Ancheta VR
Vitalie Ciobanu
BASARABIA – O CAUZĂ PENTRU SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
I.) A rosti binomul „Basarabia şi europenitatea”, în spiritul anchetei inițiate de revista Viața Românească, înseamnă a ne situa pe terenul unei mari necunoscute, a dezlega termenii unei dileme chinuitoare, a vaticina în marginea unui orizont obscur. Sintagma se înscrie în discursul general al epocii, dar dacă am răzui dincolo de formalismul aşezat în straturi groase peste aceste cuvinte, am descoperi că a te pronunța asupra noțiunii de europenitate în Basarabia este greu şi frustrant pentru basarabenii înşişi. În toată perioada postbelică şi în auroralii ani ‘89 -’91, intelectualii români ai Moldovei dintre Prut şi Nistru au visat la Unire cu „patria-mamă”, la re-Unire cu România. Acestui ideal i s-au dedicat fruntaşii Sfatului țării, la 27 martie 1918, atunci când statul român se reducea la câteva județe în jurul Iaşilor, în numele României Mari s-au sacrificat soldații români în iunie 1941, sub comanda mareşalului Antonescu, la România au visat disidenții basarabeni torturați în beciurile NKVD-ului, închişi în spitalele de psihiatrie de pe întinsul URSS-ului. „Europa”, „europenitatea”, „integrarea europeană” – termeni la care azi recurgem aproape reflex, ca la un vocabular banal – nu constituiau o preocupare politică, mentală, culturală. Şi asta vorbeşte despre cât de rupți de realitățile lumii civilizate, ale Occidentului, au fost basarabenii în deceniile de dictatură sovietică. Pentru conaționalii noştri dintre Prut şi Nistru încununarea aspirațiilor lor se lega exclusiv de revenirea între granițele statului român, fie şi cu o Basarabie ciuntită, cum este azi, nu de „alipirea” la Europa. La Chişinău, despre europenitate a început să se vorbească o dată cu slăbirea tendințelor unioniste şi cu recrudescența stângii filo-ruse, simultan cu detaşarea tot mai vizibilă a politicienilor şi mass-media de la Bucureşti față de Basarabia. Patrioții mai înflăcărați (o înflăcărare situată în preajma cartonului, cum s-a văzut mai târziu), dintre Prut şi Nistru, au considerat termenul „Europa” drept un substitut laş pentru Unire. Era, în viziunea lor, retorica duplicitară a unor politicieni ratați şi abulici – retorică făcută să devieze unionismul basarabean înspre o zonă ambiguă, lipsită de consecințe practice –, era preocuparea suspectă a unor intelectuali cosmopoliți, neapărat vânduți, plătiți de KGB sau CIA (sau de amândouă – de ce nu?), de Mossad şi MI 5. Europa era un concept inventat de masoneria iudaică, pentru a domina mai uşor lumea şi a împiedica, după destrămarea Uniunii Sovietice, reconstituirea României Mari. Dar chiar şi oamenilor mai sănătoşi la cap, care nu cădeau în plasa discursului de tip CVT – cu numeroşi prozeliți în Basarabia – şi a teoriilor conspiraționiste, „Europa” le provoca un mare semn de întrebare („cum să te uneşti cu Europa, cine ne-aşteaptă acolo?... sunt nişte străini!”), şi o angoasă tulbure, o nesiguranță personală („ce mai rămâne din național, ce mai rămâne din românism, dacă ne topim într-un creuzet multicultural, nu cumva schimbăm un jug pe altul?”). A trebuit să treacă alți câțiva ani, pentru ca Europa să fie percepută nu doar în dimensiunea ei geografică, ci ca receptacul de valori, ca model politic, economic şi cultural, care aduce dezvoltare şi prosperitate. Întrebarea pe care ne-am pus-o însă foarte curând a fost: cum să faci europenizare şi democratizare cu o clasă politică provenită din fosta nomenclatură sovietică, cu ofițeri acoperiți strecurați abil – ca şi în România, de altfel – în mai toate partidele? Această clasă politică de sorginte nomenclaturistă vorbeşte despre Europa, nu pentru că-i împărtăşeşte valorile civilizaționale, ci pentru că râvneşte la beneficiile aderării: tranzacții mănoase, conturi în Elveția, călătorii fără vize etc. Guvernanții