Pânda

Becul pâlpâi şi rămase aprins tocmai când nava apucă să se înscrie în traficul strâmtorii, iar luminile de pe coastă începeau să se vadă.
 Timonierul îi şopti ceva ofițerului de cart şi binoclul acestuia coborî atingându-i barba. Îi spuneau Motanu’ pentru că noaptea vedea la fel de bine ca ziua, iar de radar nu se apropia decât dacă nu avea încotro.
Ofițerul se întoarse spre pupitru, confirmă alarma, îl trimise apoi pe timonier să-l anunțe pe şeful de echipaj, şi, în final, ridică receptorul.
— Dom’ comandant, semnalul de la hambar!
— Şi?
— Am trimis după nostrom!
— Unde eşti?
— Intru pe pasă!
— Bine, urc în două minute!
Uşa se deschise, limitatorul făcu clanc şi fâşia de lumină dispăru. O siluetă de mărime mijlocie se apropie de ecranul radarului şi se aplecă peste el. Apoi se întoarse spre panoul cu alarme.
— Pe Bărbuță l-ați anunțat?
— Prezent, dom’ comandant!
— Amigo, n-ai somn? M-ai băgat la cheltuieli!
— N-am pus eu pariul!
— Stai să vedem cine-i şoricelu’! Luminile s-or fi aprins?
— Temporizat, aşa cum ați cerut.
— De unde ştii?
— Le-am încercat!
— Da, mă, ştiu! Dar acum s-or fi aprins?
L-am lăsat să bodogănească şi m-am uitat la hambarul din fața comenzii. Câteva umbre se mişcau în preajma tambuchiului.
Când stabilisem planul de bătaie, fusesem de părere că oricine ar fi fost, trebuia să-l lăsăm să mute câțiva coleți. Unii se gândeau şi la o poză, dar Tata-Mare le-a retezat-o:
— Poate vreți să-l ştergeți şi la cur. Aduceți-l la mine, că-i fac io poză.
Trecuse aproape un an de când Mătăsică lăsase să-i scape că lui îi dispărea din buf şi imediat am recunoscut toți, şi Apostol, şi nea Mişu, şi eu. Ne întorsesem din oraş destul de încinşi şi plănuisem să terminăm în noaptea aceea; se anunțase vreme proastă, iar dincolo, la Dunăre, hambarele se deschideau imediat după control şi nu mai aveam cum să numărăm. Abia când plecam în voiaj cu aceeaşi sumă, ni se părea că ceva nu era în regulă. Nu ne pica fisa, eram mereu într-o alergătură, ne gândeam că poate berile lui moş Antonio erau de vină, şi abia când am renunțat la ele am scăpat de îndoială. Gândul, însă, ne încolțise şi, la ziua nostromului, lui Mătăsică i s-a dezlegat limba.
Bucuros că n-apucase să intre dihonia între noi, i-am bătut a doua zi lui Tata-Mare în canatul uşii.
O ținea deschisă, ca de obicei, pentru că voia să se dea de exemplu. „Băi, fraților – repeta la adunările echipajului –, de câte ori să vă spun că pe mare cabinele se țin descuiate?”
Stătea la birou, citea nişte documente, şi-şi ronțăia scobitoarea.
— Care-i şmecheria? zise fără să-şi ridice ochii din hârtii.
— Şmecherie cu ciorditor, am decretat pe nerăsuflate.
— Ciorditor? făcu el şi îşi roti scaunul.
— Da, unul care ne lucrează la hambare!
M-a privit pieziş, a ridicat din umeri şi am început să-i povestesc.
— Şi cum vrei să faci? m-a întrebat când i-am spus de alarmă.
Am luat o foaie de hârtie şi i-am desenat circuitul. N-a avut ce să zică. Aşa că am dat zor cu dezizolarea unui cablu şi, înainte să acostăm în insulă, firul subțire de cupru era pozat, releele montate, iar Tata-Mare a trimis un timonier să scoată un colet cu stavrizi din mijlocul hambarului. Nu l-a instruit cum să facă, i-a spus doar că lumina s-ar putea aprinde mai târziu şi, până una alta, să-şi ia o lanternă.
— Bravo, frendule, a exclamat de îndată ce a văzut inscripția OM ÎN MAGAZIE pâlpâind. Poate o faci şi să piuie!
Iar acum stăteam amândoi cu frunțile lipite de geamul timoneriei şi aşteptam să apară o căciulă şi o pufoaică în pătratul de lumină al chepengului.
