Autobiograficul semnificativ

Radu Sergiu Ruba –
O vară ce nu mai apune,
Editura Humanitas, 2014

Cea mai recentă apariție editorială semnată Radu Sergiu Ruba, şi anume, romanul autobiografic O vară ce nu mai apune, merită cu siguranță atenția criticii literare, atât datorită calităților sale intrinseci, cât şi implicațiilor asupra profilului literar al autorului şi, de ce nu?, asupra ierarhiilor prozei actuale (prea adesea influențate de publicitate şi prea puțin atente la realitatea textelor).
Radu Sergiu Ruba face parte din micul cerc al scriitorilor care, la jumătatea deceniului al nouălea, au migrat de la Cenaclul Junimea, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, la Universitas, unde oficia Mircea Martin. „Transferul” are de-a face nu numai cu schimbările din interiorul Junimii (unde Florin Manolescu îi lua locul, tot mai des, lui Ovid S. Crohmălniceanu, iar formulele narative se deschideau şi către alte modalități, nu doar către textualism), ci şi cu epuizarea mizei inițiale a prozei optzeciste, după debuturile eclatante ale unora dintre reprezentanții săi. Apăruse un nou nucleu de scriitori – în care Radu Sergiu Ruba însuşi ocupa, cu toată amenitatea personalității sale, o poziție de autoritate –, pentru care genul scurt, fragmentarismul şi metapovestirea nu mai reprezentau un punct terminus, ci, eventual, mijloacele unui nou fel de structurare a epicului.
Unii dintre aceşti prozatori – de la Răzvan Petrescu la Ion Manolescu şi de la Daniel Bănulescu la Cătălin Țârlea – au avut, după 1990, un succes de critică mai mult sau mai puțin însemnat, dobândind o anumită notorietate. Radu Sergiu Ruba, în pofida aprecierii unanime de care s-a bucurat pe tot parcursul carierei sale, ca şi a unei activități literare (de poet, prozator şi traducător) substanțiale, continuă să fie cunoscut, din păcate, în afara cercului restrâns al literaților autentici, mai mult pentru activitatea sa civică. E o nedreptate pe care bănuiesc că intelectualul fin care este Radu Sergiu Ruba a resimțit-o uneori, chiar dacă a privit-o, poate, cu detaşare.
Cred că, odată cu O vară ce nu mai apune, a sosit momentul să citim altfel literatura acestui autor. Să o vedem, în primul rând, în originalitatea ei, desprinzând-o de clişeul borgesian (cu care Ruba nu are în comun decât accidentul disfuncționalității vizuale) şi, mai ales, integrând-o în transformarea postmodernă a poeziei şi prozei româneşti din ultimele decenii.
Mai întâi, de ce roman autobiografic şi nu autobiografie sau memorii?
Autorul, născut în 1954, ar fi întru totul îndrituit să îşi scrie memoriile. Trăim, în fond, în epoca în care tele-demoazele de 30 de ani îşi publică memoriile, cu deplină nonşalanță, convinse că viața lor „e un roman”. Un scriitor sexagenar, cu o viață literară şi socială defel banală, care a trecut prin marea zguduire produsă de prăbuşirea comunismului (cu corolarul ei literar: dispariția cenzurii), ar avea suficientă materie pentru a aborda genul memorialistic. Şi, la acest capitol, al materiei, O vară ce nu mai apune poate fi considerat (şi) un text memorialistic, care reconstituie cu suficientă precizie anumite întâmplări din biografia scriitorului Radu Sergiu Ruba.
Însă această materie din care se alcătuieşte palierul autobiografic al textului este exploatată în direcția potențialului ei epic (şi chiar pur ficțional), nu în cea a examenului moral ori ca suport pentru auto-encomion. Nici din punct de vedere structural, O vară ce nu mai apune nu respectă regula cronologică a memorialului: aceeaşi materie autobiografică este prelucrată aici la modul romanesc, în decupaje epice şi temporale ce ascultă de logica internă a povestirii, nu de imperativul respectării cronologiei vieții lui Radu Sergiu Ruba.
Nici de auto-ficțiune nu e vorba, nici măcar în înțelesul abuziv pe care i l-au dat, la noi, tinerii prozatori. Fluxul narativ, deşi alcătuit în exclusivitate din amintirile celui care scrie, nu este focalizat pe întâmplările unei copilării secționate în două de episodul pierderii vederii, ci este constituit din 1) personajele copilăriei şi adolescenței, 2) intersectarea existențelor lor cu fluxul istoriei, 3) mediul multicultural din câmpia Sătmarului, în care se naşte şi creşte naratorul-personaj, şi 4) dialogul ulterior al tuturor acestor experiențe cu conştiința celui care a devenit Radu Sergiu Ruba. Textul este un adevărat aliaj, în care scriitorul a „topit” aceşti compuşi, scoțându-l din canoanele unui gen fără a-l introduce în altul.
În special personajele sunt formidabile, mai mult chiar decât istoria şi geografia care se întrețes în narațiune. Construindu-le la modul romanesc şi behaviorist, prin ceea ce fac (în pagina sa) şi spun, prozatorul le dă o teribilă concretețe. Ele sunt, în mod evident, produsul autorului, al modului în care ochiul memoriei sale surprinde în ființa lor ceea ce este excepțional, şi mai ales al talentului său de povestitor. Banalul devine semnificativ prin povestire.
