Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
Breviar editorial
Articol publicat în ediția Viața Românească 1/2016
Dincolo de Calea Victoriei (Jurnal de o zi), de George Bogdan, Editura Tracus Arte, 2015, 70 p.
„în noaptea absurdă,/ văd fugarul, trupul meu cu un toiag atingând marea,/ despărțind apele pentru ieşirea din robie”. 07.05.1988, Iaşi – 03.09.2014, Bucureşti. Între aceste repere de timp şi spațiu îşi desfăşoară fugarul odiseea, cu gândul la victorie (anticomunistă, anticonsumistă, conform spiritului timpului, oricare ar fi acest timp). Orele zilei se suprapun şi nu se suprapun cu cele 24 îndeobşte ştiute, uneori un sfert de oră este crucial şi timpul se despică în 36 de fascicule-poeme, tot atâtea drumuri ce te îndepărtează, pasămite, de întuneric. Sau de un anumit fel de întuneric: „la 18,45 nu mai poate fi vorba de incertitudini/ ci de strălucirea oamenilor din mlaştină/ convinşi că merg eliberați de temeri pe drumul spre rai,/ spre o altă realitate/ dincolo de viața indigo”. George Şerban – un spirit civic atent, zi şi noapte (de la Ora 11 la Ora 10.53) la fenomenele lumii contemporane, un actant, „un iris aflat sub halebarda puterii”, un poet al unei cetăți mereu în derivă – şi-i ia ca susținători ai demersului său, în acest volum, pe Constanța Buzea (1977, revista Amfiteatru), Ioan Es. Pop (care alcătuieşte prefața volumului) şi pe sculptorul Vlad Ciobanu, considerat coautor prin ilustrarea volumului cu „frumusețe stranie de visător nemulțumit”.
Oameni, de Mihai Mateiu, seria Proză, col. Minutar, casa de pariuri literare, 2011, 100 p.
„Limpezimea, concizia, precizia, acestea sunt principalele sale calități” – notează Rareş Moldovan, referindu-se la proza scurtă a tânărului clujean Mihai Mateiu (n. 16.09.1976). Bartis Attila vorbeşte de „acoperirea în aur a literaturii” şi de faptul că „autorul reuşeşte crearea unui întreg univers atât de firesc precum respiră”. Din „bunica murind”, iată finalul: „A început iar horcăiala. Nu mai suportam. Am ieşit din cameră, în bucătărie, dar se auzea şi acolo. Am intrat în baie şi am închis uşa după mine.
M-am aşezat pe grătarul de la vană şi am aprins o țigară. Mi se părea că tot se aude horcăitul. Luasem de pe bufet un pix şi un plic albastru, am început să scriu. Asta mi-a venit: «Moartea se urcase pe bunica şi-o călărea în lege, nu puteam suporta s-o aud icnind în felul acela în care n-o auzisem niciodată, gemând aşa cum fac femeile în abandonarea deplină, m-am refugiat în baie dar nici acolo n-am scăpat, aşa că am fumat şi-am privit un fir subțire de apă scurgându-se-n chiuvetă până când zgomotele acelei iubiri infernale au încetat, moartea se slobozise fără a prinde plod în pântecele acelui suflet al bunicii care era de-acum pământul, am privit gura ei căscată, limba de calcar ca un jgheab pe care urca tremurând un singur bob de apă, un diamant rotund care s-a desprins de pământ şi s-a rostogolit sclipind în sus, pentru-a se scufunda în acea mare de deasupra...». După ce am terminat am mai fumat o țigară. Mă simțeam dintr-o dată liniştit, horcăitul nu mă mai deranja. Am pus plicul în buzunar şi m-am întors în cameră. Mi-am pus un scaun lângă pat şi am privit-o pe bunica până când s-a terminat”.
Brațe de apă, de Ioana Sandu, col. Poeți români contemporani, Editura Brumar, 2015, 76 p.
Cum te racordezi la poezie după 16 ani de ocol pe la limitele vieții, la două decenii de la Cenaclul de Luni (al cărei membră a fost) sau de la debutul editorial (Zori de zi, Editura Albatros, 1985)? Cum? Scriind şi publicând, cu „brațe de apă” parcă, volume prezentate elogios de Constanța Buzea, Barbu Cioculescu, Horia Gârbea, Eugen Negrici ş.a., apărute în ritm susținut după 2006, anual sau la câte doi ani distanță: Leagănul de nisip, Punctul de sprijin, Cuvântul cel necuprins, Cartea din foc, Umărul vântului, Aventuri lăuntrice.