Pe puntea de comandă era linişte. Netulburate de uruitul motoarelor sau de şuieratul vântului, luminile de poziție ale navelor se apropiau de pâlnia strâmtorii. Uşile culisante se zgâlțâiau, iar când ofițerul încercă să le găsească o poziție stabilă, deschizându-le şi închizându-le de câteva ori, o pală de aer rece năvăli în încăpere şi câteva hârtii îşi luară zborul, în zigzag, prin întuneric.
— Gata!, făcu la un moment dat Tata-Mare, dezlipindu-şi fruntea de geam. Motane, ai grijă, ține pe dreapta!
Se auzi din nou limitatorul de la intrare şi spinarea Jupânului se proiectă pe fundalul coridorului.
Jos, după o scurtă busculadă, siluetele din preajma hambarului se făcură nevăzute, tambuchiul rămăsese deschis.
Motanul lansă o înjurătură.
Am coborât să închid chepengul şi la întoarcere m-am oprit la nostrom.
Am bătut la uşă şi, până s-a auzit confirmarea, am aşteptat câteva clipe. Pe nostrom îl tratam cu domnu’ Pavel, ştiind că genul acesta de adresare, deşi obiceiurile vremii erau altele, îi făcea plăcere; era un om respectat de toată lumea, cu meseria la degetul mic, şi nimeni, nici Tata-Mare, nici ofițerii de punte, nici mecanicii, nici marinarii al căror şef era, nu țineau minte să-şi fi scăpat vreodată firea din frâu. Dacă cineva îl călca pe bătătură, îşi aprindea o țigară, trăgea un fum adânc şi-şi înfigea pupilele în ochii respectivului, fără să scoată un cuvânt. Apoi se întorcea şi pleca. Iar după câțiva metri, arunca țigara.
Scund, cu brațe solide şi cu un spate ce părea şi mai lat când manevra bigile sau parâmele, domnu’ Pavel stătea cu coatele pe masă şi fuma. N-apucase să se schimbe, îşi suflecase doar mânecile de la salopetă.
— Zi, domnu’ Pavel, cine era?
Îşi sprijini țigara de marginea scrumierei şi zise cu aer obosit:
— Chioru’, cin’ să fie?
N-aveam nevoie de altceva; i-am mulțumit şi am plecat.
M-am gândit să bat la uşa lui Mătăsică, dar mi-am zis să dau întâi o raită.
La Tata-Mare uşa era închisă, iar în careuri şi pe coridoare nici țipenie. M-am întors, m-am întins pe canapea şi, până să ațipesc, m-am gândit la lunganul cu dinții încălecați şi nasul crestat. Îl ocoliseră toți, din prima clipă, iar el se lipise de mine.
La hăivăneală însă era bun; aşa strâmb şi descleiat, lăsa întotdeauna în urma lui doi metri de covertă mațagonită(1) la marele fix, strângea seara gunoiul de pe punte în butoaiele rămase de la uleiuri, făcea gaşe(2) iscusite, iar la acostări nu rata aruncarea bandulei(3) cu toate că ochii nu-i stăteau bine în orbite.
Când îl vedeam cum merge, trăgând într-o parte, împins parcă de vânt, îmi era milă, dar îmi venea să şi râd.
Într-una din seri, după ce-i dădusem nişte sârmulițe pentru corăbiile pe care le meşterea, mi s-a părut cam plouat şi l-am întrebat dacă erau toate în regulă.
— Ar fi cum ar fi, croncăni el, dacă nu mi-ar spune ăştia când pomanagiu, când oase-mprăştiate. Ce-are cu mine?
Ce să-i fi spus? Că marinarii nu se leagă de ofițeri chiar dacă le dibuiesc defectele, dar că între ei nu scapă niciun prilej să se sfâşie?
Am ridicat din umeri şi l-am sfătuit să-şi vadă de treburile lui.
A doua zi, Tata-Mare ne-a chemat pe câțiva în biroul lui, prilej cu care am constatat că avea nu numai tricouri, ci şi cămăşi, şi că se putea lipsi chiar şi de scobitoare.
Când intram în Mediterana, Tata-Mare era întotdeauna bine dispus. Obrajii îi luceau, proaspăt bărbieriți şi tamponați cu Old Spice. Ne scruta, zâmbitor, cu toate că nu prea eram în apele noastre.
— Frenzilor, a zis, însoțindu-şi apelativul de o bătaie uşoară, cu palma, în tăblia mesei, am promis că dacă funcționează alarma şi-l prindem pe manglitor, fac cinste. Dar înainte de toate, să vă spun cum a decurs rendez-vous-ul
Îşi ridică ochii în tavan, căutând din reflex difuzorul de aer condiționat căruia încerca de câteva zile să-i mărească debitul.