de la Chişinău au un discurs pentru Bruxelles şi o conduită diametral opusă de uz intern, brutală şi arbitrară; compun o congregație de clanuri mafiote, pentru care statul este instrumentul făcut să le servească interesele de putere, ca şi „limba moldovenească” sau, mergând pe firul aceloraşi aberații ideologice, ca şi „istoria integrată”, care ascunde sub masca „relativismului” contemporan şi-a recuperării tradițiilor locale concepte şi viziuni staliniste. Comuniştii moldoveni vor în Europa, dar fără România, respingând parteneriatul propus de România în numele integrării europene. Voronin vrea să transporte în Uniunea Europeană baricadele din perioada Războiului Rece şi insistențele sale pe tema „imperialismului românesc”, a „pretențiilor teritoriale ale României” îşi află, uneori, la Bruxelles, urechi binevoitoare, aceleaşi urechi (pardon de exprimare metonimică!) sensibile la şantajul rusesc cu gazele. Cum să faci democratizare şi europenizare în Republica Moldova având în coastă o Rusie revanşardă, care te şantajează nu numai prin regimul separatist de la Tiraspol, inventat anume pentru a împiedica reunirea Basarabiei cu România – după cum au recunoscut-o chiar oficiali ruşi (Ghenadi Selezniov, pe atunci speaker al Dumei de la Moscova, aflat într-o vizită la Chişinău, în primul mandat al lui Voronin, a declarat-o fără înconjur: „a trebuit să pornim războiul din Transnistria, pentru a preveni lunecarea Republicii Moldova spre România!”, şi ce-a fost mai revoltător în această imprudentă „confesiune” a demnitarului rus, făcută la Chişinău, nu la Moscova, sub privirile aprobatoare ale amfitrionilor săi comunişti, era pretenția netulburată a Rusiei de a decide, în continuare, peste capul cetățenilor moldoveni cu cine să se unească şi cu cine nu!; în aceste condiții, ce mai înseamnă aşa-zisa suveranitate a Republicii Moldova, clamată de comunişti?). Cum să faci, aşadar, democratizare şi europenizare când agenții de influență ai Rusiei te controlează de la un capăt la celălalt?
Aceste întrebări sunt legitime, dar în acelaşi timp deformatoare. Manipulează cu sau fără intenție, întrucât reduc „chestiunea Basarabiei” la o simplă confruntare geopolitică Est-Vest, eliminând cu desăvârşire setul de valori şi criterii care determină gradul de „europenitate” al unei țări. Or, pericolul rusesc a fost prea des invocat în Republica Moldova, de către diverşi politicieni, pentru a nu permite dezvoltarea unui autentic pluralism politic. De aceea, în acest moment, în ce mă priveşte, după ce m-am „ars” suficient, la Chişinău, şi cu unii şi cu alții, şi cu stânga filorusă, şi cu dreapta național-populistă, „europenitatea” Basarabiei înseamnă reforme, politici publice cât se poate de concrete şi cuantificabile, capabile să modifice în bine viața oamenilor, nu patriotism retoric şi găunos – „moldovenesc” sau românesc. Am văzut cum acelaşi simbol, Ştefan cel Mare, la Chişinău, poate fi exploatat cu succes – o demonstrație, cred, pe placul lui Lucian Boia! – în ambele sensuri: unionist, înainte de 1989, şi autarhic, în special din 2001 încoace, o dată cu revenirea comuniştilor la putere. Moştenirea învingătorului de la Podul Înalt, îmi pare rău s-o spun, nu-mi relevă nimic în materie de libertate de exprimare, independență a justiției, stat de drept, conviețuire cu minoritățile, acces la informațiile de interes public, transparență a actului de guvernare, absorbție de fonduri europene ş.a.m.d. Pe acest teren, al spiritului civic modern, ar trebui să se transfere problemele Basarabiei de azi. Aici urmează să le căutăm soluțiile, nu în strălucitele vremuri voievodale. Discursul de tip identitar se cuvine înlocuit cu pledoaria în numele drepturilor constituționale şi al responsabilității cetățeneşti, în caz contrar, nu vom ieşi niciodată din confruntarea „moldoveni” versus români, Rusia versus România, Europa versus CSI.