Simbolistica apei, atât de dragă Ioanei Sandu (n. 30 ianuarie 1942) îi dă forța şi tenacitatea de a aduce în fața noastră o seamă de poeme ajunse la liman, la lumină: „Am parcurs un drum./ M-am strecurat ca prin nisip/ între bobul cel mare tălăzuit pe cumpănă/ şi firişorul transparent în continuă mişcare// a fost trecerea înfricoşată// te înghesuia la colțuri să taci mult/mai mult,// să pari neclintit când ți se pregăteau legături în lungul Căii/ peste măsura trupului/ se împlinea porunca de pe stânca de gheață/ a sudului tău”.
Spiritul ludic şi raportarea specifică la cuvinte mai dornice de atenție, mai firoscoase, o determină pe poeta Ioana Sandu să marcheze cu italice, ici şi colo, ba Calea, ba mult/mai mult. Sau, de prin alte poeme: bate-bate (inima – n.n.), „Să fie puiul ploii!”, te identifici cu ploile scurte şi repezi, preabinevăzut (gestul – n.n.), spoit/primenit (colțul – n.n.), cât să încapă adevărul întreg, pe lemn/pe granit (creşte amiaza – n.n.), Astfel se răsucea scrisul şi la doisprezece ani, Şaua minții zvâcnea şi cuvintele veneau spăşite, Nu atunci.
Volumul cuprinde grupajele de poeme: „Ochiul Maicii”, „Brațe de apă”, „Scara de lumină”.
Viziuni mute, de Simona Dumitrache, colecția „Debut Pygmalion”, Editura Palimpsest, 2013, 64 p.
„o existență înfometată/ de o ultimă iubire/ scoasă la licitație/ pe un gard// melancolică/ sare de pe un picior pe altul” – Simona Dumitrache (n. 1990) devorează sau savurează, de la caz la caz. Ce? Totul. Dar mereu rămâne un rest – viziunile sunt mute, sigiliile sunt omniprezente, iar locutorul, chiar dacă nu este mut, are o singurătate care pare a se regenera cu obstinație: „întotdeauna te sigilezi/ fără să spui nimic/ la capătul celălalt// amândoi într-o concurență ascunsă/ prinzând mereu/ o nouă față”.
Horia Gârbea şi Paul Aretzu girează volumul de debut al celei care, la început de drum, ştie „că o să ne întoarcem/ gătiți într-o piele de înger/ scoasă din iarnă// se ştie/ că vorbesc despre începuturi”.
Femei răspântii imprevizibile. Roman-graffiti, de Constantin Abăluță, Editura Cartea Românească, 244 p.
Un moto din Rainer Maria Rilke („Rapidă şi clară iubire nepăsătoare/ absență fluidă cumva/ între prea multele tale plecări şi sosiri/ un strop de răgaz va tremura”) şi un dans în care se prind Geta, Ioana, Mirela, Carmen, Olga, Podolac, Miți, Andreea, Doamne Varta, Chloe, Lizica, Rita, adică tot atâtea, cum spune autorul, „texte înlocuitoare, iureşul acestor biografii proiectate undeva în eter, ca nişte existențe secunde, mai pure ori mai impure, după cum bate vânt dinspre vis ori dinspre coşmar”: „scoate de acolo un plic pe care-l şterge îndelung de praf. Îl deschide cu grijă şi extrage câteva file pe care se află, tras la imprimantă, poemul «Dialogul celor două cenuşi». Dintre foile, transparente în lumină, ca o floare presată în ierbar îşi face apariția o micuță meşă blondă. Bărbatul pipăie foile pe care se află poemul, pe fiecare în parte, încet şi grijuliu ca un orb. Pipăie de asemeni cele câteva fire de păr galbene şi uşor decolorate la capete. Apoi pune totul la loc în plic, se uită discret şi neliniştit împrejur parcă temător să nu fie spionat de cineva şi, cu un gest precipitat, potriveşte plicul în ascunzătoare.
Pe când coboară treptele de lemn, odată cu scârțâitul scândurilor din alte timpuri, simte cum toată ființa lui se încarcă de-o energie primordială. A fost de-ajuns să pipăie câteva clipe poemul şi firele blonde din părul lui Chloe (pentru o clipă mintea i-a fost curentată de distihul Chloe, Chloe /Fără voie) ca să încerce o senzație binefăcătoare de linişte şi împăcare supralumească”. Tudorel Urian îl poziționează pe Constantin Abăluță în categoria „caligrafilor trăirilor sublime”, iar Bogdan-Alexandru Stănescu inversează perspectiva şi vede „pretextul feminin ca pe o madlenă. De fapt, punctul de fugă îl constituie relația naratorului cu obiectele şi cu propria memorie”.
