Între cald şi rece

În mod normal, între cald şi rece, ar fi călâu. Ceva ce nu e nici fierbinte, nici înghețat. Vorba sucită a lui nenea Iancu, „nici aşa, nici altminteri”. Dar, în acelaşi timp este şi cald, şi rece. Apoi, statutul acestei stări de agregare se mai referă – cel puțin teoretic – ori la ceva ce ține de tranziție (staza intermediară, din care se deduc, aşa cum e normal, provizoriul, temporarul, trecătorul, vremelnicul, efemerul). Ori este ceva ca o linie de demarcație subțire, o graniță aproape insesizabilă între extremele cald şi rece.
Trecem peste provocările ce ne trimit numaidecât la manualul de fizică de clasa a V-a (pe care l-am uitat… dar mi-a fost cu neputință să uit – mie, cel puțin, nu-mi pot ieşi deloc din minte – acele absolut terifiante şi chinuitoare probleme cu „două robinete”, din care curg nu ştiu câți nenumărați litri de apă…etc.etc.!). Sau pun în discuție – tot cu aceeaşi nonşalanță – chestiuni de lexic şi de semantică. Şi spunem doar atât: că acesta a fost titlul unei spectaculoase expoziții de pictură, deschisă, pe durata unei luni întregi de la finalul anului trecut, la Galeria ROMANĂ.
Trebuie să fac însă o rectificare ce alungă orice urmă de nesiguranță: luând de bun titlul, CALD şi RECE – fireşte, referindu-se la culori – mă aşteptam ca lucrurile să fie cât se poate de clare, de inechivoce. Caldul să fie cald (galben, oranj, roşu-oranj, roşu, roşu purpuriu), iar recele să fie rece (adică violet, bleu-violet, bleu-turcoaz, bleu-verde, verde)! Ba, mai mult, aşteptam să văd şi cel mai strălucitor contrast (cum ar fi, de pildă, acela dintre roşu-oranj – cea amai caldă culoare şi bleu-turcoz – care e culoarea cea mai rece, juxtapunerea lor dând cel mai puternic contrast).
Numai că, surpriză! Întâlnirea peste ani dintre Alexandru Ciucurencu (1903-1977) cu învățăceii săi, Mihai Horea (1926-2014) şi Horea Paştina (n.1946), alături de elevul acestuia din urmă, Cristian Dițoiu (n.1967), a prilejuit adunarea la un loc a unor lucrări exemplare din opera lor, care însă nu se află într-o stare de autonomie expozitivă. Oricât ar părea de sentențioasă dichotomia cald vs. rece în filosofia culorilor (ce poate conduce la erori, fiindcă efectul de cald sau rece variază atunci când culorile contrastează cu tonuri mai calde sau mai reci; de pildă, un ton rece va părea mai rece pe un ton cald decât pe un ton rece, cu atât mai rece, cu cât fondul va fi mai cald), ele, lucrările, nu sunt percepute deloc ca separate, ca o serie de autor experimentalist (deci, ca să ne păstrăm în „temă”, senzația privitorului nu este de alienare fragmentalistă, de înfrigurare distantă!). Ci ele sunt orientate într-o mobilitate spectaculoasă, atrăgătoare, de curgere, de dinamism. Ele sunt în filiație, decurg unele din altele. Ca un raționament istoric. Mostră peremptorie de diacronism. Însă în întregime afectiv. Deci, provocând o empatie călduroasă (NOTĂ: Aici, se cuvin lăsate ca amintire indiscutabile cuvinte de laudă, atât pentru managementul galeriei, cât şi pentru curatorul expoziției).
Aşadar, „dezvoltarea” raționamentului începe cu Maestrul, cel care mărturisea: „Mi-am pus unele probleme ale culorilor care contrastează şi în acelaşi timp se caută, se cheamă, se completează. Baza este un roşu şi un albastru. Culoarea are încă multe, foarte multe taine”. Sigur, trecem peste fabuloasa modestie a testimoniului maestrului Alexandru Ciucurencu (extrasă din esența însăşi a omenescului său, din proverbiala sa discreție cu care şi-a dus existența), prin care mărturiseşte că „mai are multe de învățat” în privința culorilor, că mai trebuie să dezlege şi alte taine ale acestora – deşi cunoaştem cu toții amprenta vizuală indelebilă a măiestriei sale; un tablou de Ciucurencu nici nu e nevoie să fie semnat de acesta, pentru a-ți da seama că îi aparține, că el este autorul. Parcurgând însă cu privirea seria sa de tablouri, descoperim alternanța extrem de delicată a culorilor calde cu cele reci, fără ca juxtapunerea lor să creeze disconfortul exagerat al contrastului sever. Binecunoscutele sale naturi statice – mai ales – (Natură statică cu flori şi pipă sau Natură statică cu fructe) dezvoltă, prin delicatețea alăturării îndrăznețe a tonurilor de oranj şi galben cu verde deschis, bleu şi bleu-turcoaz, adevărate paradoxuri ale privirii. O stare de neputință de a decela la nivel semantic-mental între „cald” şi „rece”. Pare că venerabilul pictor a vrăjit culorile, le-a hipnotizat, le-a scos din tradiționalul „sertar” taxonomic al lor şi le-a schimbat locul. O frumoasă şi emoționantă derută, executată à main de maître. Deci, demnă de un Magistru.
