O istorie fictivă a comunismului românesc

Daniel Drăgan a împlinit optzeci de ani, exact în 17 decembrie, zi în care, în anul 1989, timişorenii au dat semnalul stingerii regimului Nicolae Ceauşescu. Profesor în județul Harghita până la revoluție, îl ştiam pe scriitorul braşovean doar din calitatea sa de redactor-şef al revistei Astra, una dintre foarte puținele reviste literare în limba română care ajungea la Odorheiul Secuiesc şi ale cărei articole erau comentate în comunitatea profesorilor din oraş. Habar nu am cum arăta Daniel Drăgan tânăr, în anii comunismului. Am avut ocazia să-l cunosc abia la mulți ani după revoluție. Matur, înalt, cu o barbă cochetă, optimist, amestec de aer boem şi exuberanță, are ceva din şarmul pictorilor din Montmartre în toate aparițiile sale publice. I-am citit şi câteva dintre cărțile scoase după revoluție, bine scrise, dezvăluind un scriitor care ştie să povestească fără să se încurce prea mult în piruete narative şi stilistice, dar şi să construiască personaje pătrunse de adevărul vieții şi apte, de aceea, să se fixeze temeinic în mintea cititorului.
Zilele trecute am avut surpriza să primesc de la scriitorul braşovean o carte de vreo 600 de pagini cu un titlu care m-a trimis instantaneu cu gândul la cărțile lui Alex Ştefănescu sau la foiletoanele din Academia Cațavencu: Mița. Jurnalul intim secret şi adevărat al Mariei Suru. Prima ispită a fost să-mi imaginez că am în față o carte de umor, eventual presărată cu nişte picanterii erotice, chiar dacă dimensiunile impresionante ale opului păreau să descurajeze un asemenea orizont de aşteptare. Cu atât mai mult cu cât Maria Suru este personajul în jurul căruia se brodează acțiunea primelor romane ale lui Daniel Drăgan, iar aspectul comic este poate cel mai puțin relevant în descrierea personajului.
Trebuie să o spun de la început, cartea lui Daniel Drăgan mi se pare cea mai precisă şi mai fascinantă istorie a anilor de început ai comunismului românesc. În general, cărțile despre perioada proletcultistă se împart în două categorii: cele scrise de victimele regimului, de foştii prizonieri politici şi deportați, descriind ororile regimului penitenciar şi scoțând în evidență micile acte de rezistență, de necapitulare totală în fața răului, sau cele scrise de profitori ai regimului, cum sunt, de pildă, jurnalele Ninei Cassian, în care accentul cade mai mult pe latura boemă a lumii artistice, pe amorurile, agapele, dar şi invidiile care marcau viața scriitoricească a acelor vremuri. Din acest punct de vedere, cartea lui Daniel Drăgan mi se pare mult mai credibilă. Personajul său, Maria Suru, păşeşte în viață precum personajele lui Dickens: după moartea părinților este luată de un unchi şi plasată ca servitoare în casa unei familii înstărite, în contul unei datorii pe care acesta o avea față de familia respectivă. Apoi, odată cu instaurarea puterii proletare, istoria se precipită, ea urcă şi coboară pe scara socială precum mulți dintre eroii acelui timp în care drumul de la prezidiul puterii în celula închisorii se făcea peste noapte şi fără nicio logică. Maria Suru este genul acela de om pe care, privindu-l din afară, ai toate şansele să-l înțelegi greşit. Văzută de la distanță ea este, ceea ce s-ar putea numi în mod clar un profitor al regimului. Din servitoare în casa unor burghezi cumsecade, ea ajunge un fel de femeie-comisar, apoi directoarea unei închisori de femei, iar după o perioadă de dizgrație, în care este exclusă din partid, îşi recâştigă pas cu pas pozițiile ajungând directoarea de cabinet a directorului general al unui mare combinat, după ce se angajase inițial pe post de femeie de serviciu, responsabilă cu curățarea wc-ului bărbaților. Cu totul altfel se vede această viață din perspectiva celei care a trăit-o. Ea este presărată cu multe privațiuni (inclusiv în perioada în care era în grațiile partidului), îndoieli, umilințe, semne de întrebare, dar şi ambiții şi devotament neclintit. Maria Suru crede orbeşte în comunism, îi urăşte sincer pe duşmanii lui, chiar dacă au ajutat-o în viață sau nu i-au făcut niciodată vreun rău, nu abdică de la crezul său nici atunci când suferă nedreptăți flagrante, acceptă umilința şi îşi caută mereu argumente explicative atunci când este, la rândul ei nedreaptă cu alții, are sentimente materne, putere de sacrificiu, dar şi orgoliul de a rezista poftelor şefilor ei în momente care i-ar fi putut scurta calea reuşitei în viață. Una peste alta este un personaj complex, cu lumini şi umbre, un om real pe care tu, cititorule, îl înțelegi în latura lui umană, chiar dacă îi aprobi sau nu behaviorismul şi modul de a se raporta la lumea înconjurătoare.
