Proza lui Augustin Doman; bilanț de etapă şi perspective

În lipsa unei obligatorii note lămuritoare, din bibliografia ataşată la cea mai nouă apariție editorială semnată Dumitru Augustin Doman, şi care înglobează (mai puțin obişnuit): data şi locul naşterii, studii, debut absolut, nume de reviste literare în care a publicat, responsabilități editoriale etc., etc., prezum că, ieşită recent de sub teascurile Tipo Moldova (sfârşitul anului 2015), Sâmbătă, duminică şi alte singurătăți este o culegere – sau poate un florilegiu – de proze din creația edită a autorului mai sus numit, respectiv, în ordinea publicării şi antologării, din Povestiri cu contrapunct (1985); Sfârşitul epocii cartofilor (1999); Meseria de a muri (2007; eronat datată la cuprins în 2001); Concetățenii lui Urmuz (2007); Moartea noastră cea de toate zilele (2008). Li se adaugă în final un număr de şapte eşantioane, probabil de dată mai recentă, din periodice.
Urmând instrucțiunile de folosire din dedicația autorului, am ales să citesc vastul material (circa şapte sute douăzeci şi ceva de pagini), pe sărite, nimerind, grație exclusiv întâmplării, mai întâi, peste prozele scurtissime din Concetățenii lui Urmuz, texte pentru mine, din cine mai ştie ce motive, complet necunoscute până acum. Impresionează de la bun început aici atmosfera, să zicem, uşor grizată, dar à la manière de (lipsită evident de orice reverență față de autorul lui Ismail şi Turnavitu); şvungul de proză anticalofilă, realist-absurdă şi caraghioasă care izbucneşte efectiv din orice şi se dezvoltă rapid pe câțiva zeci de cvadrați; efectul artistic de amprentă a unei lumi burleşti înecată în propria suficiență… Iau un exemplu, dincolo sau dincoace de ironia sau dezgustul manifest al autorului. În schița Covrigi şi rahat, la aniversarea de zece ani a covrigăriei lui Ali Beizadea (vai!), cu toată crema oraşului la fața locului, Giovani Borcani (“om de afaceri, bănci şi automobile”) nu găseşte alt nimic mai bun decât să rumege în sine: «Are dreptate Marcus Aurelius că rațiunea îşi poartă rodul său în interesul social, şi pentru sine însăşi. Şi din ea se nasc celelalte roade de acelaşi fel cu rațiunea». La aceeaşi sindrofie, tot la chec cu rahat şi apă minerală rece, George Dinulescu (“redactor şef de revistă culturală, eseuri şi sărăcie”) îşi spune şi el: «Din ajutorul de şomaj nu se poate trăi. Nu se poate trăi nici din salariu. Se poate trăi dintr-o şpagă frecventă, de o frecvență cât mai mare. O şpagă consistentă şi repetată des este salvarea noastră!... ». Pare schițată din câteva linii, mai sus, o tipică atmosferă de raționament ilogic, meditație sofistică şi absurd de început de veac nou, dar nu e tocmai exact, pentru că «un urmuz, imortalizează Dumitru Augustin Doman o “voce falsă” din piesa care deschide capitolul trei al cărții, este un vas alambicat ce conține esența eternă a lucrului în sine». În altă ordine de idei, nici vorbă de vreo tragedie a limbajului aici – deşi nu m-aş încumeta să jur ca în cazul unui urmaş urmuzian, precum autorul Rinocerilor, să zicem, ci, mai curând, comedie, răzvrătire şi panaramă de mitici, şpagă şi striptease, dezgust general, limbuție gregară şi iar limbuție, ca un blestem…
Pe o asemenea canava Dumitru Augutin Doman compune sprințar Despre curul mare şi alb ca un uriaş caş, de Făgăraş, al marelui judecător Felix Veselovski de la Înalta Curte de Casație şi Justiție, subiect predilect de talk-show, dar şi de teză de doctorat pe viitor; despre cât de lipsit de protecție şi escroc trebuie să fii pentru a intra, de gratia et libero arbitrio, în partidul de guvernământ; despre cum un şomer fericit se poate nenoroci una, două jucând şi câştigând la Loto; în fine, despre multe şi mărunte, neuitând evident lungile zile de la Senat ale parlamentarului nostru reprezentativ (“Când se prezintă un cadru la televiziune cu Sala Senatului, vezi un om mare, gros, cu cravată pe comandă şi bretele late, tot pe comandă, înconjurat de – cum să zic – oameni şi fotolii goale. Chiar asta pare a însemna Senatul României: Marius Luca-Caracal şi ceilalți. În permanență, senatorul are pe pupitru o tavă de pe care înfulecă ba o chiftea, ba o măslină, telemea cu ceapă, un ecler sau un cremşnit, nu neapărat în ordinea asta, mai curând în ordine inversă. Din când în când îşi stinge arsurile de pe esofag cu bere la cutie”).