Străbunica Floare, de pildă, plecată în America la începutul secolului XX şi regăsită de strănepot în registrul electronic al emigranților, ținut de autoritățile de pe Ellis Island, este uluitoare în simplitatea ei: o Fefeleagă pe dos, a cărei formă de acceptare a destinului este tocmai luarea lui în răspăr, reuşita împotriva oricărei rațiuni în afara rațiunii supreme de a nu se lăsa învinsă. Scena regăsirii ei cu soțul George, la Chicago, este antologică. La fel, bătrânul Weisz, evreu de limbă maghiară, supraviețuitor al Holocaustului, cu ai cărui copii din cea de-a doua căsătorie prozatorul se joacă. Ori Erica, o „iubire” din copilărie, pe care naratorul – după un cast sărut pe care i-l dăduse pe când avea nouă ani – o reîntâlneşte, când deja devenise Radu Sergiu Ruba, în ultimii ani ai regimului comunist, într-o împrejurare cenuşie, care se transformă, apoi, într-o compensatorie explozie erotică. Toate aceste personaje, fiecare purtând cu sine o istorie, pătrund în textul prozatorului şi devin agenții purtători ai unor sensuri, mai clare sau mai obscure, ale destinului său. Un destin pe care Ruba şi l-a construit, tot aşa cum a construit şi textul.
O vară care nu mai apune este, prin urmare, o carte cu şi despre memorie, dar nu este memorialistică.
Într-un anume sens, se poate spune că, păstrând proporțiile, ea are, în opera lui Radu Sergiu Ruba, funcția pe care o are A trăi pentru a-ți povesti viața în cea a lui Garcìa Márquez. Narațiunea autobiografică reconstruieşte, din perspectivă referențială, de această dată, opera de ficțiune, o iluminează (subsecvent, o şi obscurizează, pe ici, pe colo) şi o justifică.
Dar, dincolo de asta, este o carte care se citeşte cu o plăcere subtilă, pentru că autorul reuşeşte să strecoare, pe nesimțite, în text acea ultimă irizare de lumină pe care copilul Radu o va fi văzut la 11 ani, la mare, vara, înainte de a-şi pierde definitiv vederea. Ea, această lumină – despre care naratorul ne spune că este lumina sub care văd lumea cei ce-şi pierd vederea –, înveleşte şi unifică o mulțime de narațiuni, altminteri, de o năucitoare diversitate. De la epopeea tragică, de mare demnitate, a luptătorului anticomunist Vasile Blidaru, a anilor în care Securitatea îi vâna pe rezistenții din munți, şi până la metehnele foştilor activişti de partid din lumea rurală (din rândul cărora făcea parte şi tatăl naratorului), cititorul este purtat printr-o autentică istorie orală a lumii româneşti, nu doar din perioada comunistă, ci şi de mai înainte.
Am amintit deja de fasciculul de dramatică istorie românească din Ardeal, reprezentat de emigrația în America la începutul secolului trecut. Dar şi Marea Unire, crâmpeie de interbelic, ca să nu mai vorbesc de ocupația horthystă a Ardealului de Nord (regiunea Sătmarului natal va nimeri, în 1940, sub cizma maghiară) sau de Holocaust: toate acestea trec prin fața ochilor noştri, în paginile lui Radu Sergiu Ruba. Prozatorul, însă, nu evocă şi nici nu face istoriografie sub acoperire – cum proceda, în deceniul al optulea, Marin Preda în Delirul –, ci pune în pagină o rețea de personaje şi întâmplări, care depun mărturie, simultan, despre om şi despre istoria prin care acesta a trecut.
Romanul autobiografic se transformă, pe această cale, într-un caleidoscop: unul regizat şi dirijat de autor, care desfăşoară înaintea ochilor noştri şiruri de întîmplări şi personaje, toate, scăldate în acea „lumină aurie”, pe care o va fi văzut naratorul înainte de a-şi fi pierdut vederea. Epicul propriu-zis se întrețese cu discursul reflexiv al naratorului, caleidoscopul devenind, încet-încet, o oglindă a sinelui. Suntem ceea ce ne amintim despre noi înşine, spune cel care vede, astăzi, doar prin intermediul memoriei.
Fireşte, chiar dacă Radu Sergiu Ruba este un scriitor discret, care nu a făcut niciodată paradă de condiția sau de calitățile sale, O vară ce nu mai apune este o carte – dureroasă, în pofida frumuseții discursului – despre cum a metabolizat autorul experiența fundamentală a pierderii vederii. Iar răspunsul este simplu şi firesc: prin intermediul celei de-a doua vederi, pe care i-au dat-o cultura, scrisul şi capacitatea de a gestiona memoria lumii de dinaintea dispariției unui simț esențial. Nu ignor nicidecum natura pozitivă şi caracterul puternic, care i-au permis lui Radu Sergiu Ruba să treacă peste neajunsuri, ca şi peste prejudecățile unei societăți româneşti încă victimă a multor prejudecăți. Totuşi, accesul la spirit, înainte de toate, i-a oferit – cu eforturi pe care le putem doar deduce, din anumite aluzii prezente în text – posibilitatea de surmonta dificultățile şi de se realiza fără rest. Romanul său nu proclamă o victorie, însă ne face martorii devenirii unui om armonios, pe care dificultățile nu l-au dezechilibrat şi nici nu l-au alterat.
O carte ataşantă, care se citeşte cu pasiune şi folos, scrisă de un autor complex, cu multe „straturi”, pe care trebuie să ai răbdarea de a-l degusta, dar care te răsplăteşte pe deplin, dacă o faci. Dacă, la începutul anilor ’90, unii dintre colegii de la Cenaclul Universitas propuneau formula romanescă a realismului semnificativ, Radu Sergiu Ruba reuşeşte, în acest volum, să evidențieze resursele autobiograficului semnificativ.
Şi, last but not least, să ne atenționeze că mai există scriitori de primă mână şi în afara luminilor rampei.