Proză
Florin Logreşteanu
Amintiri din Infern
Articol publicat în ediția Viața Românească 2/2016
Am început să plâng în fiecare noapte. De cum se dă stingerea, mă ghemuiesc în patul meu jegos, îmi vâr capul în pernă şi mă gândesc la Antonio. Presimt că n-am să-l mai văd niciodată. Am s-o mierlesc între aceşti pereți reci de celulă romană, vegheată probabil de câteva târfe îmbătrânite, fete drogate, şi o muiere nebună care şi-a ucis bărbatul, preot, numai pentru bănuiala că se încurcase cu o o cucoană evlavioasă, cu vreo zece ani mai mică decât el
De fiecare dată se întâmplă la fel, dar în noaptea asta n-am somn. N-am ațipit decât câteva minute, cel mult un ceas. Din patul meu, aflat la etaj, se vede bine felinarul de-afară, până în zori aprins. În jurul lui, fluturi cât vrabia de mari, continuă să-i dea târcoale. N-au mierlit-o încă dar n-au nicio şansă să scape: de cum vor atinge sticla, îşi vor da duhul; prea multă lumină strică. Am învățat asta de la boschetari. Sunt oameni cu şcoala vieții, deprinşi cu grădinile publice în care îşi petrec nopțile, dibuind în focul felinarelor semne necunoscute majoritarilor... Sub mine, în patul de dedesupt, Crina, o țigancă din Ardeal, băgată la pârnaie pentru trafic de droguri de mare risc, se agită şi bolboroseşte prin somn. La început, o las în pace. Muierea asta vorbeşte în somn cu cei şase copii minori, închipuindu-şi că i-a lăsat acasă deşi tot ea povestea în urmă cu o lună, când a fost repartizată în celula pentru romii români, că-i fuseseră ridicați de autorități şi internați într-o casă de copii din Sibiu... Mă doare undeva de copiii ei, vreau să dorm, mă scutur şi bat cu piciorul în saltea, strig... Ardeleanca se trezeşte brusc, se scutură şi dispare sub pătura din păr de capră ca şi celelalte fete care, buimace, îmi promit, de sub aşternuturi, o păruială zdravănă, amânată deocamdată pentru a doua zi. În cele din urmă adorm...
*
Macaronarele, zău, sunt femei de treabă chiar dacă meseria lor nasoală este să fie cu ochii pe noi cât e ziua de lungă; eu cred că şi cât e noaptea de lungă. În zorii zilei, când strigă la mine: Scoală, putoare, la spălătorie şi la masă !... mă întreb ce-au făcut în cursul nopții... S-au regulat, fără doar şi poate. Au ochii roşii de nesomn, au mişcările leneşe. Îşi adună cu dificultate pulpele una lângă alta după ce ore în şir au stat cu ele desfăcute...
„Eşti nebună, fă, mă apostrofează Crina, țiganca din Ardeal. Dacă te aud astea...”
De auzit, mă aud, dar nu-mi fac griji. Îmi vărs năduful de femeie tânără şi nerezolvată, în romani, limbă de care macaronarele n-au habar... Câteva, se vede de la o poştă, s-au masturbat. Au ochii scurşi, lipiți de gene.
„Fă, nebuno !...”
„Să mor eu, Crină, este aşa cum îți spun…”
„Fă, nebuno !...”
„Atunci, de ce-ar geme tot timpul ?”
„Habar n-am... Mişcă-ți mai repede picioarele să ieşim din băşinătura asta de celulă...”
Ieşim buluc pe coridor unde aşteptăm până ce toate fleoarțele înțeleg că trebuie să se alinieze una în spatele celeilalte. Ne ordonează cu gesturi repezite două muieri cât muntele, mai mult grase decât corpolente...
Cu bune, cu rele, zic, macaronarele sunt femei de treabă. Te-nghiontesc şi te-njură ca-n Europa occidentală, nu ca la noi acasă necioplitele din penitenciarele de maximă siguranță...Îți răspund la câte-o întrebare, dacă-ți răspund, în termenii cei mai politicoşi cu putință. De pildă, dacă au o țigare bună...Mai ales una, Roşcovana, cum îi zicem noi, e de comitet, să n-am parte !... Îmi vâră în fiecare dimineață o țigare în palmă, chiar dacă nu-i cer... Altădată, mi-a dăruit două mere... În altă zi - o bucată mare de pizza... Nu ştiu dacă riscă, mânca-i-aş limba, ceva, dar e suflet de om înainte de a fi paznic de puşcărie... Şi e frumoasă... Cum să spun ?... Are curul înalt, piept revărsat, parcă gata să i se împrăştie la picioare, şi ochi verzi ca prazul meu de-acasă... I-am spus ardelencei ce cred.
„Fugi, fă, că e nasoală, m-a contrat. Culache al meu, care sare din pantaloni când vede o femeie, nu s-ar uita la una ca asta...”
„Parcă de Culache al tău îmi pasă mie, îi dau peste nas. Eu ți-am spus ce cred. E frumoasă gagica, ce mai. De-aş fi bărbat...”
„Las-o morții !... Zău că e mai bine să fii femeie ca să n-ai de-a face cu una ca asta !...”
Stau lungită pe treptele de piatră ale infirmeriei. Privesc soarele şi încerc să mă obişnuiesc cu strălucirea lui. Îmi trece prin minte că poți orbi stăruind cu privirile la soare; dacă te încăpățânezi să-i răspunzi obraznic, adică să-l priveşti chiar dacă simți că-ți ard ochii.
„Te simți rău, eşti bolnavă ?...” s-a apropiat de mine Roşcovana.
„Nu, doamnă... Nu mă simt nicium”, răspund precipitat şi mă ridic în picioare.
Îmi face semn să mă aşez, dacă aşa mi-e mai bine. Rămân în picioare. În palmă nu ascunde nimic, deci n-are de gând să-mi dăruiască ceva, o țigare, două-trei cuburi de zahăr, câteva alune... Mă întreabă de unde sunt, îi spun, ridică din umeri. Habar nu are unde este România sau nu o interesează cu adevărat răspunsul meu. Mă întreabă cum mă cheamă – mă ştie doar după numărul de la ecuson -, îi răspund şi nu reacționează în niciun fel. Mă mai întreabă câți ani am şi se încruntă... Bănuiesc de ce şi-a schimbat privirea şi aştept să mă întrebe cum a fost posibil ca la vârsta mea atât de tânără să fiu condamnată pentru crimă... N-o face... În schimb, începe să-mi spună poveşti despre corectele relații interumane; ce să facem ca să fim fericiți; cum să venim în întâmpinarea bunăvoinței lui Dumnezeu, fără să aşteptăm totul de-a gata; despre globalizarea lumii europene… Vorbea şi mă privea țintă, iar eu mă simțeam străpunsă de ochii aceia verzi, strălucitori. Când s-a plictisit să-şi tot bată gura, m-a avertizat că despre asta vom mai vorbi şi mi-a întors spatele. A comandat regruparea şi întoarcerea în celule. Era zi de duminică şi ni se permitea ceva mai multă odihnă.