Mihai Horea – care ne-a părăsit recent (2014) – a absolvit, după patru ani de studii, Şcoala Superioară de Arte Frumoase (cum se numea atunci!), în 1950 – perioadă grea pentru un artist în România. La clasa profesorului Camil Ressu. Peste douăzeci de ani – între 1968 şi 1970 – îşi finalizează studiile la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, clasa profesorului Octav Angheluță. Dar în această perioadă – şi următoarea (până în 1977, anul dispariției) – se apropie foarte mult de Alexandru Ciucurencu. Iată mărturirea lui Mihai Horea: „Momentul crucial al existenței mele de pictor a fost cel în care am descoperit, cu ani în urmă, contrastul cald-rece. A fost o revelație. Am îngenuncheat şi mi-am făcut cruce. Din acel moment, am eliminat clarobscurul”. Interesantă mărturisirea unui pictor care, deodată, are epifania culorilor în suflet. Fiindcă, văzându-i tablourile, nu poți să nu sesizezi că acea contradicție care poate sfâşia spiritul unui creator al vizualului este asumată nu ca un credo retoric, ci ca o adevărată profesiune de credință (şi insist asupra acestei componente, fiindcă Mihai Horea era un om foarte apropiat de credință!). O Compoziție din 1970 (în care lumina filtrată vine să certifice inconsistența unui caleidoscop în culori geometrizate, parcă pentru a se „căi” de asocierile rece-cald!) sau o alta, intitulată tot Compoziție şi tot din 1970 (în care siluetele unui cuplu se destramă în lumina păstoasă ca o umbră!) – vin să întărească acea confesiune a artistului. Dezmărginirea, ştergerea contururilor, anularea liniei de capăt (adică logodna dintre semi-tonuri!) este, de fapt, cea mai tandră nuanță între cald şi rece. „Se mărită bine lucrurile astea!” – spune Horea Paştina că era zicala favorită a maestrului Ciucurencu, atunci când era mulțumit de culoare.
Fără îndoială, cel mai apropiat dintre elevii maestrului – Horea Paştina – se detaşează nu doar ca un remarcabil continuator al lui Ciucurencu, dar şi ca un novator al relației dintre imagine şi limbaj. În pictură, bineînțeles. Fiindcă, în realitate – dacă e să fim solii condeierului atent la personajele lumii – Horea Paştina este un morocănos senin, timid şi sfios. Cu înfățişarea dumnealui de anahoret pierdut într-o ataraxie modestă, cu prezența sa neobservată, aproape imaterială, plutindă, dânsul reprezintă, indiscutabil, o raritate, o apariție stranie în acest timp demonic (şi dizarmonic!) şi în această lume sfârtecată de țipătul alămurilor găurite şi de strigăte groteşti (etimologic vorbind!). Este un artist atipic. N-are sfâşieri. Nu înțelege contradicțiile. Nu cunoaşte neliniştea. Nu crede în vijelios. Nivelul rezervei sale de tumult e aproape de zero. Vorbeşte puțin (zice chiar dînsul: „Numai când tac, mă auziți!” sau: „Stăruiesc asupra liniştii. A lucrului în linişte. A răbdării”). Şi aproape şoptit. E ca o rugă. Şi, dacă tot vorbim de rugă, auziți Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, pe care artistul o potriveşte înaintea lucrurilor pe care le face, ca o stea „magică” deasupra întregii sale zidiri, o lumină care îi călăuzeşte drumul prin viață şi operă. O rugă ce ar trebui „imprimată” cu fier roşu şi pe presupusul dincolo de… al frunții multora din puzderia de oameni căzuți în păcat şi nelegiuire. „Doamne şi Stăpânul vieții mele,/ duhul trîndăviei, al grijii de multe,/ al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert / nu mi-l da mie./ Iar duhul curăției, al gândului smerit, / al răbdării şi al dragostei,/ dăruieşte-l mie slugii tale./ Aşa, Doamne, Împărate, / dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele / şi să nu osândesc pe fratele meu,/ că binecuvântat eşti în vecii vecilor,/ Amin”.
