Cartea cu Tocilescu (alias Toca)

Trebuie menționată de câte ori se poate opera Fundației Culturale „Camil Petrescu” şi a Revistei Teatrul Azi, care, cu sacrificii nenumărate, menține vie memoria teatrului românesc de azi, prin aparițiile periodice, dar şi prin volumele dedicate câte unui creator important al scenei româneşti, volume publicate sub eticheta modestă „supliment”.
Unul dintre cele mai recente asemenea suplimente îi este dedicat marelui regizor care a fost Alexandru Tocilescu, zis Toca, volum intitulat Toca se povesteşte, îngrijit de Florica Ichim, sufletul fundației şi al revistei şi, de fapt, mult mai mult. Cartea cu Tocilescu este doar primul volum, unul substanțial, compus din interviuri mai convenționale sau mai puțin convenționale, semnate: Adrian Dohotaru, reporter (sic), Amza Săceanu, Magdalena Boiangiu, Victor Parhon, Ludmila Patlanjoglu, Despina Petecel Theodoru, Carmen Chihaia, Mirona Hărăbor şi Marilena Țepuş, Simona Hodoş, Andreia Mihail şi, în fine, o lungă convorbire cu Florica Ichim, cea mai substanțială contribuție din acest volum la cunoaşterea personajului Alexandru Tocilescu şi a operei sale. Interviurile sunt precedate de o selecție din textele care s-au scris de-a lungul timpului despre Tocilescu. Aici apar, de altfel ca şi la/în interviuri, oameni care nu mai sunt, dar a căror contribuție rămâne, alături de alții, încă prezenți: Dinu Kivu („Este omul surprizelor, dar, mai ales, omul pasionat. Când te aştepți mai puțin, înnebuneşte după muzica medievală franceză şi după Celentano, deşi ieri (de preferință, ieri seară, pe la 12 fără un sfert) jura, cu aceeaşi ardoare şi putere de convingere, numai pe Pink Floyd şi Iancu Dumitrescu. Culmea este că e la fel de „la el acasă” în toate împărățiile secrete în care intră, aparent ca un elefant, dar în care nu ajunge să spargă nici un porțelan.”), Carmen Mihalache Popa, Laurențiu Ulici, Ileana Berlogea şi Constantin Paraschivescu. Iată şi motivarea acestei apariții, semnată F.I.: „Personaj fabulos, regizor pe măsura personajului, considerându-se liber într-o țară carcerală şi-ntr-o lume agresivă, Alexandru Tocilescu nu poate fi reconstituit doar de cei dinafara sa, care s-au bucurat de prezența-i ori de disprețul său. Când, la început de mileniu, am încercat să dibui zonele misterioase ale personalității sale, el n-a adus la vedere decât ceea ce bănuiam deja. Platoşa sa, construită cu migală, era de fapt armură cu viziera trasă. Aşadar, în aceste volume, n-am adus mărturii de la cei apropiați, (rude, prieteni, cunoştințe) decât atât cât au luminat ceva dintr-un spectacol. L-am lăsat pe Toca să povestească doar ce vrea el şi am completat cu ceea ce au înțeles ceilalți din spectacolele lui (vezi teatrografia destul de amplă, deşi selectivă)…”
E foarte greu să povesteşti pe scurt ceea ce Toca povesteşte despre sine mai pe larg într-o asemenea recenzie. Interviul principal, cel care ocupă mai mult de jumătate din volum se intitulează „Am încercat să fiu întotdeauna un om liber”. Şi într-adevăr, Alexandru Tocilescu a căutat mereu, el însuşi o mărturiseşte, zonele în care partidul şi cenzura lui să nu se amestece atât de tare pe cât o făcea în mai toate spectacolele de teatru. A stat opt ani student la Institutul de Teatru, a căutat pe urmă să-şi respecte principiul „eu nu fac nimic pentru ei, ei nu fac nimic pentru mine”. Cu toate acestea, recunoaşte încă din primele minute ale convorbirii cu Florica Ichim, la 2 Mai, că i-a fost furată viața, o dată înainte de ‘89 şi pe urmă din nou. Pe de altă parte, recunoaşte că, deşi i-a fost refuzată ieşirea cu vreun spectacol dincolo de granițe, „aici am putut să fac tot ce am vrut şi sunt unul dintre puținii oameni care au făcut ce-au vrut, când au vrut şi cum au vrut.” Acest enunț este contrazis, totuşi, mai departe, în paginile în care evocă diverse comenzi, nu neapărat sociale, dar de neocolit, cărora a trebuit, totuşi, să le dea curs. Vezi episodul Piteşti (nu vă speriați, teatrul, nu închisoarea!). Ca şi scoaterea de pe afişul naționalului bucureştean a primului său spectacol din Caragiale, cu O scrisoare pierdută, după venirea la direcția acestui teatru a lui Dinu Săraru. Dar Tocilescu este şi puțin (?) nedrept, atunci când vorbeşte despre regizorii care s-au dus în străinătate să-şi continue cariera, probabil Pintilie şi Ciulei fiind ținta, el trebuind să se ducă pentru un tratament medical imposibil la vremea aceea în țară şi neavând în cap o continuare a carierei sale acolo.
În limbajul său, cu adevărat liber şi deloc contaminat de limba de lemn a epocii, Tocilescu evocă lumile teatrului românesc dinainte de 1989, dar şi de după, când a pus în scenă remarcabile spectacole, precum deja citata Scrisoare pierdută de la TNB sau Oblomov de la Bulandra. Dar şi de neuitatul Hamlet de la Bulandra, sau mai târziu Amanții însângerați de la național.
Chinuit de o boală necruțătoare, trăind ani de zile, dincolo de termenul admis, cu dializă, Alexandru Tocilescu nu şi-a întrerupt decât poate în perioada petrecută în Germania, cariera de creator de spectacole profunde, care vorbeau dincolo de imagine, dar cu ajutorul ei. A colaborat cu oameni care nu erau rutinați în ale teatrului, l-a avut ca scenograf o perioadă pe François Pamfil, pictor şi grafician original şi personaj absolut memorabil al anilor dinainte de revoluție. Dar s-a legat printr-o prietenie artistică şi nu numai cu un scenograf remarcabil al anilor 80, Dan Jitianu, dispărut prematur. De altfel, ilustrația acestei cărți de mare interes completează aducerile aminte cu portrete ale unor oameni de teatru ori pur şi simplu cu imagini ale vremii, cum e coada la nimic de la p. 120. O întoarcere în timp reconfortantă dar şi provocatoare de melancolii, acesta e efectul lecturii acestei cărți, instructive pentru cei care nu au trăit timpurile evocate şi nu i-au văzut pe cei care completează cu chipurile lor, fie în simple fotografii, fie, mai ales, în scene din memorabilele spectacole montate de Alexandru Tocilescu, lumea creată de volumul Toca se povesteşte. O restituire necesară a uneia dintre figurile cele mai originale ale teatrului românesc al deceniilor abia trecute.
Însă povestea nu se sfârşeşte aici, ea continuă, cu mărturisirile omului de teatru, dar şi cu o teatrografie pe cât posibil completă, mărturie vie a unei arte care n-a murit nici în timpul cenzurii politice a regimului atât de urât de Alexandru Tocilescu.