II.) S-a bătut multă monedă în aceşti ani pe tema integrării culturale dintre cele două entități de o parte şi alta a Prutului. România acordă un număr impresionant de burse de studii tinerilor moldoveni, sprijină trupe de teatru şi festivaluri muzicale sau de film basarabene, organizează şcoli de vară pentru profesori etc. Institutul Cultural Român (ca şi Fundația Culturală Română înainte) continuă să sprijine revistele de cultură din Basarabia, chiar dacă bugetul pe care-l oferă este insuficient în raport cu recesiunea economică, inflația din Moldova şi fluctuația cursului de schimb. Cu toate acestea, o integrare culturală reală nu se poate realiza fără o integrare economică şi politică. Orice ar face, oricâte cărți bune ar publica la editurile româneşti, oricât de des le-ar găzdui textele presa culturală de la Bucureşti, scriitorii basarabeni, chiar şi optzeciştii şi „douămiiştii”, vor fi considerați frați „de dincolo”. O anexă circumstanțială. O particularitate regională, eventual exotică şi amuzantă, un fenomen marginal. Pentru că nu locuiesc la Bucureşti, Cluj, Iaşi sau Timişoara. Fără o prezență a Basarabiei ca sumă mult mai complexă de repere – topografice, onomastice, economice, comunicaționale etc. – în imaginarul cotidian al românilor, „integrarea culturală” va rămâne un fel de plantă de seră, întreținută în anumite condiții de lumină şi umiditate, nimic mai mult. Cele două spații culturale nu sunt interconectate la nivel mediatic, aşa cum nu sunt interconectate sistemele energetice ale României şi Republicii Moldova sau căile lor feroviare (diferența de ecartament nu s-a diminuat nici măcar cu un centimetru în ultimii 20 de ani!). Ar trebui nu doar ca artiştii şi creatorii basarabeni să fie cooptați în circuitul valorilor româneşti, dar şi viceversa – este nevoie ca şi intelectualii români să aibă o prezență continuă, stabilă şi firească pe piața dintre Prut şi Nistru, să nu neglijeze publicul consumator din Moldova, cu sau fără paşaport românesc. Editura Polirom, de exemplu, este singura care şi-a deschis o reprezentanță şi o librărie la Chişinău. Pro TV-ul este singurul post românesc cu stație locală în stânga Prutului. Nici un cotidian central de la Bucureşti nu şi-a fondat o redacție în capitala Basarabiei. Fireşte că un regim politic românofob la Chişinău subminează crearea acestui „țesut” comun, acestei consubstanțialități mentale şi instituționale. Însă dacă vom evoca mereu obstacole (transformându-le într-un alibi al neputinței sau al dezinteresului), dacă nu vom reinventa nevoia unuia de celălalt, lucrurile nu au cum să evolueze.
Basarabia invită clasa politică şi societatea românească în ansamblul ei la responsabilizare, la articularea unor atitudini care să transceadă liniile de demarcație interne – aşa cum au făcut-o, la o etapă anterioară, proiectul de integrare europeană şi euroatlantică. Basarabia oferă un debuşeu energiilor pozitive ale românilor, o țintă elanurilor noastre altruiste, o cauză reală (şi nobilă) de solidarizare. În Basarabia am putea să reînvățăm să fim mai buni, mai loiali, mai înțelepți, mai toleranți, mai puțin învrăjbiți. În Basarabia am putea reînvăța sensul comuniunii intelectuale. Când am început să edităm Contrafortul, „aterizând” pe piața culturală românească, acum 14 ani, am simțit imediat sub picioare un teren minat: ne aflam în mijlocul unor bătălii înverşunate, al unor adversități ireductibile, care îți pretindeau angajamentul, declararea inechivocă a propriei opțiuni – neutralitatea era suspectă şi deopotrivă blamabilă, sfârşind în inconsistență. Şi am ales, nu am ezitat. Am ales tabăra occidentalizantă, nu pe cea nostalgică, am făcut pledoarie anticomunistă şi am rejectat „apolitismul” teleghidat politic, am pus laolaltă eticul şi esteticul şi am repudiat protocronismul ceauşist. În acelaşi timp, am încercat să păstrăm fidelitate unor instituții ale statului român, chemate să servească nu orgoliile unor persoane şi interese parohiale, ci cultura română dintre Prut şi Nistru. Când oamenii par nesiguri, te sprijini în idealuri. A trebuit să ținem mereu cont de inevitabilul decalaj de agendă, al României şi al Basarabiei, pentru a ne păstra credibilitatea pe ambele maluri ale Prutului, fără a cânta pe „voci” diferite la Bucureşti şi la Chişinău. Am încercat să fim alergători de cursă lungă, nu lansatori de „cocteiluri Molotov”, ne-am reprimat frustrările şi pulsiunile justițiare, pentru că revista trebuia să aibă continuitate, să ofere o tribună tinerei generații de scriitori din Moldova, să demonstreze, pe cât se putea în acele condiții, un alt chip, mai prizabil, al provinciei noastre. Cred că aici e cheia reuşitei: să-ți fixezi, mereu, obiective de altitudine, față de care rivalitățile de orice fel să-şi afle unitatea de măsură exactă.
