea.
a fost o măruntă furtună sub frunte,
dar am scăpat şi vreme de două zile,
coborând prin glotă, a fost linişte.
a fost însă o mare spaimă când ne-am strecurat în viscere,
dar spaima a trecut.
apoi, ziua a curs ca mierea. era asfințit în bizanț.

***
ei merg din răsputeri către trecut,
pentru că într-o zi acolo va fi viitorul.

trupul li se reacoperă cu solzi şi pene.
membrele se alungesc şi fac gheare.
printre fulgere dese ca spicele, tatăl
se întețeşte duşmănos şi greoi.

vite ori poate melci mari cât casa
rup aerul gros şi îşi fac loc
în cealaltă lume, smulgând din orizont
hălci mari de spațiu. lumea e-n scădere.

acum sunt pregătiți. cerul pe sub care trec
e atât de scund, că li se freacă de ceafă
ca tavanul unei peşteri înguste.
aici, toate sunt aproape lipite unele de altele.
nimeni n-a despărțit încă lucrurile de ființă.

interiorul se micşorează în cei ce rămân pe drum.
mişcarea se adânceşte-n nemişcare.
acum, cel care a întreținut o viață întreagă
sufletul ca pe un lucru de preț
îşi dă seama cât de blestemat a fost.

odată trupul bine înşurubat în tunel
şi ființa în începuturi, persoana a dispărut.
mai departe nu se poate înainta. geamul eului s-a spart.

prin el însă, cu ochii larg deschişi,
se uită stăruitor orbul care i-a îndreptat într-acolo.

***
în curând, toate se vor întâmpla pe dos:
mă vei urî cu fosta dragoste,
iar eu mă voi strădui să nu te dezamăgesc.
ai spus-o chiar tu: frumusețea durează doar o clipă,
urâțenia – o veşnicie.

***
adevărata viață începe abia după ce-ai pus punct.
gata. geamul a fost coborât, iar obloanele trase.
degeaba vor mai scormoni ochii lui de fosfor printre jaluzele,
cel din leagăn va putea surâde în voie
până şi în miezul celei mai cutremurătoare dintre nopți.

aştepți pe cineva? n-aştept pe nimeni. deja am pus punct.
dar de ce ai unghiile astea pe sub unghii?
ce unghii, unde vezi tu unghii, dormi cu grijă,
te-ai lovit la mâna mea, ți-e frig la degetele mele.

***
ai unghii strălucitoare, ca ale copiilor cu ochii scoşi.
într-o dimineață ireală, mergeam pe malul dâmboviței
visând la o durere mare cu care s-o înlocuiesc
pe cea veche şi stăruitoare. eram
singur şi adânc cum nu voi mai fi.
sângeram ca un lac liniştit şi mare.

atunci trebuie să fi avut loc viziunea.
făcusem din autodistrugere o bijuterie.
iar asta mă ajuta să nu mai sper.
uitasem de dragoste de câțiva ani.
nu se mai vedeau nici stelele ca pe vremuri.
n-o să mă crezi, dar într-o noapte
am auzit categoriile cum se zbuciumă.

ştiam ce va urma de la patru ani
şi am început să-mi fac singur rău.
vor fi schimbări de trecut în acest viitor provizoriu.
şi-a ridicat cămaşa şi am văzut atunci
că n-avea piept, n-avea pântece, n-avea oase şi măruntaie.
nimicul începea să prindă vlagă.