Îndelung exersat, ironic şi înşelător pe cât de lustral şi lipsit de fasoane, scrisul urmuzian sui-generis cu evidente note realist-magice, pe alocuri, sau involuntare urme de duct ziaristic ici, colo, are darul, în Concetățenii lui Urmuz, de a scoate măşti şi de a arunca în aer convenționalisme, de a demistifica şi a trage din orice poziție, cu toate mijloacele şi posibilitățile arsenalului din dotare. Ca şi marele său afin, Doman scrie poate fără să vrea o antiproză viscerală, populată cu zeci de marionete fără nicio consitență, încercuind însă cum-necum o lume apocaliptică şi bizară, în descompunere, lumea de lângă noi, dacă poftim cumva o delimitare... În exercițiu diurn de scriere-rescriere, realitatea aceasta când devine ludică, bolboroseşte, fierbe şi dă peste margini, când scade la foc mic, se chirceşte şi prinde coajă… Ilustrez la repezeală ambele ipostazuri. Primo: “Cristina Gâscă şi Marinel Albuț s-au cunoscut, cum le place să spună, în jungla tranziției. Ea ocupa un metru pătrat de trotuar cu o maşină de înghețată cu cacao, iar el, lângă ea, ocupa alt metru pătrat cu o tarabă de ziare (…). Coup de foudre! Marinel a avut o revelație. Fata asta durdulie şi cu fața toată ciupită de vărsat are mult tupeu, e o scroafă! şi-a zis el cu admirație şi s-a îndrăgostit (în felul lui) de ea acolo, pe trotuarul comercial! Tot acolo a şi cerut-o în căsătorie peste trei săptămâni. ş.a.m.d. (vezi Divorțul cu dar sau sângele tânăr al ticăloşiei)”. Secundo: Urmare a faptului că personajul Augustin Doman (!!!) scrie un articol despre cele două cățele care terorizau trecătorii, “Cele două cățele n-au mai atacat trecătorii, ci l-au dat în judecată pe Augustin Doman. După confruntări repetate cu cele două, cu o judecătoare, o avocată şi o procuroare, apoi cu alte trei judecătoare, altă procuroare şi altă avocată, rezultatul a fost că cele două cățele au trecut de la confort IV maidan la confort I sporit vilă centrală. În schimb, spre Crăciun, Augustin Doman nu mai avea casă, nici nevastă, nici aragaz, cu atât mai puțin frigider, că oricum era ger de minus douăzeci şi trei de grade afară, nici maşină, nici costume de haine, nici fotoliul în care-l citea şi recitea pe Dostoievski, nici patul în care cândva visa… ş.a.m.d (Mai multe cățele)”. Dincolo de liniaritatea bătătorită de proces verbal a punerii în scenă, efectul de autenticitate – una din mizele prozei acestui scriitor – scoate capul şi se ițeşte la fel de decoltat în ambele piese.
Scrisul la diapason urmuzian al lui Augustin Doman este al unui dezabuzat şi al unui misogin intratabil, un individ în orice caz care ştie prea bine câte parale face un hurmuz (în turceşte, de unde l-a împrumutat Arghezi şi l-a atribuit lui Demetrescu-Buzău, perlă de sticlă; fals…). De la Aura şi Carmina (Roşu şi negru – poveste de dragoste horror) şi până la ziarista de şcoală nouă, pe nume Loredana, cea care visează la o redacație alcătuită numai din fete care scriu tot ziarul cu hormoni (Orgasmul din editorial), calul de bătaie mai la îndemână al acestui scriitor, care este convins că nimic nu există dacă nu îl găseşti într-o carte, sunt femeile, o subspecie în care umanul regresează fără speranță spre bestial. Asemeni lui Ismail care “este compus din ochi, favoriți şi rochie”, “Doamna Marinela Moma are o sută şaptesprezece kilograme (după chef, chiar o sută treizeci şi şapte! n.n.), fața lătăreață, coafura nonconformistă, în sensul că v-o puteți închipui oricum şi nu greşiți, şi e consilieră în Ministerul Culturii. Ea nu e blondă, nici şatenă, de brunetă nici nu poate fi vorba, nici roşcată nu e. Altfel zis, e o femeie în felul ei. Când este veselă, domna Marilena se înnegreşte la față, se învinețeşte şi te simți dator să dai telefon la ambulanță. Când e senină, i se îngălbenesc ochii de parcă ar avea icter. Când însă e supărată… Ei, dar când nu e supărată Doamna Marilena? Ea e mai totdeauna supărată. Aşa am cunoscut-o eu. Supărată rău. M-a oprit pe holul Ministerului etc., etc. (Doamna consilier îşi reprimă timiditatea)”. Cu asemenea specimene în circulație liberă, nu te mai miră deloc faptul că “un poet din Ploieşti avea trei picioare şi două penisuri”, şi nici că “al treilea picior îi servea poetului tocmai pentru scris…”