„în noaptea absurdă,/ văd fugarul, trupul meu cu un toiag atingând marea,/ despărțind apele pentru ieşirea din robie”. 07.05.1988, Iaşi – 03.09.2014, Bucureşti. Între aceste repere de timp şi spațiu îşi desfăşoară fugarul odiseea, cu gândul la victorie (anticomunistă, anticonsumistă, conform spiritului timpului, oricare ar fi acest timp). Orele zilei se suprapun şi nu se suprapun cu cele 24 îndeobşte ştiute, uneori un sfert de oră este crucial şi timpul se despică în 36 de fascicule-poeme, tot atâtea drumuri ce te îndepărtează, pasămite, de întuneric. Sau de un anumit fel de întuneric: „la 18,45 nu mai poate fi vorba de incertitudini/ ci de strălucirea oamenilor din mlaştină/ convinşi că merg eliberați de temeri pe drumul spre rai,/ spre o altă realitate/ dincolo de viața indigo”. George Şerban – un spirit civic atent, zi şi noapte (de la Ora 11 la Ora 10.53) la fenomenele lumii contemporane, un actant, „un iris aflat sub halebarda puterii”, un poet al unei cetăți mereu în derivă – şi-i ia ca susținători ai demersului său, în acest volum, pe Constanța Buzea (1977, revista Amfiteatru), Ioan Es. Pop (care alcătuieşte prefața volumului) şi pe sculptorul Vlad Ciobanu, considerat coautor prin ilustrarea volumului cu „frumusețe stranie de visător nemulțumit”.
Oameni, de Mihai Mateiu, seria Proză, col. Minutar, casa de pariuri literare, 2011, 100 p.
„Limpezimea, concizia, precizia, acestea sunt principalele sale calități” – notează Rareş Moldovan, referindu-se la proza scurtă a tânărului clujean Mihai Mateiu (n. 16.09.1976). Bartis Attila vorbeşte de „acoperirea în aur a literaturii” şi de faptul că „autorul reuşeşte crearea unui întreg univers atât de firesc precum respiră”. Din „bunica murind”, iată finalul: „A început iar horcăiala. Nu mai suportam. Am ieşit din cameră, în bucătărie, dar se auzea şi acolo. Am intrat în baie şi am închis uşa după mine.
M-am aşezat pe grătarul de la vană şi am aprins o țigară. Mi se părea că tot se aude horcăitul. Luasem de pe bufet un pix şi un plic albastru, am început să scriu. Asta mi-a venit: «Moartea se urcase pe bunica şi-o călărea în lege, nu puteam suporta s-o aud icnind în felul acela în care n-o auzisem niciodată, gemând aşa cum fac femeile în abandonarea deplină, m-am refugiat în baie dar nici acolo n-am scăpat, aşa că am fumat şi-am privit un fir subțire de apă scurgându-se-n chiuvetă până când zgomotele acelei iubiri infernale au încetat, moartea se slobozise fără a prinde plod în pântecele acelui suflet al bunicii care era de-acum pământul, am privit gura ei căscată, limba de calcar ca un jgheab pe care urca tremurând un singur bob de apă, un diamant rotund care s-a desprins de pământ şi s-a rostogolit sclipind în sus, pentru-a se scufunda în acea mare de deasupra...». După ce am terminat am mai fumat o țigară. Mă simțeam dintr-o dată liniştit, horcăitul nu mă mai deranja. Am pus plicul în buzunar şi m-am întors în cameră. Mi-am pus un scaun lângă pat şi am privit-o pe bunica până când s-a terminat”.
Brațe de apă, de Ioana Sandu, col. Poeți români contemporani, Editura Brumar, 2015, 76 p.
Cum te racordezi la poezie după 16 ani de ocol pe la limitele vieții, la două decenii de la Cenaclul de Luni (al cărei membră a fost) sau de la debutul editorial (Zori de zi, Editura Albatros, 1985)? Cum? Scriind şi publicând, cu „brațe de apă” parcă, volume prezentate elogios de Constanța Buzea, Barbu Cioculescu, Horia Gârbea, Eugen Negrici ş.a., apărute în ritm susținut după 2006, anual sau la câte doi ani distanță: Leagănul de nisip, Punctul de sprijin, Cuvântul cel necuprins, Cartea din foc, Umărul vântului, Aventuri lăuntrice.