Cine este Maria Suru? Judecând după precizia detaliilor din jurnalul ei „intim secret şi adevărat”, ai spune că este o persoană reală, camuflată într-un personaj fictiv. Este născută în 8 decembrie (în fiecare an din jurnal îşi evocă ziua de naştere şi felul în care şi-a celebrat-o), notează cu scrupulozitate evenimentele majore ale zilei respective, fie că fac parte sau nu din marea istorie, drumurile existenței sale coincid până la un punct, cel puțin în plan geografic, cu destinul scriitorului Daniel Drăgan, ai fi tentat să crezi că ar putea fi o rudă sau chiar un alter ego al autorului. Pe de altă parte, cum spuneam este un personaj de cursă lungă al scrisului lui Daniel Drăgan şi multe dintre notațiile de jurnal se întretaie cu întâmplările fictive din romane sale, le consolidează „adevărul fictiv, luminându-le cu aceste explicații intime extrem de pertinente. Densitatea narativă a notațiilor îi dă clar cititorului senzația că se află în fața unui roman nu a unor pagini de jurnal. Mai mult, structura notațiilor este una dialogică nu una panoramică aşa cum ar fi fost poate mai potrivit în cazul unui jurnal, fie el şi fictiv. Cum spuneam, însă, precizia informațiilor, revenirea la concretul unor evenimente după multe pagini în care a fost vorba de cu totul alte întâmplări, conferă textului un grad foarte mare de autenticitate. O singură scăpare de sub control a realității tehnologice mi-a sărit în ochi pe parcursul celor aproape şase sute de pagini ale cărții. Supărată pe un articol apărut într-un ziar, Maria Suru sună în 2 decembrie 1955 la redacția acestuia. Este întâmpinată cu următorul mesaj: „Ați sunat la redacția ziarului „Viața uzinei”. În momentul acesta nu se află în redacție niciun redactor. Puteți lăsa mesajul dumneavoastră, după semnalul sonor”. Mă îndoiesc că în anul 1955, pe vremea telefoanelor cu manivelă, redacția ziarului Viața uzinei era dotată cu un robot telefonic. Dacă nu cumva avem de-a face aici cu un clin d’oeil, pe post de semnătură autografă a autorului.
Simbolic, Maria Suru moare în ziua de 15 noiembrie 1987, la ora 12,30, exact în clipa declanşării revoltei muncitorilor de la Braşov „când portretele dictatorului şi simbolurile comuniste au fost aruncate de pe clădiri”. Un motiv în plus să privim viața ei ca pe o istorie adevărată, nefardată şi necaricaturizată a comunismului românesc, aşa cum a fost el, cu dramele sale, dar şi cu licăririle de umanism înscrise în doctrina lui, pe care unii le regretă şi astăzi. Iar concluzia din 1980 a unui personaj pare astăzi mai actuală decât a fost la vremea rostirii ei: „Kominterniştii au zburat din posturi, dar aerul e încă viciat de toxinele staliniste. Învățătura lor încă mai face şcoală. «Nu contează cine are dreptate. Contează cine câştigă bătălia».
Realmente am sentimentul că nu mi-am pierdut vremea citind această carte pe cât de realistă, pe atât de plină de revelații despre o lume în care am trăit o bună parte din viață fără a-mi pune prea multe întrebări. Romanul . Jurnalul intim, secret şi adevărat al Mariei Suru, este prilejul ideal pentru a marca cei optzeci de ani de viață ai autorului său, scriitorul Daniel Drăgan.