*
Tot e bine c-am scăpat de celula aia împuțită în care mirosurile pestilențiale s-au impregnat în pereții scorojiți, pătați de urmele a milioane de muşte şi țânțari care şi-au găsit sfârşitul acolo. Zău, nu vorbesc cu păcat, macaronarii iubesc curățenia şi o dată la şase luni trag pereților o spoială zdravănă de var. Dar mirosurile grele persistă şi administrația puşcăriei n-a găsit nicio soluție să ne scape de ele. Iar muştele şi țânțarii se strecoară cu sutele în fiecare ceas, profitând de gurile de aerisire şi mai ştiu eu prin ce mijloace reuşesc s-o facă…
Sunt zile de început de vară, când însuşi soarele transpiră din belşug, urinează pe noi, făcându-ne tot o apă. Lucrăm într-o fermă agricolă la scos şi curățat ceapă, numai ceapă cât vezi cu ochii, dar tot mai bine e decât în celulă. Gardienele se poartă mişto cu noi:
„Fetelor, mâncați ceapă cât vă țin băierile, dar atenție, prea multă devine nocivă”, ne traduce o broscăriță în limba țigănească.
„O țâră de pâine ar merge mai bine cu ceapă”, îndrăzneşte câte una.
„Nema !”, i se răspunde.
„O țâră de sare…”
„Nexam !...”
Până la urmă, îți bagi picioarele în ea de ceapă, dar duhoarea n-ai cum s-o eviți, se vâră în tine ca dracu’…
La prânz, ne strângem peste o sută de deținute sub o copertină din scânduri, la umbră, lângă grămezile de saci cu ceapă ce urmează să fie încărcați seara tot de noi în maşini cu platformă. Ni se strecoară în străchini din tablă primul fel de mâncare: supă de ceapă şi două sute de grame de pâine neagră. Băga-mi-aş !... Înghit pâinea cât ai clipi şi las să se scurgă lângă mine, în buruienile uscate, fiertura puturoasă. Felul al doilea s-a răcit deja şi trebuie să ghiceşti ce se ascunde în sosul gros, roşu, în care caraliul-bucătar continuă să mestece.
Moldoveanca ar mânca pulpă de vițel.
Crina, țiganca din Ardeal, jură că nici în condițiile de puşcărie, unde îi este foame tot timpul, n-ar pune gura pe carne de oaie.
„Porc nu e, vedeți-vă de treabă”, aud în spatele meu o voce.
Când îmi vine rândul să-mi primesc porția, nu mi-e greu să descopăr, tăvălite în sosul de roşii, două cepe mari care, la prima atingere, se fac zob, o pastă puturoasă, rău mirositoare. Rețin bucata de pâine, la fel de neagră dar mai mică decât cea dinainte şi las în iarba uscată mâncarea de ceapă. Carina, o italiancă de lângă Roma, îmi reproşează într-un amestec de italiană şi engleză:
„De ce risipeşti mâncarea ?... Mulți ca noi, acasă, n-au ce pune pe masă…”
Să te ia naiba! Asta învățam şi la şcoală…
„Nu-mi place. Mi se întoarce stomacul pe dos numai când îmi intră în nas duhoarea de ceapă fiartă”, o fac să priceapă.
„Ce-ai vrea să ți se dea ?... Asta faci aici, asta mănânci… Într-un abator, ți s-ar fi dat numai carne. Şi tot ai fi fost nemulțumită, crede-mă…”
Mă ia cam de sus Carina, dar nu-s proastă. I-o întorc în răspăr:
„Nu m-aş sătura niciodată de carne… În țara mea, am lucrat o vreme la abatorul de păsări. Ficățeii, inimioarele, pipotele mi se ştiau zilnic. N-am strâmbat din nas”…
Mințeam… Caracatița, în schimb, a lucrat la Avicola Şimnic, lângă Craiova. Nu numai că halea cât putea, dar aducea o groază de bucăți şi acasă. Pe lângă ce primea de la şefi, ascundea destul sub fustă. Alteori, era mână în mână cu distribuitorii…
„De unde munceşti, trebuie să şi mănânci, îşi continuă lecția italianca. Scoți ceapă, ceapă mănânci…”
O las să vorbească singură şi mă întind pe burtă. Pauza se sfârşeşte curând şi vreau să ațipesc câteva minute…
*
Să mor dacă mint: m-am îndrăgostit de Gaia… O negresă din Nigeria, naturalizată italiancă în urmă cu ceva ani; detenție pe viață pentru dublă crimă: un codoş care i-a înşelat principiile – spune ea, n-am prea înțeles – şi bărbatu-său care i-a sedus mama şi fiica dintr-o legătură cu alt bărbat… Gaia - e poreclă, numele nu pot să i-l rostesc – a cunoscut toată țara macaronarilor, penitenciarele, bineînțeles.
„E raiul pe pământ, bulangioaicelor ! ar suna în română spusele ei. Ştiți voi ce viață se duce la Roma ?... La Napoli ?... La Florența ?... Noi, nigerienii, trăim nasol… Ne bucurăm de libertate, dar viața noastră nu se deosebeşte de viața din junglă: mănânci când apuci şi fuți ca să supraviețuieşti ca națiune… În țara broscarilor e cu totul altceva; de-aia am ajuns de-a lor… Am omorât din principiu, o ştiu, şi-am să ajung în iad, sunt convinsă, dar cred că iadul italian nu se compară în nici un fel cu raiul nigerian… E mult mai mişto…”; şi aşa mai departe…
M-am apropiat de Gaia la spălător. Goală, aduce cu o panteră: musculatură puternică, piele întinsă perfect, buci proeminente, de țâțe nu mai vorbesc… M-am strecurat lângă ea. I-am făcut impresia că-mi aştept rândul la duşul sub care se afla.
„Trebuie să mai aştepți, fato, dacă vrei aici”, m-a prevenit.
„Am să aştept”, am reuşit să articulez.
Nu mă mai săturam privind-o: ochii ei mari, blânzi, gura relaxată, limba lungă, roşie, culegând stropii de cristal pulverizați de duş. Din când în când ridica brațele, împrăştiind apa, iar brațele ei deveneau aripi de pasăre, ciochiță sau corb. M-au trecut toți fiorii când pulberea de apă hărăzită Gaiei s-a abătut asupra mea, direct de pe umerii, pieptul şi brațele negresei. N-am ştiut atunci ce fac. M-am pomenit lângă ea, sub şuvoiul de apă, îmbrățişând-o. Gaia a râs şi a bolborosit printre clăbucii de apă rece, care ne cuprinseseră acum pe amândouă:
„Ah, fato, nu mai ai răbdare…”
Trupul ei mai negru decât bezna strălucea, respirația ei gâfâită, sufocată de căderea apei, mi-a readus în minte noaptea când am fost făcută femeie de Antonio. Atunci, abia suportând greutatea trupului său musculos, lovindu-se de al meu, m-am întrebat de ce suferă făcând treaba aceea, gâfâiala însemna suferință şi eu nu-i cerusem să sufere pentru mine, chiar dacă sărutările aprinse îmi puneau la îndoială acest gând… Însă Gaia nu bolborosea şi nu gâfâia, cum gândisem eu. Fredona un cântec din țara ei natală, tradus cât se poate de prost în limba de adopție pe care în momentul acela nu l-am înțeles. Avea să-l repete în diferite împrejurări ale detenției, cât am fost împreună, în celulă, în curtea puşcăriei, la sala de mese, la munca câmpului, sub duş ori noaptea când, ghemuite una în alta, ne iubeam:
„Vai, această mizerie în doi a sufletelor ! Vai, această murdărie în doi a sufletelor ! Vai, această satisfacție în doi atât de jalnică !”
Nu ştiu nici astăzi ce-a vrut să spună…
„Ah, fato, ce vrei tu de la mine ?...”
Habar n-aveam ce doresc, mă atrăgea pur şi simplu, negândindu-mă la nimic. Imediat a început să danseze în jurul meu, pe urmă m-a cuprins brusc în brațe. S-a frecat de mine minute în şir, îi simțeam burta presându-mă într-un fel care-mi fusese drag cu Antonio...
