Ravagiile egalității

Acum nici nu mai ştiu câte zeci de ani, după instaurarea cu forța a regimului comunist în partea asta de lume, circula, fireşte neoficial, o vorbă: ți-a intrat democrația în cap cu varianta ți s-a suit democrația la cap. Asta deoarece noul regim pretindea că el a adus democrația în țară. Iar dacă cineva avea vreo replică obraznică față de o persoană care îi era în mod evident superioară i se putea spune, mai ales în zonele neinstruite ale societății, că i s-a suit democrația la cap.
Ei bine, azi ştim cu toții că aia era o democrație originală (sic), pentru că oricine avea dreptul, ba chiar obligația, să-şi bată joc de oricine, mai ales dacă acesta purta ochelari şi era, în mod evident, un intelectual. Nu conta câte ştie şi câte face acela, nu conta că mârlanul nu era în stare nici măcar să înțeleagă ce vorbeşte acela, trebuia să-i replice obraznic şi să-l pună la punct, din punctul de vedere al noului regim fireşte. (Vezi şi episoadele violente din iunie 1990.) Se întorcea epoca studenților legionari care se adresau obraznic profesorilor aflați la catedră sau în drum spre ea, studenții comunişti aveau chiar misiunea de a-i întrerupe în sala de curs pe vreun Tudor Vianu, G. Călinescu, Anton Dumitriu când descopereau afirmații neconforme cu marxism-leninismul în expunerea acestora. Ăstora nu numai că le intrase democrația în cap, dar le fusese chiar insuflată, ca misiune, în forma originală şi li se ordonase să aibă acest comportament ofensatoriu față de orice capacitate, superioară atât lor, cât şi tuturor ştabilor noului regim.
Dar tot azi vedem că din nou multor impostori li s-a suit democrația la cap. Noua democrație, de data asta mai apropiată de cea reală, occidentală, dar încă destul de originală. În zona culturală a vieții bântuie un egalitarism tulbure şi o izbucnire de vanități fără acoperire (ca şi cum ar exista vreo vanitate cu acoperire), care nasc monştri şi lumea, lipsită de direcție, nu mai poate deosebi pe veleitar de cel chemat şi chiar de cel ales. Democrația a adus cu ea libertatea oricărui nechemat să mimeze literatura pe banii proprii, ai vreunei primării sau ai unor sponsori, ei înşişi lipsiți de criterii pentru aprecierea valorii. Dar nu numai literatura, priviți la lucrările ştiințifice din puşcării…
Am remarcat şi altădată stilul revistelor inventate pentru a propulsa te miri ce nulități locale, care creează necunoscătorilor impresia că literatura română este cea care se face numai acolo, acolo e poetul, acolo e prozatorul, deseori romancier autor de tomuri cu sute de pagini scrise, în realitate, fără nici un talent (am citit de curând şi un articol al lui Adrian Popescu despre acest fenomen), în fond o excrescență a libertății de expresie şi a democratizării. Pe bună dreptate observă prietenul meu de la Cluj că există un fel de autism, aş zice de masă, care-i separă pe veleitarii provinciali, prea adesea chiar din Capitală, de restul lumii. Aşa zişii critici de la asemenea încropeli pseudo-literare poartă ochelarii de cal care-i împiedică să vadă la dreapta sau la stânga şi mai ales înapoi şi înainte. E un mod de a-şi trata neputința: dacă nu ştii că există Cărtărescu poți să-l iei uşor drept romancier pe Icsulescu, sau: ca să-l poți lua drept scriitor pe Icsulescu te faci că nu ştii de Cărtărescu. Asta în cazurile, destule de altfel, în care acesta din urmă este făcut cu ou şi cu oțet, pus la punct în opinia acestui tip de veleitar, tocmai pentru a-şi netezi calea sieşi şi amicilor săi impostori.
S-a făcut şi o curățenie generală în critică, în sensul că, imediat după căderea regimului comunist, criticii de importanță, cei care puteau să-l mai orienteze pe cititorul român, să separe adică valoarea de non-valoare, ori nu mai erau în țară, ori au migrat spre politică. Unii dintre cei plecați s-au întors şi şi-au reluat oficiul critic, alții au mai întârziat, dar până la urmă au revenit şi încă în forță. Pluralul de mai sus nici nu se prea potriveşte, e mai mult unul al maiestății, fiind vorba de cazuri izolate. Criticii tineri au început să abandoneze, din varii motive, nu în ultimul rând pentru a nu mai colabora cu bătrânii, atât de reprobabili. Au mai rămas puțini dintre cei tineri acum vreo zece ani care să mai practice critica de întâmpinare.
Între timp, după toate ezitările şi ocolurile, revistele specializate, cele care mai respectă valoarea estetică a operei literare, şi-au pierdut audiența în favoarea te miri cui şi a te miri ce, astfel încât nici oficiul critic nu mai are ecoul pe care-l avea altădată. Aşa se face că te trezeşti cu pretenții de egalitate între Nimeni şi Cineva, între foița nu ştiu care şi România literară, aşa se face că trăim o epocă a apelor literare tulburi, cu activişti care-şi permit să-i insulte pe cei calificați şi încă de pe poziții de superioritate. Li s-a urcat democrația la cap. De data asta chiar aşa e.
Şi nu se întrevede momentul revenirii la ierarhiile valorii, la meritocrația pe care noi, cei de după Cortina de fier, o credeam regulă a lumii democrației reale. Şi dacă mai luăm în considerare şi corectitudinea politică extinsă peste poate, atunci speranțele de restabilire a adevărului sunt tot mai mici. Căci sunt locuri în lume unde se propovăduieşte egalitatea elevului tâmp cu cel strălucit şi se cere dispariția notei în şcoli ca să nu fie jignit neputinciosul față de cel cu mintea ageră. O enormitate ca asta nici măcar epoca proletcultismului n-a îndrăznit să impună. Ei, uite că democrația îndrăzneşte.

P.S. Cât despre egalitate, liniştiți-vă, n-am nimic împotriva celei în fața legii, dimpotrivă, o susțin cu toată forța de care sunt în stare. Dar nu şi pe cea în fața criticii, literare, de artă, de teatru etc. sau în fața publicului. Că aici „l’homme (adică l’artiste) propose, Dieu (criticul, publicul) dispose.”