Simbolistica apei, atât de dragă Ioanei Sandu (n. 30 ianuarie 1942) îi dă forța şi tenacitatea de a aduce în fața noastră o seamă de poeme ajunse la liman, la lumină: „Am parcurs un drum./ M-am strecurat ca prin nisip/ între bobul cel mare tălăzuit pe cumpănă/ şi firişorul transparent în continuă mişcare// a fost trecerea înfricoşată// te înghesuia la colțuri să taci mult/mai mult,// să pari neclintit când ți se pregăteau legături în lungul Căii/ peste măsura trupului/ se împlinea porunca de pe stânca de gheață/ a sudului tău”.
Spiritul ludic şi raportarea specifică la cuvinte mai dornice de atenție, mai firoscoase, o determină pe poeta Ioana Sandu să marcheze cu italice, ici şi colo, ba Calea, ba mult/mai mult. Sau, de prin alte poeme: bate-bate (inima – n.n.), „Să fie puiul ploii!”, te identifici cu ploile scurte şi repezi, preabinevăzut (gestul – n.n.), spoit/primenit (colțul – n.n.), cât să încapă adevărul întreg, pe lemn/pe granit (creşte amiaza – n.n.), Astfel se răsucea scrisul şi la doisprezece ani, Şaua minții zvâcnea şi cuvintele veneau spăşite, Nu atunci.
Volumul cuprinde grupajele de poeme: „Ochiul Maicii”, „Brațe de apă”, „Scara de lumină”.
Viziuni mute, de Simona Dumitrache, colecția „Debut Pygmalion”, Editura Palimpsest, 2013, 64 p.
„o existență înfometată/ de o ultimă iubire/ scoasă la licitație/ pe un gard// melancolică/ sare de pe un picior pe altul” – Simona Dumitrache (n. 1990) devorează sau savurează, de la caz la caz. Ce? Totul. Dar mereu rămâne un rest – viziunile sunt mute, sigiliile sunt omniprezente, iar locutorul, chiar dacă nu este mut, are o singurătate care pare a se regenera cu obstinație: „întotdeauna te sigilezi/ fără să spui nimic/ la capătul celălalt// amândoi într-o concurență ascunsă/ prinzând mereu/ o nouă față”.
Horia Gârbea şi Paul Aretzu girează volumul de debut al celei care, la început de drum, ştie „că o să ne întoarcem/ gătiți într-o piele de înger/ scoasă din iarnă// se ştie/ că vorbesc despre începuturi”.
Femei răspântii imprevizibile. Roman-graffiti, de Constantin Abăluță, Editura Cartea Românească, 244 p.
Un moto din Rainer Maria Rilke („Rapidă şi clară iubire nepăsătoare/ absență fluidă cumva/ între prea multele tale plecări şi sosiri/ un strop de răgaz va tremura”) şi un dans în care se prind Geta, Ioana, Mirela, Carmen, Olga, Podolac, Miți, Andreea, Doamne Varta, Chloe, Lizica, Rita, adică tot atâtea, cum spune autorul, „texte înlocuitoare, iureşul acestor biografii proiectate undeva în eter, ca nişte existențe secunde, mai pure ori mai impure, după cum bate vânt dinspre vis ori dinspre coşmar”: „scoate de acolo un plic pe care-l şterge îndelung de praf. Îl deschide cu grijă şi extrage câteva file pe care se află, tras la imprimantă, poemul «Dialogul celor două cenuşi». Dintre foile, transparente în lumină, ca o floare presată în ierbar îşi face apariția o micuță meşă blondă. Bărbatul pipăie foile pe care se află poemul, pe fiecare în parte, încet şi grijuliu ca un orb. Pipăie de asemeni cele câteva fire de păr galbene şi uşor decolorate la capete. Apoi pune totul la loc în plic, se uită discret şi neliniştit împrejur parcă temător să nu fie spionat de cineva şi, cu un gest precipitat, potriveşte plicul în ascunzătoare.
Pe când coboară treptele de lemn, odată cu scârțâitul scândurilor din alte timpuri, simte cum toată ființa lui se încarcă de-o energie primordială. A fost de-ajuns să pipăie câteva clipe poemul şi firele blonde din părul lui Chloe (pentru o clipă mintea i-a fost curentată de distihul Chloe, Chloe /Fără voie) ca să încerce o senzație binefăcătoare de linişte şi împăcare supralumească”. Tudorel Urian îl poziționează pe Constantin Abăluță în categoria „caligrafilor trăirilor sublime”, iar Bogdan-Alexandru Stănescu inversează perspectiva şi vede „pretextul feminin ca pe o madlenă. De fapt, punctul de fugă îl constituie relația naratorului cu obiectele şi cu propria memorie”.