„Eşti mişto, fir-ai tu a dracului ! îmi şoptea la ureche, hai, muşcă-mă !... Muşcă-mă, fă, când îți spun !...”
Spălătorul era plin de deținute care se bucurau de apa rece ca gheața, în grupuri de câte două sau trei, fiindcă duşurile care mai funcționau erau puține şi timpul de îmbăiere limitat. Niciodată nu observasem că şi altele făceau ceea ce încercam acum eu cu Gaia şi bănuiam că fuseserăm observate mai ales că nigerianca îmi cuprinsese fața între sânii ei mari şi puternici, sufocându-mă… Am muşcat-o de unul cât am putut de tare, a icnit, şi-a încolăcit brațele pe după fesele mele, ridicându-mă, atât cât să pot s-o muşc şi de celălalt, o dată, de două ori, de nenumărate ori, cu bucuria animalului care-şi devorează prada, cu disperarea de-a termina cât mai repede.
În cele din urmă, s-a desprins de mine şi-am putut observa îngrozită şi scârbită cum sângele îi inundă pieptul, colorează puternic apa care nu mai prididea să-l curețe.
„Să te ceri, fă, la infirmerie”, i-am sâsâit în față.
„Să mă… Să mă… Fată mişto, tu ştii lucruri nemaipomenite…”
Nimic nu era adevărat, în schimb mi-era teamă că supraveghetoarele vor observa că o rănisem şi cine ştie cu ce mă mai alegeam din asta ?...
„Fată mişto…”
Se repezi şi mă îmbrățişă strâns şi înainte ca să pot face ceva mă ridică în sus şi-şi înfipse dinții în mod repetat în sânii mei, provocându-mi o durere îngrozitoare.
„Fată mişto… Ajunge pentru astăzi…”, m-a respins în chiar momentul în care duşurile au fost închise şi gardiana care ne supraveghea a cerut să ne ştergem în cinci minute şi să îmbrăcăm țoalele de detenție.
N-aveam nicio ideea de ce mi se întâmpla noapte de noapte sub pătura sub care Gaia se strecura şi se zvârcolea ca o nevăstuică încolțită de şarpe, provocându-mi un fel de spaimă amestecată cu bucurie. Ea era întotdeauna cu inițiativa, pretinzând că mă învață dragostea adevărată şi justificând, pe bună dreptate, că, fiind condamnate pe viață, alt tip de amor ne era interzis. Gemeam de plăcere şi ajunsesem la rându-mi să-i spun cât de mişto mă simt în brațele ei şi o rugam să nu mă părăsească. Fiindcă de la un timp obişnuia să mă amenințe:
„Dacă n-ai să reuşeşti să deprinzi meseria, te las pentru italiancă. O fi ea schiloadă dar am auzit fetele c-ar fi profesionistă. Pe toate le-a provocat şi le-a făcut să-şi piardă capul după curul ei…”
„Mă străduiesc, Gaia, să mor, fac ce pot…”
M-ar fi părăsit, nu mă îndoiam nicio clipă, dar ştia că-mi va pricinui un rău şi ezita să se hotărască. Se uita la mine cu blândețe nesfârşită şi duioşie, sincer crezând că până la urmă tot va trebui să mă părăsească. Amâna momentul pentru că mă iubea. Rasa ei, ca şi a noastră, a țiganilor, era un amestec de iubire şi renunțare la deşertăciunile lumii, dar trebuia să supraviețuiască într-un fel sau altul; trebuie să supraviețuim cu toți, până la urmă…
*
Noul director al penitenciarului e pornit rău de tot pe romi. La două zile după ce s-a instalat în fotoliul fostului director, a dat ordin să fim izolați. De fapt, noi, cele trei fete de etnie țigănească din România şi Ungaria, am rămas pe loc. Broscărițele, sârboaicele şi nigerianca Gaia, cu care am împărțit mai bine de trei luni patul, au fost mutate într-o celulă din pavilionul central; mai puține în camere, cu televizor, spălător şi closet, fără paturi suprapuse în care să te simți maimuță, cățărându-te, în sfârşit, cu tot dichisul… În aceeaşi zi, locul lor a fost luat de o ciurdă de romance, de două ori mai numeroase decât cele pe care le înlocuiseră. Să mă credeți, se nasolise treaba rău de tot.
„Băi, mânca-v-aş, de unde veniți ?...”
Din Albania, Ungaria, Bulgaria şi România… Este vârâtă între noi şi o ucraineancă. Se aruncă, de cum pătrunde în celulă, pe primul pat. E al unguroaicelor, două balaoacheşe slabe ca țârul, fără țâțe dar gureşe şi rele. Descumpănite o clipă, pricep cu ce intenții a aterizat noua sosită în patul lor şi încep să țipe. Vorbesc în budapestană preț de câteva minute şi în cele din urmă, văzând că ucraineanca n-are nicio intenție să se care dracului de-acolo, devin brusc agresive. O prind de câte-o mână şi încearcă s-o ridice cu forța. Ucraineanca, în schimb, e solidă, de două ori cât ele la un loc, le priveşte buimacă. Abia atunci când palmele cu degete lungi, răşchirate ale unguroaicelor se înfig în părul ei, bolboroseşte ceva şi, folosindu-şi coatele, le izbeşte violent peste piept. Budapestanele se rostogolesc urlând în mijlocul încăperii…
Să mor, e greu să suporți când cineva încearcă să-ți fie şef, uite-aşa, fiindcă are o tonă de carne înşirată pe oase. Cred că asta ne-a trecut la toate prin cap în acel moment de răspântie. Ne-am aruncat asupra grăsanei cu un soi de ură amestecată cu frică. Cineva i-a aruncat o pătură în cap, am imobilizat-o şi am început s-o lovim cu pumnii şi picioarele pe unde nimeream. Se zbătea zdrahoanca şi în câteva rânduri a fost pe punctul să ne răzbească. Una din fete şi-a scos din picioare o gheată şi a izbit-o în cap cu putere… O dată, de două ori, de trei ori…, a lovit în neştire. În cele din urmă, huiduma nu mai mişca dar noi continuam să lovim…
Nu ştiu cât de forțoase se dovedesc la bătaie femeile. Fac însă o gălăgie cumplită. În timp ce loveam, țipam tot noi ca din gură de şarpe. Ucraineanca urla sub pătură dar părea că nu zice nici pâs, față de zbieretele noastre. Am fost auzite de gardiene şi mamă-mamă !... Uşa s-a deschis şi-n încăpere au năvălit trei macaronare cu pulanele în mână. Erau experimentate gagicele, mai văzuseră de-astea. Ne-au lovit până ne-au pus la pământ într-o larmă de jeluire. Nu plângeam, nu urlam, ci numai ne jeluiam, înspăimântate… Până la urmă s-au potolit… Peste pat, borțoasa cotonogită de noi trăgea să moară ori chiar o mierlise. Au scos-o din celulă paznicele pe pături şi au dus-o naiba ştie unde; poate la infirmerie, poate la morgă… Noi am rămas şi ne-am plâns durerea ca nişte mâțe altoite… Când se-ntorc după un răstimp, cam prin vremea prânzului, paznicele ne aduc o oală cu apă.
„Atât pentru astăzi, anunță cea mai bătrână cu glas de cobe. Mâncarea e suspendată… Mâine vom mai vedea…”
Albanezele amuțesc, româncele beau din apa coclită cu miros puturos, unguroaicele amintesc de drepturile omului… Paznicele râd şi-şi vâră degetele între picioare.