L-am întrebat pe lungan ce căuta în hambar, la ora aia, şi de ce tocmai acum, după escala din insulă. La care împrăştiatul a făcut ochii mari. A bombănit ceva despre colete, că voia să le aranjeze. Bun, dar de ce şi pe-ale altora? l-am întrebat. Iarăşi s-a holbat! N-a recunoscut, şi atunci l-am pus să aleagă: ori avizu’ ori să dea înapoi ce-a manglit. A optat pentru a doua variantă. O să înapoieze în rate, aici, la mine în cabină! Aşa că, Pavele, băieții să nu se mai lege de el 
Apoi am trecut la altele şi la Smirnoff-ul promis.
După amiaza, când am dat cu ochii de lungan, m-am făcut că nu-i vedeam vânătaia de pe obraz. În schimb, m-am lăsat asediat de întrebările lui, asezonate din plin cu salivă, dintre care cea mai presantă părea legată de apropiata descărcare la frigorifer: voia să ştie dacă se confirmase şi dacă vom sta acolo cât stătusem şi ultima oară.
E clar, mi-am spus, omul începe să se pregătească.
Eram, însă, uşor iritat, pentru că simțeam că mă ocolea. Ştiam ce-şi dorea, dar ce plănuia el nu mergea chiar de la sine. Era nevoie de cineva care să-i facă intrarea, şi de o tocmeală în cabina cumpărătorului, făcută de obicei prin încercarea monedei de schimb, activitate delicată căci, nebăut cu săptămânile, proprietarul creveților ajungea rapid în faza în care nu se mai putea întoarce la nava lui, şi i-ar fi rămas pe cap sau, şi mai rău, ar fi ajuns pe la alte cabine unde bietul pescar uita de prima, de-a doua, sau de-a treia tranzacție, şi până la urmă s-ar fi bucurat de marfă altcineva, mai norocos sau mai grijuliu.
Nu ştia nimeni cum intrase lunganul în legătură cu mafia lipovenilor, dar la întoarcere constatam că nu exista pescador să vină la descărcare şi să nu întrebe cineva de el, sau să nu fie chemat la copastie de vreunul dintre pescari. Oamenii nostromului bombăneau şi nu-l anunțau, căci îl socotiseră din primele zile un concurent nedorit, chiar dacă Oase-mprăştiate se zbătea să le plătească şi lor datoria. Doar fuseseră părtaşi la coletele lipsă şi câțiva dintre marinari, nu doar noi, cei care-i primisem în ascunzătoare fără prea mult entuziasm. Cu tot consemnul, oamenii nostromului nu aveau ochi să-l vadă, şi-i făceau zile fripte cu orice prilej.
— Bă, Chiorule, ai avut noroc cu Jupânul, că altfel te învățam să înoți, îi aruncase unul în timp ce trăgeau la parâme şi şpringuri(4).
Lunganului părea, totuşi, să nu-i pese şi, de câte ori ieşeam pe punte, îl vedeam gâfâind ca un copoi, trecându-şi cu un socar(5), dincolo, la pescador, sacoşa de rafie plină cu sticle de vodcă, apoi trăgându-şi înapoi, cu aceeaşi funie, prețioasele fructe de mare.
Într-una din zile, mi-am făcut de lucru în timonerie şi l-am găsit acolo pe Tata-Mare; privea, amuzat, spectacolul celor două traulere ce-şi descărcau peştele congelat în hambarele noastre.
— Ai văzut? m-a întrebat în timp ce mă apropiam de hublourile mari, dreptunghiulare. Păsăroiul tău le dă clasă la toți. Aleargă dintr-o parte într-alta cu picioroangele lui, dă din coate, îi împinge pe unii, îi apostrofează pe alții, se bagă în față, îi dă pe toți la o parte... N-am mai văzut aşa ceva!
M-a deranjat chestia cu „păsăroiul tău”!
— Dacă e „al meu”, de ce m-a belit?!
Tata-Mare şi-a scos din tabacheră o scobitoare nouă şi şi-a înfipt-o în colțul gurii.
— Crezi că ştia? S-a uitat şi el pe hublou şi a văzut nişte pufoaice intrând în hambar. Le-a aşteptat să iasă, apoi a intrat după ele, şi urmele de promoroacă l-au dus unde trebuia. A răscolit puțin şi a mutat câteva mai încolo. Mare brânză! În juma’ de oră v-a rezolvat!
Şi, expunându-şi teoria, ochii îi scăpărau!
— Poate nu se uita, ci pândea! Văd că-l admirați!
— Îl admir pe dracu’! Ne-am pricopsit cu el pentru că l-a pus gaia pe Manole să se certe cu polițaiu’ de la poartă!