Repunând în drepturi ordinea şi luând-o cu lectura da capo, cartea lui Dumitru Augustin Doman se deschide cu un grupaj de patru piese publicate în urmă cu 30 de ani în Povestiri cu contrapunct. Spre deosebire de urmuzienele cu instanță auctorială indeterminată, materialul cu care se deschide volumul antologic este în exclusivitate scris la persoana întâi şi are mai curând un caracter anecdotic, deşi nu s-ar zice că observații de genul “prăpădita asta de viață ar fi o comedie totală şi perpetuă”, nu anticipează in nuce binecunoscutul univers exitențialist la limită din proza de astăzi a lui Doman. Selecția din Povestiri cu contrapunct rămâne însă o bornă de unde trebuie începută absolut orice încercare de măsurare a evoluției scrisului acestui prozator original, ajuns astăzi la o deplină şi fructuoasă maturitate artistică. Chiar dacă, mie personal, îmi pare că autorul a intervenit (poftim!), acum în urmă, cu o perie fină pe textul inițial (n-am verificat!), calitatea lui de martor rămâne în continuare indubitabilă. Cât priveşte “nuvela” Sfârşitul epocii cartofilor (1999), despre care, dacă îmi amintesc bine, am scris la vremea respectivă o cronică de întâmpinare în Luceafărul, rămân la părerea că ea consacră, ca ingenioasă matriță de turnare într-o formă aproape perfectă a mentalității şi metehnelor comuniste ale sfârşitului epocii Ceauşescu, un exponat de vitrină pe cale de clasicizare.
Miezul materiei din Sâmbătă, duminică şi alte singurătăți îl constituie fără doar şi poate “selecția” din cele două volume: Meseria de a muri (2007) şi Moartea noastră cea de toate zilele (2008). Tema cu variațiuni a morții (singurătate, disperare, absurd, gândul sinuciderii, neantul…) devine aici obsedantă. Dar iată ce­-şi însemnează în programul său riguros de la masa lucru D.A.D. “Temă unică de scris: moartea. Despre ea se scrie şi se poate scrie la infinit. Despre moarte ca vindecare, ca (falsă) aşteptare, ca ipoteză, ca concluzie. Ca subiect: moartea ca un cuvânt inefabil. Moartea ca femeie tragic de frumoasă. Moartea ca o inimă leneşă, ca o veşnicie fără relief, ca noroc, ca o răbdare grăbită. Să scrii despre moarte ca despre o tragedie la care plâng şi vrăbiile. Moartea ca o boală mortală, ca o iubire mortală, ca o sănătate mortală, ca o urmă mortală, ca o ură mortală, ca o plictiseală mortală, ca un pleonasm mortal. Moartea ca un somn, ca o trezi(r)e, ca o loterie. Moartea ca o matroană în rochie de seară. Moartea ca un râu pe care curge aceeaşi apă mereu. Moartea ca o biografie în veşnică băltire. Moartea ca o poveste fără zgomot şi fără furie”.
Senin sau înnegurat ori de-a dreptul buimac şi fantezist, placid şi flegmatic ori răstignit în lanțurile normelor comune de bun-simț, disprețuind în aparență convenționalismul eticii religiose şi ignorând pe Dumnezeu, pe care nu-l invocă aproape nicăieri, autorul Zidului de ceață scrie despre moarte (cu miză literară sau nu, însă mai întotdeauna cu însuflețire) ca despre vecinul de vizavi sau zilierul care îi sapă grădina. Moartea precum o pisică cenuşie torcând şi frecându-se de piciorul nostru, “moartea şerif cu o țâță galben-roşcată în loc de insignă (!)”, moartea precum băutul cu disperare al cafelei pentru a rămâne treji şi a ne autoînşela că am pasat-o, ca în Şeherezada, moartea sosind pur si simplu pe neaşteptate din lumina strălucitoare a soarelui; în absolut orice conjunctură şi sub orice înfățişare a spaimelor noastre reale sau imaginare, în viziunea nedivulgată a lui Doman, moartea nu este decât reflexul din oglindă al existenței, semnul specular al ființei, cum scrie inspirit Doman în Semnul roz al mortii: “de dinainte de copilărie, din altă viață, de la începutul lumii”. Scriind despre moarte (mai precis despre gândul morții) Dumitru Augustin Doman scrie, în fond, pe dos, despre viață. “Moartea notează el inspirat, este oglinda care ne reflectă, odată şi pentru totdeauna, exteriorul şi interiorul, e judecătorul suprem. În această oglindă ne vedem şi ne văd alții dinspre exterior spre interior şi invers. Coaja e un punct şi miezul o sferă atotcuprinzătoare, dar şi miezul devine un punct pierdut în coaja ca o sferă vastă. Cele două puncte se intersectează iar în jurul lor, se rotesc intersectate cele două laturi ale sinelui în oglinda pătrunzătore care e moartea”.