„Pentru voi, astea sunt drepturile omului”, spune cea mai tânără.
A doua zi ni se aduce apă şi biscuiți fărâmicioşi şi râncezi. Sunt alte paznice, par mai omenoase decât cele din ziua precedentă.
„E cam tot ce vă putem oferi pentru ziua de astăzi, spune una cu jumătate de gură. Să meargă două cu noi să golească vasele cu fecale…”
Astăzi e rândul meu şi-al vecinei de pat, o albaneză de treabă. Ridicăm căldările şi le ducem la budă. Pe urmă le frecăm cu bureți înmuiați într-un praf alb, mirositor ca dracu şi facem cale întoarsă. Paznicele ne însoțesc până în celulă. În prag, ne strecoară în buzunar câteva bomboane…
A treia zi, ni se permite să venim în sala de mese dar ni se interzice, în continuare, spălătorul şi plimbarea zilnică. Mai aflăm că noul director ne pregăteşte evacuarea în celulele de la subsolul clădirii. Am auzit că-s tare nasoale dar deocamdată nu-mi fac griji din asta…
*
Am fost coborâte într-o celulă de la subsol. Ne înghesuim una într-alta în dreptul ferestrei înguste care dă înspre curtea interioară. Nu vedem petic de cer, de soare nici nu putea fi vorba. În fața ferestrei, la două palme, peretele de ciment negru, pătat de scursurile care alunecă de la suprafață, îmi aminteşte de cavourile din cimitirele româneşti sărace… E frig dar directorul cel nou a hotărât să ne schimbe păturile groase, de lână, cu câteva zdrențe subțiri, putrede şi soioase, din cele folosite la ştersul pe jos.
Puțin după miezul nopții, suntem trezite de gardienele somnoroase şi ursuze. Dorm şi ele din picioare, dorm iepureşte, gata să intervină la orice mişcare suspectă a deținutelor, femei slabe cărora nu le trece prin cap c-ar putea agresa pe cineva; cu atât mai puțin o gardiană înarmată.
„Afară !... Afară pe culoar !... Una în spatele celeilalte…”, strigă şefa, o femeie masivă ca un bivol, cu mâna pe tocul pistolului de la şold.
Pe deținutele mai blege le îmbrânceşte în rând.
„Nu da, şefa, mâine fac răclămație şi-o s-o încurci !...”
Stafida e din Ungaria, o puştoaică de vreo douăzeci de ani, arțăgoasă şi rea. A retezat cu briceagul degetele de la mâna unui carabinier care a săltat-o dintr-o stradă mărginaşă din Napoli unde-şi aştepta clienții dornici de sex. Are de ispăşit şase ani…
Şefa nu zice nimic, în schimb gardiana bondoacă cu gură şi ochi de boldei se năpusteşte asupra răzvrătitei şi-o pocneşte în plină figură o dată, de două ori. Sângele țâşneşte din gura Stafidei ca la porcul înjunghiat. Se aud suspine de plâns în altă parte dar Stafida nu se vaietă, nu amenință, nu zice nici pâs. Nu ştiu de ce cred că gardiana bondoacă o va încurca rău de tot; nu ştiu de ce am credința că Stafida va profita de prima ocazie să i-o coacă; habar n-am în ce fel…
Ieşim afară, în noapte, dar curtea e iluminată puternic de reflectoare în jurul cărora roiesc gângănii de tot felul, în special fluturi şi țânțari. Trebuie să facem lună curtea interioară. Primim mături de nuiele şi ne apucăm de lucru. Nu ne mai miră că totul e o înscenare, curtea e betonată şi nicio frunză, petic de hârtie, muc de țigară nu se află pe jos. Administrația închisorii vrea în felul acesta să ne pedepsească pentru că ne-am născut romi şi ispăşim o pedeapsă de două ori mai aspră pentru aceeaşi faptă, de cum primesc broscarii dar şi ceilalți străini pripăşiți în peninsula tuturor promisiunilor… Zgâriem cu măturile de nuiele asfaltul vreme de un ceas. Pe urmă apare o cisternă cu apă. Curtea e udată din belşug. Patru dintre noi împrăştie detergent până când apa devine o spumă albă, leşioasă şi urât mirositoare. Ne ustură nările şi tuşim dar frecăm podeaua betonată cu cârpele încă vreun ceas. După asta, vin la rând bureții uriaşi ca nişte saltele. Absorb apa şi trebuie cărați la canalul din spatele unei centrale termice de forma unui coteț. Îi înşfăcăm cum putem şase muieri. Până la canal, jumătate din apă se scurge din bureți şi va trebui s-o luăm de la capăt… Suntem ude leoarcă. La sfârşit, cerem țoale uscate dar gardienele ridică din umeri şi ne batjocoresc.
Noapte de noapte se întâmplă la fel. Multe dintre noi au palmele umflate şi pline de răni. Ne-am cerut la infirmerie dar am fost refuzate:
„În libertate, trăiți la fel. Aici, aveți pretenții. Nu vă ştiți lungul nasului, cioropinelor !”
Flaşneta, de prin părțile Moldovei noastre, a căzut la pat şi nu s-a mai putut ridica. Au încercat s-o forțeze dar a picat din picioare. Au lăsat-o să zacă în celulă două zile fără hrană. Apă primea o dată pe zi… Ne miram cum aceleaşi gardiene care cu câteva luni în urmă ne mai strecurau în buzunare o țigară sau o bucată de zahăr, deveniseră pe neaşteptate adevărați călăi. Pricina erau ordinele noului director, om fără frică de Dumnezeu. Înfrățit cu Satana, pe bune… Gânduri de răzbunare ne dau târcoale şi atunci suferința noastră devine mai mare, pe măsură ce realizăm că n-avem nicio putere şi numai moartea ne mai putea izbăvi…
*
Viespea e mică, frumoasă şi aprigă; şi s-a născut în România, într-un sat țigănesc numit Ciutura. Nu ştie să spună pe unde vine, eu mint că-s bucureşteancă din Ferentari iar ea se jură că n-a văzut niciodată Bucureştiul şi nici un alt oraş mare din țară, ci numai sate… O iau în pat cu mine şi noaptea îi mângâi sânii mici de fetiță iar ea-mi povesteşte ce-i trece prin cap. Amestecă puşcăriile din România, Spania, Franța, în care n-a stat niciodată mai mult de şase luni şi de fiecare dată n-a înțeles pentru ce. Acum se află pentru prima dată într-o puşcărie italiană… A primit un an dar este convinsă că după trei luni îi vor da drumul şi ceva bani să se întoarcă în țară… Habar n-are de ce se află aici…
A fost măritată după legea țigănească, la 12 ani.
„Să mor dacă te mint, Miandă, la şcoala din sat am deprins literele şi cifrele până la o sută. Eram pricepută şi la lucrul manual şi doamna învățătoare mă lăuda tot timpul. Taica se jura c-o să mă țină la şcoală mult şi bine. Îi era drag că dintre toți ai casei eu aduceam bani; indemnizația şcolară care nu era de colo. Dar când am numărat 12 toamne, taica a spus: ajunge ! M-am sfătuit cu bulibaşa şi te vrea femeie în casa lui… Cu cine, bre, cu Porcul ?... Porcul era în aceeaşi clasă cu mine, mă bătea pe unde mă prindea, eu îl spuneam doamnei şi doamna îl caftea cu nuiaua de trandafir… Nu cu Porcul, cu frate-său, Cârlan, zice taica… Cârlan era înalt şi frumos şi n-am zis nu, Doamne!… Ne-am luat în patru luni de-aici încolo…”
Viespea era mică, de două ori mai mică decât Cârlan, îmi spune. În anul următor era cu puradelul în brațe şi ceva mai încolo a apărut beleaua.
