Roboții şi literatura

Că poveştile bune pot fi stricate dacă sunt spuse prost şi viceversa e deja un truism. Nu poveştile mari creează capodopere, ci, mai degrabă, invers. Totuşi, neexplicitate, consecințele acestui tip de enunț pot fi de-a dreptul paradoxale. Căci, dacă totul se reduce, în definitiv, la scriitură, la modul particular în care un scriitor sau altul articulează universuri narative, la stil, adică, n-am putea gândi că, în viitor, maşini sofisticate, cunoscătoare într-ale gramaticii şi regulilor scrisului, pot crea capodopere de unele singure? Dacă literatura e, înainte de toate, arta scrisului şi abia apoi arta de a spune poveşti interesante, nu ne-am putea trezi într-una dintre situațiile descrise de Asimov, într-una dintre povestirile lui? Acolo, un robot se transformă în scriitor. Deşi, primele lui texte sunt nereuşite, robotul progresează vizibil, odată ce înțelege regulile intrigii, ale gramaticii, ale suspansului. Întrebarea e, deci, ce anume e „uman” în actul de a scrie literatură, ce anume face ca literatura să fie şi să rămână un produs al speciei noastre, pe care nu-l poate face, la nivel înalt, nicio maşinărie?! Care anume e diferența între un utilaj sofisticat produs de un robot industrial şi o capodoperă literară?! Diferența nu stă, fireşte, în gradul de complexitate, ci într-un „ceva” care poartă atât de adânc în sine atributul umanității, încât nu există şansa ca acest atribut să poată fi substituit de lumea maşinilor. Ce este acel „ceva”?! Nu poate fi memoria, căci, aici, specia noastră se află într-un clar dezavantaj. Nu poate fi inteligența, din acelaşi motiv. Nu pot fi nici capacitatea de analiză, de anticipare, de rezolvare optimă a unor probleme previzibile. În toate aceste domenii, creațiile (maşinile) şi-au depăşit cu mult creatorii (oamenii). În fine, dacă „ceva”-ul există, avem vreo certitudine că aşa vor sta lucrurile şi într-un viitor predictibil?!
Mai întâi, e bine de spus că problema literaturii scrise de maşini nu mai e demult o simplă problemă teoretică. Profesorul Philip M. Parker, de la Universitatea din Fontainebleau, Franța, a dezvoltat un soft capabil să scrie o carte, pe subiecte bine definite, în aproximativ 20 de minute. Multe dintre cărțile scrise astfel se vând deja pe Amazon. Sistemul, „hrănit” cu date relevante, a căror complexitate depăşeşte capacitatea de stocare a minții umane, evită plagiatul. El creează, deci, lucrări originale. E adevărat, vorbim despre cărți tehnice, despre dicționare şi nu despre ficțiune. Ideea, însă, de a externaliza (în afara speciei noastre) produsul artistic numit literatură, există, nu e nouă şi nici lipsită de rezultate şi paşi concreți.
Revenind, ce poate face scriitorul atât de bine, încât el să devină indispensabil pentru actul creației literare?! Păi, să vedem. În primul rând, observă şi contemplă. În vreme ce maşinile sunt „hrănite” cu date, adică au un anume mod de a percepe lumea, artistul o înțelege dincolo de alcătuirile ei raționale. El aparține unei specii care acomodează cu lejeritate paradoxurile, non-sensurile. Adică tot ceea ce pentru maşină e dificultate insurmontabilă sau imperioasă nevoie de sens, devine pentru artist pretext pentru creație. Unde maşina caută logică şi coerență, artistul acceptă că incoerența şi lipsa de logică sunt elemente cu care şi nu împotriva cărora lucrează. A observa înseamnă pentru scriitor tocmai a distruge sensuri predefinite, a instaura noi ordini, a învesti realitatea cu o altă semnificație. Utopiile-distopiile lui Coetzee (Copilăria lui Iisus), trauma memoriei sau a lipsei de memorie istorică, la Kundera (Cartea râsului şi a uitării), incursiunea în mintea unui personaj istoric ce ajunge să-şi împrumute vocea unui scriitor precum Peter Ackroyd (Ultimul testament al lui Oscar Wilde), toate acestea sunt elemente imposibil de redus la simpli algoritmi. Observația înseamnă pentru un scriitor o stare de alertă la care participă dincolo de rațional, o stare de alertă la care participă cu nervii săi, cu experiența lui subiectivă, de netransmis, de netranspus în vreo ecuație, oricare ar fi ea.
Apoi, observația şi contemplarea, împreună, duc la empatie. Uitându-se în jurul său cu ochii celui care participă la realitate emoțional, nu doar rațional, scriitorul îşi dezvoltă o capacitate de a comunica semenilor săi dincolo de funcțiunea primă a limbajului. El cultivă ironia şi jocurile de cuvinte, intertextualitatea şi simbolul, reuşind un tip de comunicare emoțională. El împarte cu semenii cărora li se adresează un tip de memorie colectivă imposibil de reprodus artificial. Nici măcar roboții lui Asimov nu par a fi capabili să înțeleagă şi să participe la acest tip de memorie colectivă. Ei nu pot empatiza decât algoritmic, sec, asemenea lui Data, personajul fictiv din „Star Trek”.