VITALIE CIOBANU
Aceste întrebări sunt legitime, dar în acelaşi timp deformatoare. Manipulează cu sau fără intenție, întrucât reduc „chestiunea Basarabiei” la o simplă confruntare geopolitică Est-Vest, eliminând cu desăvârşire setul de valori şi criterii care determină gradul de „europenitate” al unei țări. Or, pericolul rusesc a fost prea des invocat în Republica Moldova, de către diverşi politicieni, pentru a nu permite dezvoltarea unui autentic pluralism politic. De aceea, în acest moment, în ce mă priveşte, după ce m-am „ars” suficient, la Chişinău, şi cu unii şi cu alții, şi cu stânga filorusă, şi cu dreapta național-populistă, „europenitatea” Basarabiei înseamnă reforme, politici publice cât se poate de concrete şi cuantificabile, capabile să modifice în bine viața oamenilor, nu patriotism retoric şi găunos – „moldovenesc” sau românesc. Am văzut cum acelaşi simbol, Ştefan cel Mare, la Chişinău, poate fi exploatat cu succes – o demonstrație, cred, pe placul lui Lucian Boia! – în ambele sensuri: unionist, înainte de 1989, şi autarhic, în special din 2001 încoace, o dată cu revenirea comuniştilor la putere. Moştenirea învingătorului de la Podul Înalt, îmi pare rău s-o spun, nu-mi relevă nimic în materie de libertate de exprimare, independență a justiției, stat de drept, conviețuire cu minoritățile, acces la informațiile de interes public, transparență a actului de guvernare, absorbție de fonduri europene ş.a.m.d. Pe acest teren, al spiritului civic modern, ar trebui să se transfere problemele Basarabiei de azi. Aici urmează să le căutăm soluțiile, nu în strălucitele vremuri voievodale. Discursul de tip identitar se cuvine înlocuit cu pledoaria în numele drepturilor constituționale şi al responsabilității cetățeneşti, în caz contrar, nu vom ieşi niciodată din confruntarea „moldoveni” versus români, Rusia versus România, Europa versus CSI.