„Nu m-aşteptam, fă, Miandă, ca omul care spunea că-i eşti ca şi copilul lui să ți-o facă. Cucoana aia, învățătoarea, şi-a băgat coada. Ne-a turnat la oraş şi de la oraş au venit peste noi otoritățile… Zice că legile românilor interzic să stai cu burta-n sus înainte de 18 ani şi că eu am fost obligată s-o fac de părinții mei… Dar tradiția țigănească spune altfel, ne-a luat apărarea bulibaşa. Fetele noastre se mărită tinere şi-şi iubesc bărbații toată viața… Româncele îs destrăbălate, de-aia se mărită bătrâne…”
Viespea înjură şi plânge. Dacă nu i s-ar fi stricat viața de către autorități, era şi astăzi în satul ei cu Cârlan şi cu o droaie de puradei. Şi ar fi primit de la şcoală o grămadă de indemnizații…
„Pe Cârlan l-au băgat la puşcărie, eu am fugit de-acasă…”
„Vai de viața ta !...” o mângâi pe țâțe de parcă mi-ar fi soră.
„Am început să fur, fă, de prin curțile oamenilor. Umblam cu nişte țigani de prin părțile Banatului dar furam prin alte locuri şi aduceam acasă. Făceam ce făceau ei, şi bune şi rele; ghiceam şi furam pe apucate. Până la urmă ne-au dibuit şi ne-au băgat la pârnaie…”
În închisoarea din România a stat trei luni. S-a purtat ca o sfântă, Doamne… Au eliberat-o pentru bună purtare.
„M-au închis degeaba, împuțiții, zice. Când m-au cipcit, n-apucasem să trec pragul în casa românului. Eram afară, în curte. M-au luat şi pe mine ca şi pe alții dar în puşcărie m-au despărțit de ei şi m-au vârât într-un fel de şcoală să învăț frizerie. Nu-mi bag eu mâna în părul românilor, le-am spus… Şi oricum, n-am făcut mulți purici pe-acolo…”
Pe urmă a plecat în Europa tuturor promisiunilor…
(Fragment din romanul Negru profund, noian de negru)
De fiecare dată se întâmplă la fel, dar în noaptea asta n-am somn. N-am ațipit decât câteva minute, cel mult un ceas. Din patul meu, aflat la etaj, se vede bine felinarul de-afară, până în zori aprins. În jurul lui, fluturi cât vrabia de mari, continuă să-i dea târcoale. N-au mierlit-o încă dar n-au nicio şansă să scape: de cum vor atinge sticla, îşi vor da duhul; prea multă lumină strică. Am învățat asta de la boschetari. Sunt oameni cu şcoala vieții, deprinşi cu grădinile publice în care îşi petrec nopțile, dibuind în focul felinarelor semne necunoscute majoritarilor... Sub mine, în patul de dedesupt, Crina, o țigancă din Ardeal, băgată la pârnaie pentru trafic de droguri de mare risc, se agită şi bolboroseşte prin somn. La început, o las în pace. Muierea asta vorbeşte în somn cu cei şase copii minori, închipuindu-şi că i-a lăsat acasă deşi tot ea povestea în urmă cu o lună, când a fost repartizată în celula pentru romii români, că-i fuseseră ridicați de autorități şi internați într-o casă de copii din Sibiu... Mă doare undeva de copiii ei, vreau să dorm, mă scutur şi bat cu piciorul în saltea, strig... Ardeleanca se trezeşte brusc, se scutură şi dispare sub pătura din păr de capră ca şi celelalte fete care, buimace, îmi promit, de sub aşternuturi, o păruială zdravănă, amânată deocamdată pentru a doua zi. În cele din urmă adorm...
*
Macaronarele, zău, sunt femei de treabă chiar dacă meseria lor nasoală este să fie cu ochii pe noi cât e ziua de lungă; eu cred că şi cât e noaptea de lungă. În zorii zilei, când strigă la mine: Scoală, putoare, la spălătorie şi la masă !... mă întreb ce-au făcut în cursul nopții... S-au regulat, fără doar şi poate. Au ochii roşii de nesomn, au mişcările leneşe. Îşi adună cu dificultate pulpele una lângă alta după ce ore în şir au stat cu ele desfăcute...
„Eşti nebună, fă, mă apostrofează Crina, țiganca din Ardeal. Dacă te aud astea...”
De auzit, mă aud, dar nu-mi fac griji. Îmi vărs năduful de femeie tânără şi nerezolvată, în romani, limbă de care macaronarele n-au habar... Câteva, se vede de la o poştă, s-au masturbat. Au ochii scurşi, lipiți de gene.
„Fă, nebuno !...”
„Să mor eu, Crină, este aşa cum îți spun…”
„Fă, nebuno !...”
„Atunci, de ce-ar geme tot timpul ?”
„Habar n-am... Mişcă-ți mai repede picioarele să ieşim din băşinătura asta de celulă...”
Ieşim buluc pe coridor unde aşteptăm până ce toate fleoarțele înțeleg că trebuie să se alinieze una în spatele celeilalte. Ne ordonează cu gesturi repezite două muieri cât muntele, mai mult grase decât corpolente...
Cu bune, cu rele, zic, macaronarele sunt femei de treabă. Te-nghiontesc şi te-njură ca-n Europa occidentală, nu ca la noi acasă necioplitele din penitenciarele de maximă siguranță...Îți răspund la câte-o întrebare, dacă-ți răspund, în termenii cei mai politicoşi cu putință. De pildă, dacă au o țigare bună...Mai ales una, Roşcovana, cum îi zicem noi, e de comitet, să n-am parte !... Îmi vâră în fiecare dimineață o țigare în palmă, chiar dacă nu-i cer... Altădată, mi-a dăruit două mere... În altă zi - o bucată mare de pizza... Nu ştiu dacă riscă, mânca-i-aş limba, ceva, dar e suflet de om înainte de a fi paznic de puşcărie... Şi e frumoasă... Cum să spun ?... Are curul înalt, piept revărsat, parcă gata să i se împrăştie la picioare, şi ochi verzi ca prazul meu de-acasă... I-am spus ardelencei ce cred.
„Fugi, fă, că e nasoală, m-a contrat. Culache al meu, care sare din pantaloni când vede o femeie, nu s-ar uita la una ca asta...”
„Parcă de Culache al tău îmi pasă mie, îi dau peste nas. Eu ți-am spus ce cred. E frumoasă gagica, ce mai. De-aş fi bărbat...”
„Las-o morții !... Zău că e mai bine să fii femeie ca să n-ai de-a face cu una ca asta !...”
Stau lungită pe treptele de piatră ale infirmeriei. Privesc soarele şi încerc să mă obişnuiesc cu strălucirea lui. Îmi trece prin minte că poți orbi stăruind cu privirile la soare; dacă te încăpățânezi să-i răspunzi obraznic, adică să-l priveşti chiar dacă simți că-ți ard ochii.
„Te simți rău, eşti bolnavă ?...” s-a apropiat de mine Roşcovana.
„Nu, doamnă... Nu mă simt nicium”, răspund precipitat şi mă ridic în picioare.