Există, totuşi, o altă constantă a ecuației care ar putea schimba fundamental datele problemei. S-au făcut deja experimente în care cititorii erau rugați să recunoască textul literar produs artificial şi pe cel scris de un om în carne şi oase. Rezultatele au arătat că mulți dintre participanți n-au putut opera o asemenea distincție. Poate că nici scriitorii participanți la un asemenea experiment nu erau suficient de creativi, încât să surclaseze programul informatic. Nu cred, însă, că asta e esențial. Mai degrabă, un astfel de experiment este pretextul unei alte întrebări: ce ne facem dacă, în viitor, omul va suferi o mutație spectaculoasă tocmai la nivelul empatiei, observației şi contemplării? Ce ne facem dacă el îşi pierde sau îşi estompează tocmai ceea ce l-ar diferenția de inteligența artificială? Atunci, „organul” care l-ar face să aprecieze o capodoperă literară în dauna unei creații artificiale dispărând, nu va mai simți diferențele subtile între capodopere şi simple manufacturi literare. Este, desigur, riscant să operez cu noțiunea de „cititor”, de vreme ce vorbim aici de o categorie eterogenă. Oricât de eterogenă ar fi categoria, însă, cititorul e, înainte de toate, produs social. Dacă mutațiile de care vorbesc se vor petrece la nivel social, atunci tot eşafodajul teoretic şi speculativ dezvoltat în primele paragrafe ale acestui text se prăbuşeşte asemenea unui castel din cărți de joc.
Sensibilitatea artistică, fiind un construct cultural şi nu o realitate biologică, precum rinichii sau plămânii, este nu numai flexibilă, ci şi volatilă. Ca orice construct cultural, ea nu are o formă definitivă şi existența ei, spre deosebire de realitățile biologice, nu este imperios necesară pentru funcționarea individului. Dacă pe scara evoluției biologice, putem prevedea cu acuratețe că, bunăoară, inima sau ochiul vor continua o vreme îndelungată să fie organe vitale pentru specia noastră, în ceea ce priveşte sensibilitatea artistică, ea e… dispensabilă. Neîntreținută, necultivată, se poate altera, transforma, deforma… Pe parcursul câtorva generații, sub presiunea unui anume tip de model social, reflectat de şcoală şi de valorile cultivate de familie, „cererea”, nevoia interioară de a citi un text de calitate, o capodoperă, pot să dispară. Cu alte cuvinte, dacă devenim o societate robotizată, nu e greu de presupus că vom consuma literatură produsă de roboți. Poate că omul bionic, care nu mai e demult o fantezie SF, devenind astăzi o realitate în carne, oase şi… aliaje metalice, va avea drame bionice, vise şi visuri bionice, empatie bionică, sensibilitate artistică bionică. E de neevitat, în acest punct al discuției, analogia cu bizara întrebare care e, în acelaşi timp, şi titlul unei cărți, publicate în 1968 de Philip K. Dick: „Visează androizii oi electrice?”. Într-un viitor post-apocalitic, după un devastator război nuclear, animalele sunt pe cale de dispariție (toate), lumea fiind populată de oameni care trăiesc cu nostalgia lucrurilor naturale. Există animale de casă artificiale, însă e prezentă nostalgia după cele naturale, acum devenite rare şi scumpe. Cartea stă la baza filmului Blade Runner (1982). Acum aproape o jumătate de secol, deci, Philip K. Dick are formidabila intuiție de a se întreba dacă nu cumva ceea ce ține de umanitate, anume empatia, se află sub presiunea timpurilor şi a tehnologiei?! Desigur, ecranizarea ratează cu grație această dilemă, prezentă în carte, inexistentă în film.
Aşadar, în termenii atât de cunoscuți ai neoliberalismului, se va produce literatură de calitate atâta vreme cât va exista o anume cerere pentru ea. Dacă nevoia noastră de a simți, de a observa, de a contempla se va robotiza, atunci nimic nu pare mai plauzibil decât să ne imaginăm că literatura poate fi, la fel sau chiar mai bine scrisă de softuri, de programe informatice. E greu de crezut că lumea secolului XXI, aşa cum arată astăzi, va mai permite apariția figurilor solitare de scriitori geniali care vor scrie pentru sertar o întreagă viață. Modelul uman care a permis apariția lui Kafka sau Pessoa (cu toți heteronimii lui), ca să mă refer doar la două dintre nume, pare a fi pe cale de dispariție. Capodoperele care se află deja în patrimoniul cultural al umanității nu vor avea nici ele o soartă mai bună în cazul în care tipul de sensibilitate artistică ce le face citibile, ce le dă sens, dispare sau se transformă. Dacă androizii visează oi electrice şi omul bionic visează bionic, atunci nu e decât o chestiune de timp până când produsele artistice vor intra masiv în faza lor de… manufactură.