De câte ori îşi amintea de Manole, i se întuneca privirea şi trebuia să fiu cu băgare de seamă. Tata-Mare îşi croşetase un echipaj pe gustul lui, iar dacă vreunul dintre noi se poticnea, se bătea ca un leu să-l scoată basma curată. Cu Manole însă a dat-o în bară şi rana îi supura. Timonierul său favorit intrase în colimatorul unui polițai din port, iar când i-a căzut acestuia în mână – ceasul rău făcuse să aibă şi câțiva dolari prin buzunare – n-a fost chip să fie anulat procesul-verbal scris pe loc şi intrat pe circuitele cele mai otrăvite ale vremurilor.
Tocmai atunci, lunganul îşi săltase pe umăr două colete şi intrase cu ele pe uşa rufului ce adăpostea compresoarele frigorifice.
— Uită-te şi tu ce poate să facă! zise Tata-Mare.
Într-adevăr, treizeci de kilograme pe fiecare umăr, fără poticneli pe drumul de la copastie până la cele două trepte de la intrare, apoi câțiva metri până la tambuchiul din uzină, de unde coletele erau coborâte în hambar, şi asta de câteva ori pe zi sau pe noapte.
Mă uitam cu sentimente contradictorii la omul acela pe care doar iluzia deculpabilizării părea să-l țină în viață, şi mă întrebam când apuca să se hrănească şi să se odihnească de vreme ce, când aveam nave în borduri, alerga fără încetare pe covertă.
De slăbit nu mai era de unde, nasul i se coroiase şi mai tare, ochii îi sticleau în fundul capului, iar dacă stătea în bătaia vântului, salopeta îi fâlfâia pe trup ca un drapel.
Când m-a rugat – nereuşind să-şi ascundă viclenia primitivă sub umilință – să vorbesc cu frigotehniştii ca să-i primească marfa în locul privilegiat de la uzină, mi-a râcâit la uşă cu unghia lui ca un cioc de erete. Stătea în prag, împingând cu palmele în uşorul uşii, iar când vorbea, îşi trăgea nasul, cum fac copiii când plâng.
I-am promis că-i pun o vorbă bună şi l-am întrebat cum va fi la vânzare.
M-a privit cu albul ochilor, apoi şi-a dezvelit dinții îngălbeniți, într-un râs de dement:
— N-am treabă, nene... ți-o vând şi p-a matale!
Bietul de el! Era pe altă lume: nu ştia că acostarea se făcea la o dană controlată de nişte afacerişti foarte bine organizați, că Paco, şeful lor, cu care mă ştiam de la primul voiaj în insulă, mă întreba ce cantitate totală, pe sortimente, exista la bord, îmi lăsa banii şi-mi spunea la ce oră venea camionul frigorific să ridice coletele. Atunci, din echipaj, nu trebuia să apară nimeni pe punte, trei-patru spanioli transferau marfa pe covertă, şi de-acolo mai departe, cu macaraua de chei, la camion. În patruzeci de minute, maxim o oră! După care echipajul trecea pe la cabina mea, şi, pe baza listei cu cantitățile declarate, le achitam pesetele. Amărâtului nici nu-i trecea prin minte că operațiunea se făcea la vedere!
Fapt e că, nefigurând pe listă, marfa îi rămăsese nevândută! A înşfăcat, derutat, o brichetă de calamari şi şi-a rupt pingelele până când a reuşit s-o vândă la un bar din cartierul curvelor. Dar restul? Ce va face cu calamarii şi cu creveții în țară? Erau prea multe colete ca să fie vârâte în cambuză, şi, chiar şi aşa, când se făcea aprovizionarea şi veneau jumătățile de porc, carcasele de vită şi găinile congelate, unde urma să le mute pe ale lui? În hambarele goale? La Alimentara?
N-a aflat nimeni cum îşi făcuse rost de parale pentru următoarea investiție şi cum de nu s-a plâns nimănui, nici măcar mie. A înghițit, pesemne cu noduri, când şi-a văzut coletele scotocite pe chei de docherii cărora nu le venea să creadă, la fel cum tăcuse mâlc şi la întoarcerea în zona de pescuit, când, după ce-şi vârâse nasul unde nu trebuia, unul dintre marinari îl pofti să spele putina folosind un apelativ în premieră:
— Măi, nea Crevete, poate ai treabă şi te rețin!
După voiajul acela începu să-şi achite ratele, să nu se mai agite la copastie, să accepte ostilitatea tot mai scăzută a nostromului şi a oamenilor săi, şi, în general, să-şi stabilească alte raporturi cu cei din jur, astfel că a fost o surpriză să-i văd într-o după amiază de duminică dinții galbeni şi strâmbi şi privirea pierdută, în timp ce pândea – cu şlapul în mână – un carcalac sau poate un scorpion rătăcit pe bordaj, în soarele ce scăpăta.