Îmi face semn să mă aşez, dacă aşa mi-e mai bine. Rămân în picioare. În palmă nu ascunde nimic, deci n-are de gând să-mi dăruiască ceva, o țigare, două-trei cuburi de zahăr, câteva alune... Mă întreabă de unde sunt, îi spun, ridică din umeri. Habar nu are unde este România sau nu o interesează cu adevărat răspunsul meu. Mă întreabă cum mă cheamă – mă ştie doar după numărul de la ecuson -, îi răspund şi nu reacționează în niciun fel. Mă mai întreabă câți ani am şi se încruntă... Bănuiesc de ce şi-a schimbat privirea şi aştept să mă întrebe cum a fost posibil ca la vârsta mea atât de tânără să fiu condamnată pentru crimă... N-o face... În schimb, începe să-mi spună poveşti despre corectele relații interumane; ce să facem ca să fim fericiți; cum să venim în întâmpinarea bunăvoinței lui Dumnezeu, fără să aşteptăm totul de-a gata; despre globalizarea lumii europene… Vorbea şi mă privea țintă, iar eu mă simțeam străpunsă de ochii aceia verzi, strălucitori. Când s-a plictisit să-şi tot bată gura, m-a avertizat că despre asta vom mai vorbi şi mi-a întors spatele. A comandat regruparea şi întoarcerea în celule. Era zi de duminică şi ni se permitea ceva mai multă odihnă.
*
Tot e bine c-am scăpat de celula aia împuțită în care mirosurile pestilențiale s-au impregnat în pereții scorojiți, pătați de urmele a milioane de muşte şi țânțari care şi-au găsit sfârşitul acolo. Zău, nu vorbesc cu păcat, macaronarii iubesc curățenia şi o dată la şase luni trag pereților o spoială zdravănă de var. Dar mirosurile grele persistă şi administrația puşcăriei n-a găsit nicio soluție să ne scape de ele. Iar muştele şi țânțarii se strecoară cu sutele în fiecare ceas, profitând de gurile de aerisire şi mai ştiu eu prin ce mijloace reuşesc s-o facă…
Sunt zile de început de vară, când însuşi soarele transpiră din belşug, urinează pe noi, făcându-ne tot o apă. Lucrăm într-o fermă agricolă la scos şi curățat ceapă, numai ceapă cât vezi cu ochii, dar tot mai bine e decât în celulă. Gardienele se poartă mişto cu noi:
„Fetelor, mâncați ceapă cât vă țin băierile, dar atenție, prea multă devine nocivă”, ne traduce o broscăriță în limba țigănească.
„O țâră de pâine ar merge mai bine cu ceapă”, îndrăzneşte câte una.
„Nema !”, i se răspunde.
„O țâră de sare…”
„Nexam !...”
Până la urmă, îți bagi picioarele în ea de ceapă, dar duhoarea n-ai cum s-o eviți, se vâră în tine ca dracu’…
La prânz, ne strângem peste o sută de deținute sub o copertină din scânduri, la umbră, lângă grămezile de saci cu ceapă ce urmează să fie încărcați seara tot de noi în maşini cu platformă. Ni se strecoară în străchini din tablă primul fel de mâncare: supă de ceapă şi două sute de grame de pâine neagră. Băga-mi-aş !... Înghit pâinea cât ai clipi şi las să se scurgă lângă mine, în buruienile uscate, fiertura puturoasă. Felul al doilea s-a răcit deja şi trebuie să ghiceşti ce se ascunde în sosul gros, roşu, în care caraliul-bucătar continuă să mestece.
Moldoveanca ar mânca pulpă de vițel.
Crina, țiganca din Ardeal, jură că nici în condițiile de puşcărie, unde îi este foame tot timpul, n-ar pune gura pe carne de oaie.
„Porc nu e, vedeți-vă de treabă”, aud în spatele meu o voce.
Când îmi vine rândul să-mi primesc porția, nu mi-e greu să descopăr, tăvălite în sosul de roşii, două cepe mari care, la prima atingere, se fac zob, o pastă puturoasă, rău mirositoare. Rețin bucata de pâine, la fel de neagră dar mai mică decât cea dinainte şi las în iarba uscată mâncarea de ceapă. Carina, o italiancă de lângă Roma, îmi reproşează într-un amestec de italiană şi engleză:
„De ce risipeşti mâncarea ?... Mulți ca noi, acasă, n-au ce pune pe masă…”
Să te ia naiba! Asta învățam şi la şcoală…
„Nu-mi place. Mi se întoarce stomacul pe dos numai când îmi intră în nas duhoarea de ceapă fiartă”, o fac să priceapă.
„Ce-ai vrea să ți se dea ?... Asta faci aici, asta mănânci… Într-un abator, ți s-ar fi dat numai carne. Şi tot ai fi fost nemulțumită, crede-mă…”
Mă ia cam de sus Carina, dar nu-s proastă. I-o întorc în răspăr:
„Nu m-aş sătura niciodată de carne… În țara mea, am lucrat o vreme la abatorul de păsări. Ficățeii, inimioarele, pipotele mi se ştiau zilnic. N-am strâmbat din nas”…
Mințeam… Caracatița, în schimb, a lucrat la Avicola Şimnic, lângă Craiova. Nu numai că halea cât putea, dar aducea o groază de bucăți şi acasă. Pe lângă ce primea de la şefi, ascundea destul sub fustă. Alteori, era mână în mână cu distribuitorii…
„De unde munceşti, trebuie să şi mănânci, îşi continuă lecția italianca. Scoți ceapă, ceapă mănânci…”
O las să vorbească singură şi mă întind pe burtă. Pauza se sfârşeşte curând şi vreau să ațipesc câteva minute…
*
Să mor dacă mint: m-am îndrăgostit de Gaia… O negresă din Nigeria, naturalizată italiancă în urmă cu ceva ani; detenție pe viață pentru dublă crimă: un codoş care i-a înşelat principiile – spune ea, n-am prea înțeles – şi bărbatu-său care i-a sedus mama şi fiica dintr-o legătură cu alt bărbat… Gaia - e poreclă, numele nu pot să i-l rostesc – a cunoscut toată țara macaronarilor, penitenciarele, bineînțeles.
„E raiul pe pământ, bulangioaicelor ! ar suna în română spusele ei. Ştiți voi ce viață se duce la Roma ?... La Napoli ?... La Florența ?... Noi, nigerienii, trăim nasol… Ne bucurăm de libertate, dar viața noastră nu se deosebeşte de viața din junglă: mănânci când apuci şi fuți ca să supraviețuieşti ca națiune… În țara broscarilor e cu totul altceva; de-aia am ajuns de-a lor… Am omorât din principiu, o ştiu, şi-am să ajung în iad, sunt convinsă, dar cred că iadul italian nu se compară în nici un fel cu raiul nigerian… E mult mai mişto…”; şi aşa mai departe…
M-am apropiat de Gaia la spălător. Goală, aduce cu o panteră: musculatură puternică, piele întinsă perfect, buci proeminente, de țâțe nu mai vorbesc… M-am strecurat lângă ea. I-am făcut impresia că-mi aştept rândul la duşul sub care se afla.
„Trebuie să mai aştepți, fato, dacă vrei aici”, m-a prevenit.
„Am să aştept”, am reuşit să articulez.