II.) S-a bătut multă monedă în aceşti ani pe tema integrării culturale dintre cele două entități de o parte şi alta a Prutului. România acordă un număr impresionant de burse de studii tinerilor moldoveni, sprijină trupe de teatru şi festivaluri muzicale sau de film basarabene, organizează şcoli de vară pentru profesori etc. Institutul Cultural Român (ca şi Fundația Culturală Română înainte) continuă să sprijine revistele de cultură din Basarabia, chiar dacă bugetul pe care-l oferă este insuficient în raport cu recesiunea economică, inflația din Moldova şi fluctuația cursului de schimb. Cu toate acestea, o integrare culturală reală nu se poate realiza fără o integrare economică şi politică. Orice ar face, oricâte cărți bune ar publica la editurile româneşti, oricât de des le-ar găzdui textele presa culturală de la Bucureşti, scriitorii basarabeni, chiar şi optzeciştii şi „douămiiştii”, vor fi considerați frați „de dincolo”. O anexă circumstanțială. O particularitate regională, eventual exotică şi amuzantă, un fenomen marginal. Pentru că nu locuiesc la Bucureşti, Cluj, Iaşi sau Timişoara. Fără o prezență a Basarabiei ca sumă mult mai complexă de repere – topografice, onomastice, economice, comunicaționale etc. – în imaginarul cotidian al românilor, „integrarea culturală” va rămâne un fel de plantă de seră, întreținută în anumite condiții de lumină şi umiditate, nimic mai mult. Cele două spații culturale nu sunt interconectate la nivel mediatic, aşa cum nu sunt interconectate sistemele energetice ale României şi Republicii Moldova sau căile lor feroviare (diferența de ecartament nu s-a diminuat nici măcar cu un centimetru în ultimii 20 de ani!). Ar trebui nu doar ca artiştii şi creatorii basarabeni să fie cooptați în circuitul valorilor româneşti, dar şi viceversa – este nevoie ca şi intelectualii români să aibă o prezență continuă, stabilă şi firească pe piața dintre Prut şi Nistru, să nu neglijeze publicul consumator din Moldova, cu sau fără paşaport românesc. Editura Polirom, de exemplu, este singura care şi-a deschis o reprezentanță şi o librărie la Chişinău. Pro TV-ul este singurul post românesc cu stație locală în stânga Prutului. Nici un cotidian central de la Bucureşti nu şi-a fondat o redacție în capitala Basarabiei. Fireşte că un regim politic românofob la Chişinău subminează crearea acestui „țesut” comun, acestei consubstanțialități mentale şi instituționale. Însă dacă vom evoca mereu obstacole (transformându-le într-un alibi al neputinței sau al dezinteresului), dacă nu vom reinventa nevoia unuia de celălalt, lucrurile nu au cum să evolueze.
Basarabia invită clasa politică şi societatea românească în ansamblul ei la responsabilizare, la articularea unor atitudini care să transceadă liniile de demarcație interne – aşa cum au făcut-o, la o etapă anterioară, proiectul de integrare europeană şi euroatlantică. Basarabia oferă un debuşeu energiilor pozitive ale românilor, o țintă elanurilor noastre altruiste, o cauză reală (şi nobilă) de solidarizare. În Basarabia am putea să reînvățăm să fim mai buni, mai loiali, mai înțelepți, mai toleranți, mai puțin învrăjbiți. În Basarabia am putea reînvăța sensul comuniunii intelectuale. Când am început să edităm Contrafortul, „aterizând” pe piața culturală românească, acum 14 ani, am simțit imediat sub picioare un teren minat: ne aflam în mijlocul unor bătălii înverşunate, al unor adversități ireductibile, care îți pretindeau angajamentul, declararea inechivocă a propriei opțiuni – neutralitatea era suspectă şi deopotrivă blamabilă, sfârşind în inconsistență. Şi am ales, nu am ezitat. Am ales tabăra occidentalizantă, nu pe cea nostalgică, am făcut pledoarie anticomunistă şi am rejectat „apolitismul” teleghidat politic, am pus laolaltă eticul şi esteticul şi am repudiat protocronismul ceauşist. În acelaşi timp, am încercat să păstrăm fidelitate unor instituții ale statului român, chemate să servească nu orgoliile unor persoane şi interese parohiale, ci cultura română dintre Prut şi Nistru. Când oamenii par nesiguri, te sprijini în idealuri. A trebuit să ținem mereu cont de inevitabilul decalaj de agendă, al României şi al Basarabiei, pentru a ne păstra credibilitatea pe ambele maluri ale Prutului, fără a cânta pe „voci” diferite la Bucureşti şi la Chişinău. Am încercat să fim alergători de cursă lungă, nu lansatori de „cocteiluri Molotov”, ne-am reprimat frustrările şi pulsiunile justițiare, pentru că revista trebuia să aibă continuitate, să ofere o tribună tinerei generații de scriitori din Moldova, să demonstreze, pe cât se putea în acele condiții, un alt chip, mai prizabil, al provinciei noastre. Cred că aici e cheia reuşitei: să-ți fixezi, mereu, obiective de altitudine, față de care rivalitățile de orice fel să-şi afle unitatea de măsură exactă.
VITALIE CIOBANU