Ironic, sceptic, dezabuzat sau cinic, îndrugând, paradoxal, fără urmă de prejudecată stilistică cuvinte tâmpite îndelung meşteşugite : “un posibil titlu (de poeme, în versuri şi în proză)”, Augustin Doman vorbeşte despre moarte cu larghețea insului jignitor de calificat, în stare, de dragul adevărului, să filozofeze, chiar şi în răspăr, în maniera lui Cioran (deşi acesta e mai degrabă un metafizician); eventual, să caute în suflarea înghețată a celui mai teribil mister clipe de intensă şi frustă poezie… Pe de altă parte, prolix şi aproape redundant, Doman are mania sau înțelepciunea, dacă vrem, de a face din gândul morții o obsesie domestică; spus altfel, de a institui cu îndărătnicie şi indubitabilă forță un exercițiu sui-generis de exorcizare a angoaselor existențiale şi a fricii de neant. Mai mult, cu moartea permanent în fața ochilor, după un precept moral însuşit de la Epictet, “niciodată (omul), acceptă el, nu va gândi ceva josnic, nici nu va pofti ceva cu multă ardoare”.
Pentru Dumitru Augustin Doman, potrivit unei însemnări cu caracter programatic, “proza este liberatate, libertinaj, destrăbălare de creator, chiar iresponsabilitate”. Cu această lecție bine învățată, prozatorul nu are nici o problemă să scrie nereținut despre tot ce-i trece prin minte (din auzite şi văzute sau pur şi simplu inventând); nicio rezervă sau scrupul calofil privitor la puritatea sau calitatea subiectului şi coerența întregului, care trebuie să se lege cumva de la sine. Din acest punct de vedere, eu unul nu am găsit nicăieri în proza română cantități atât de însemnate de literatură reflexivă (panseuri, aforisme sau judecăți originale), nici atâtea însemnări în genul jurnalelor lui Jules Renard sau Julien Green, o materie ce ar putea pune serios sub semnul întrebării textura prozei comisă de Doman, dacă nu i-ar conferi în aceeaşi bună măsură o individualitate şi chiar distincție aparte.
În materie de proză scurtă, maeştrii declarați ai lui Doman sunt scriitorii ruşi Gogol şi Cehov, dar şi un Ivan Bunin ( si el tot rus), prețuit la fel de mult la noi şi de un Radu Cosaşu, el însuşi o slăbiciune a lui Doman, un scriitor căruia îi place efectiv să citească şi să recitească până la ultimile cote de înțelegere legibilă o serie de câțiva mari maeştri de la care a deprins nu numai secretele meşteşugului de prozator pe spații relativ restrânse, dar şi frecventarea unor subiecte şi teme atât de specifice spiritului şi abisalității sufletului slav. O surpriză o constituie în economia prozelor din Sâmbătă, duminică şi alte singurătăți cele şapte piese (Din periodice) care încheie volumul şi care, păstrând oarecum tonul evocator, dar mai atente cu criteriul determinărilor exhibate peste tot de “novelele” lui Radu Cosaşu (“cine? ce? când? cum? unde?”), revine la o proză stenică, preponderant realistă, de pastă bogată, întinsă pe pânză direct cu cuțitul. Efectul este înviorător şi bine-venit, cu atât mai mult cu cât - o spunea undeva şi Alain - nimic nu înfrânge gândul trândav al morții ca o faptă grabnică. Şi apoi, observa acelaşi jurnalist şi filosof, pe măsură ce-ți împlineşti viața mai mult, îți este tot mai puțin frică s-o pierzi. Or, Dumitru Augustin Doman, scriitor ajuns la o atare maturitate biologică şi profesională, îşi poate permite, după părerea mea, de acum înainte, nu numai să scrie fără nici un complex despre un fenomen întors deja pe toate fețele, dar să şi trăiască ca şi când - de ce nu? - muritori, noi, oamenii, am fi nemuritori.