Nu mă mai săturam privind-o: ochii ei mari, blânzi, gura relaxată, limba lungă, roşie, culegând stropii de cristal pulverizați de duş. Din când în când ridica brațele, împrăştiind apa, iar brațele ei deveneau aripi de pasăre, ciochiță sau corb. M-au trecut toți fiorii când pulberea de apă hărăzită Gaiei s-a abătut asupra mea, direct de pe umerii, pieptul şi brațele negresei. N-am ştiut atunci ce fac. M-am pomenit lângă ea, sub şuvoiul de apă, îmbrățişând-o. Gaia a râs şi a bolborosit printre clăbucii de apă rece, care ne cuprinseseră acum pe amândouă:
„Ah, fato, nu mai ai răbdare…”
Trupul ei mai negru decât bezna strălucea, respirația ei gâfâită, sufocată de căderea apei, mi-a readus în minte noaptea când am fost făcută femeie de Antonio. Atunci, abia suportând greutatea trupului său musculos, lovindu-se de al meu, m-am întrebat de ce suferă făcând treaba aceea, gâfâiala însemna suferință şi eu nu-i cerusem să sufere pentru mine, chiar dacă sărutările aprinse îmi puneau la îndoială acest gând… Însă Gaia nu bolborosea şi nu gâfâia, cum gândisem eu. Fredona un cântec din țara ei natală, tradus cât se poate de prost în limba de adopție pe care în momentul acela nu l-am înțeles. Avea să-l repete în diferite împrejurări ale detenției, cât am fost împreună, în celulă, în curtea puşcăriei, la sala de mese, la munca câmpului, sub duş ori noaptea când, ghemuite una în alta, ne iubeam:
„Vai, această mizerie în doi a sufletelor ! Vai, această murdărie în doi a sufletelor ! Vai, această satisfacție în doi atât de jalnică !”
Nu ştiu nici astăzi ce-a vrut să spună…
„Ah, fato, ce vrei tu de la mine ?...”
Habar n-aveam ce doresc, mă atrăgea pur şi simplu, negândindu-mă la nimic. Imediat a început să danseze în jurul meu, pe urmă m-a cuprins brusc în brațe. S-a frecat de mine minute în şir, îi simțeam burta presându-mă într-un fel care-mi fusese drag cu Antonio...
„Eşti mişto, fir-ai tu a dracului ! îmi şoptea la ureche, hai, muşcă-mă !... Muşcă-mă, fă, când îți spun !...”
Spălătorul era plin de deținute care se bucurau de apa rece ca gheața, în grupuri de câte două sau trei, fiindcă duşurile care mai funcționau erau puține şi timpul de îmbăiere limitat. Niciodată nu observasem că şi altele făceau ceea ce încercam acum eu cu Gaia şi bănuiam că fuseserăm observate mai ales că nigerianca îmi cuprinsese fața între sânii ei mari şi puternici, sufocându-mă… Am muşcat-o de unul cât am putut de tare, a icnit, şi-a încolăcit brațele pe după fesele mele, ridicându-mă, atât cât să pot s-o muşc şi de celălalt, o dată, de două ori, de nenumărate ori, cu bucuria animalului care-şi devorează prada, cu disperarea de-a termina cât mai repede.
În cele din urmă, s-a desprins de mine şi-am putut observa îngrozită şi scârbită cum sângele îi inundă pieptul, colorează puternic apa care nu mai prididea să-l curețe.
„Să te ceri, fă, la infirmerie”, i-am sâsâit în față.
„Să mă… Să mă… Fată mişto, tu ştii lucruri nemaipomenite…”
Nimic nu era adevărat, în schimb mi-era teamă că supraveghetoarele vor observa că o rănisem şi cine ştie cu ce mă mai alegeam din asta ?...
„Fată mişto…”
Se repezi şi mă îmbrățişă strâns şi înainte ca să pot face ceva mă ridică în sus şi-şi înfipse dinții în mod repetat în sânii mei, provocându-mi o durere îngrozitoare.
„Fată mişto… Ajunge pentru astăzi…”, m-a respins în chiar momentul în care duşurile au fost închise şi gardiana care ne supraveghea a cerut să ne ştergem în cinci minute şi să îmbrăcăm țoalele de detenție.
N-aveam nicio ideea de ce mi se întâmpla noapte de noapte sub pătura sub care Gaia se strecura şi se zvârcolea ca o nevăstuică încolțită de şarpe, provocându-mi un fel de spaimă amestecată cu bucurie. Ea era întotdeauna cu inițiativa, pretinzând că mă învață dragostea adevărată şi justificând, pe bună dreptate, că, fiind condamnate pe viață, alt tip de amor ne era interzis. Gemeam de plăcere şi ajunsesem la rându-mi să-i spun cât de mişto mă simt în brațele ei şi o rugam să nu mă părăsească. Fiindcă de la un timp obişnuia să mă amenințe:
„Dacă n-ai să reuşeşti să deprinzi meseria, te las pentru italiancă. O fi ea schiloadă dar am auzit fetele c-ar fi profesionistă. Pe toate le-a provocat şi le-a făcut să-şi piardă capul după curul ei…”
„Mă străduiesc, Gaia, să mor, fac ce pot…”
M-ar fi părăsit, nu mă îndoiam nicio clipă, dar ştia că-mi va pricinui un rău şi ezita să se hotărască. Se uita la mine cu blândețe nesfârşită şi duioşie, sincer crezând că până la urmă tot va trebui să mă părăsească. Amâna momentul pentru că mă iubea. Rasa ei, ca şi a noastră, a țiganilor, era un amestec de iubire şi renunțare la deşertăciunile lumii, dar trebuia să supraviețuiască într-un fel sau altul; trebuie să supraviețuim cu toți, până la urmă…
*
Noul director al penitenciarului e pornit rău de tot pe romi. La două zile după ce s-a instalat în fotoliul fostului director, a dat ordin să fim izolați. De fapt, noi, cele trei fete de etnie țigănească din România şi Ungaria, am rămas pe loc. Broscărițele, sârboaicele şi nigerianca Gaia, cu care am împărțit mai bine de trei luni patul, au fost mutate într-o celulă din pavilionul central; mai puține în camere, cu televizor, spălător şi closet, fără paturi suprapuse în care să te simți maimuță, cățărându-te, în sfârşit, cu tot dichisul… În aceeaşi zi, locul lor a fost luat de o ciurdă de romance, de două ori mai numeroase decât cele pe care le înlocuiseră. Să mă credeți, se nasolise treaba rău de tot.
„Băi, mânca-v-aş, de unde veniți ?...”