Exegeții operei sale şi a maestrului său (se destăinuie Horea Paştina: „Nu bănuiam că după admitere o să ajung în clasa lui Alexandru Ciucurencu. A fost o mare şansă să ajung tocmai la el. Alexandru Ciucurencu îşi iubea studenții. Îl privea pe fiecare din punctul de vedere al lui./…/ Îmbrățişarea subiectivității celuilalt, privirea lumii din punctul de vedere al celuilalt, prin apropierea de felul în care se manifesta celălalt – aceasta era forma de iubire la Alexandru Ciucurencu”) descoperă câteva zăcăminte de sorginte „ciucurenciană” („subtila coerență tonală” a suprafeței, „aplatizarea spațiului”, fulgurația luminii „văzute prin voal”, un anume blur al ochiului, care aduce subiectul în starea unei inconsistențe misterioase, căci lumina şi umbra nu mai sunt categorice… reținem că acest element va fi dus la desăvârşire de către „ucenic”!). Dar, totodată, remarcă şi faptul că îi lipseşte erupția culorii, nu practică violența de „rupere” a retinei, întâlnite des la maestru. În schimb, apar elementele originale, tipice lui Paştina (şi care-i fixează definitiv un loc de frunte în arta românească a ultimilor 50 de ani!), precum: o spiritualizare deloc supărătoare ce înveleşte subiectul, parcă ocrotindu-l, o reflexivitate aproape sonoră, marcată de expandarea spațiului, insistența unei componente lirice a narațiunii, în care „lumina” este personaj central (mai mult, simțim prin toți porii că ea cade din Cer!), apoi, faptul că lentila începe să se răsfețe, ducând la mărirea imaginii, unghiul de privire devine mai amplu, prin urmare, dimensiunea pânzelor creşte, fiindcă artistul se „bagă” şi mai mult în tablou, căutându-se. De aceea, el este tot mai dedans!
Dacă – aşa, de-un pamplezir – s-ar organiza un concurs imaginar de compatibilități, cu subiectul Ce carte a unui autor român NU ar putea fi ilustrată de dr. Horea Paştina (da!... cât ar părea de ciudat, pentru a-şi continua profesoratul de excepție la catedra de Pictură a Universității Naționale de Artă, a fost obligat, în 2010, să-şi dea doctoratul…Teza sa se numeşte atât de inspirat: Ascult şi privesc!), cred cu nestrămutată hotărâre că una dintre ele ar fi Pe culmile disperării, a lui Cioran. Nu se potrivesc!
Demonstrația de autentificare a unei filiații Ciucurencu se încheie cu Cristian Dițoiu. Care – deşi ştim sigur că nu doar Horea Paştina a fost profesorul său, dar, prin reflex implicit, şi venerabilul Alexandru Ciucurencu (cu dispensă, fireşte, căci Dițoiu avea doar 10 ani atunci când acesta s-a stins!) – în această expoziție nu participă decât cu o serie nouă, numită Ecleraje. Studii de culoare juxtapuse ori intersectate. Plasate constant în câte un pătrat. O formă ce se pare că-l seduce destul de serios acum pe tânărul artist (altminteri, de felul lui, provenit din țara de Paştina… cum scriam cândva!). Spune Cristian Dițoiu, în apărarea formei sale predilecte: „Pătratul şi secțiunea de aur. Natura dezvăluită prin cheia raporturilor numerice. Parte şi întreg. Forme asemenea. Roşu, albastru şi galben sunt lumină şi culoare deopotrivă. Apropiere şi depărtare, cald şi rece”. Pare că studiile sale ar vrea să descompună lumina (de aceea, se şi numesc Ecleraje!), în raportule sale intime cu culoarea. Dar şi cu dimensiunea, fiindcă secțiunea de aur (sectio aurea) este una dintre preocupările perene ale tuturor artiştilor lumii (de la Leonardo da Vinci, până la Th. Aman sau Brâncuşi). Ele sunt interesante atâta timp cât susțin provocarea privirii. După aceea, ele nu mai pot fi resuscitate. Părăsind teritoriul figurativ şi intrând în zona criptică a picturii, nu ştiu dacă Cristian Dițoiu – care, până mai ieri, ilustra, prin lucrările sale, cel mai bine dintre elevii lui Paştina, spiritualitatea magistrului său – procedează inspirat sau nu. S-ar putea ca această temă să fie aidoma apei sfințite: nu face rău, dar nici bine nu se ştie dacă face.
Prin expoziția Cald şi rece, experiment care a şi reuşit, Galeria ROMANĂ îşi mai adaugă un galon la prestigiul său şi îşi upgradează în mod sensibil valoarea.