Din Albania, Ungaria, Bulgaria şi România… Este vârâtă între noi şi o ucraineancă. Se aruncă, de cum pătrunde în celulă, pe primul pat. E al unguroaicelor, două balaoacheşe slabe ca țârul, fără țâțe dar gureşe şi rele. Descumpănite o clipă, pricep cu ce intenții a aterizat noua sosită în patul lor şi încep să țipe. Vorbesc în budapestană preț de câteva minute şi în cele din urmă, văzând că ucraineanca n-are nicio intenție să se care dracului de-acolo, devin brusc agresive. O prind de câte-o mână şi încearcă s-o ridice cu forța. Ucraineanca, în schimb, e solidă, de două ori cât ele la un loc, le priveşte buimacă. Abia atunci când palmele cu degete lungi, răşchirate ale unguroaicelor se înfig în părul ei, bolboroseşte ceva şi, folosindu-şi coatele, le izbeşte violent peste piept. Budapestanele se rostogolesc urlând în mijlocul încăperii…
Să mor, e greu să suporți când cineva încearcă să-ți fie şef, uite-aşa, fiindcă are o tonă de carne înşirată pe oase. Cred că asta ne-a trecut la toate prin cap în acel moment de răspântie. Ne-am aruncat asupra grăsanei cu un soi de ură amestecată cu frică. Cineva i-a aruncat o pătură în cap, am imobilizat-o şi am început s-o lovim cu pumnii şi picioarele pe unde nimeream. Se zbătea zdrahoanca şi în câteva rânduri a fost pe punctul să ne răzbească. Una din fete şi-a scos din picioare o gheată şi a izbit-o în cap cu putere… O dată, de două ori, de trei ori…, a lovit în neştire. În cele din urmă, huiduma nu mai mişca dar noi continuam să lovim…
Nu ştiu cât de forțoase se dovedesc la bătaie femeile. Fac însă o gălăgie cumplită. În timp ce loveam, țipam tot noi ca din gură de şarpe. Ucraineanca urla sub pătură dar părea că nu zice nici pâs, față de zbieretele noastre. Am fost auzite de gardiene şi mamă-mamă !... Uşa s-a deschis şi-n încăpere au năvălit trei macaronare cu pulanele în mână. Erau experimentate gagicele, mai văzuseră de-astea. Ne-au lovit până ne-au pus la pământ într-o larmă de jeluire. Nu plângeam, nu urlam, ci numai ne jeluiam, înspăimântate… Până la urmă s-au potolit… Peste pat, borțoasa cotonogită de noi trăgea să moară ori chiar o mierlise. Au scos-o din celulă paznicele pe pături şi au dus-o naiba ştie unde; poate la infirmerie, poate la morgă… Noi am rămas şi ne-am plâns durerea ca nişte mâțe altoite… Când se-ntorc după un răstimp, cam prin vremea prânzului, paznicele ne aduc o oală cu apă.
„Atât pentru astăzi, anunță cea mai bătrână cu glas de cobe. Mâncarea e suspendată… Mâine vom mai vedea…”
Albanezele amuțesc, româncele beau din apa coclită cu miros puturos, unguroaicele amintesc de drepturile omului… Paznicele râd şi-şi vâră degetele între picioare.
„Pentru voi, astea sunt drepturile omului”, spune cea mai tânără.
A doua zi ni se aduce apă şi biscuiți fărâmicioşi şi râncezi. Sunt alte paznice, par mai omenoase decât cele din ziua precedentă.
„E cam tot ce vă putem oferi pentru ziua de astăzi, spune una cu jumătate de gură. Să meargă două cu noi să golească vasele cu fecale…”
Astăzi e rândul meu şi-al vecinei de pat, o albaneză de treabă. Ridicăm căldările şi le ducem la budă. Pe urmă le frecăm cu bureți înmuiați într-un praf alb, mirositor ca dracu şi facem cale întoarsă. Paznicele ne însoțesc până în celulă. În prag, ne strecoară în buzunar câteva bomboane…
A treia zi, ni se permite să venim în sala de mese dar ni se interzice, în continuare, spălătorul şi plimbarea zilnică. Mai aflăm că noul director ne pregăteşte evacuarea în celulele de la subsolul clădirii. Am auzit că-s tare nasoale dar deocamdată nu-mi fac griji din asta…
*
Am fost coborâte într-o celulă de la subsol. Ne înghesuim una într-alta în dreptul ferestrei înguste care dă înspre curtea interioară. Nu vedem petic de cer, de soare nici nu putea fi vorba. În fața ferestrei, la două palme, peretele de ciment negru, pătat de scursurile care alunecă de la suprafață, îmi aminteşte de cavourile din cimitirele româneşti sărace… E frig dar directorul cel nou a hotărât să ne schimbe păturile groase, de lână, cu câteva zdrențe subțiri, putrede şi soioase, din cele folosite la ştersul pe jos.
Puțin după miezul nopții, suntem trezite de gardienele somnoroase şi ursuze. Dorm şi ele din picioare, dorm iepureşte, gata să intervină la orice mişcare suspectă a deținutelor, femei slabe cărora nu le trece prin cap c-ar putea agresa pe cineva; cu atât mai puțin o gardiană înarmată.
„Afară !... Afară pe culoar !... Una în spatele celeilalte…”, strigă şefa, o femeie masivă ca un bivol, cu mâna pe tocul pistolului de la şold.
Pe deținutele mai blege le îmbrânceşte în rând.
„Nu da, şefa, mâine fac răclămație şi-o s-o încurci !...”
Stafida e din Ungaria, o puştoaică de vreo douăzeci de ani, arțăgoasă şi rea. A retezat cu briceagul degetele de la mâna unui carabinier care a săltat-o dintr-o stradă mărginaşă din Napoli unde-şi aştepta clienții dornici de sex. Are de ispăşit şase ani…
Şefa nu zice nimic, în schimb gardiana bondoacă cu gură şi ochi de boldei se năpusteşte asupra răzvrătitei şi-o pocneşte în plină figură o dată, de două ori. Sângele țâşneşte din gura Stafidei ca la porcul înjunghiat. Se aud suspine de plâns în altă parte dar Stafida nu se vaietă, nu amenință, nu zice nici pâs. Nu ştiu de ce cred că gardiana bondoacă o va încurca rău de tot; nu ştiu de ce am credința că Stafida va profita de prima ocazie să i-o coacă; habar n-am în ce fel…
Ieşim afară, în noapte, dar curtea e iluminată puternic de reflectoare în jurul cărora roiesc gângănii de tot felul, în special fluturi şi țânțari. Trebuie să facem lună curtea interioară. Primim mături de nuiele şi ne apucăm de lucru. Nu ne mai miră că totul e o înscenare, curtea e betonată şi nicio frunză, petic de hârtie, muc de țigară nu se află pe jos. Administrația închisorii vrea în felul acesta să ne pedepsească pentru că ne-am născut romi şi ispăşim o pedeapsă de două ori mai aspră pentru aceeaşi faptă, de cum primesc broscarii dar şi ceilalți străini pripăşiți în peninsula tuturor promisiunilor… Zgâriem cu măturile de nuiele asfaltul vreme de un ceas. Pe urmă apare o cisternă cu apă. Curtea e udată din belşug. Patru dintre noi împrăştie detergent până când apa devine o spumă albă, leşioasă şi urât mirositoare. Ne ustură nările şi tuşim dar frecăm podeaua betonată cu cârpele încă vreun ceas. După asta, vin la rând bureții uriaşi ca nişte saltele. Absorb apa şi trebuie cărați la canalul din spatele unei centrale termice de forma unui coteț. Îi înşfăcăm cum putem şase muieri. Până la canal, jumătate din apă se scurge din bureți şi va trebui s-o luăm de la capăt… Suntem ude leoarcă. La sfârşit, cerem țoale uscate dar gardienele ridică din umeri şi ne batjocoresc.
Noapte de noapte se întâmplă la fel. Multe dintre noi au palmele umflate şi pline de răni. Ne-am cerut la infirmerie dar am fost refuzate:
„În libertate, trăiți la fel. Aici, aveți pretenții. Nu vă ştiți lungul nasului, cioropinelor !”
Flaşneta, de prin părțile Moldovei noastre, a căzut la pat şi nu s-a mai putut ridica. Au încercat s-o forțeze dar a picat din picioare. Au lăsat-o să zacă în celulă două zile fără hrană. Apă primea o dată pe zi… Ne miram cum aceleaşi gardiene care cu câteva luni în urmă ne mai strecurau în buzunare o țigară sau o bucată de zahăr, deveniseră pe neaşteptate adevărați călăi. Pricina erau ordinele noului director, om fără frică de Dumnezeu. Înfrățit cu Satana, pe bune… Gânduri de răzbunare ne dau târcoale şi atunci suferința noastră devine mai mare, pe măsură ce realizăm că n-avem nicio putere şi numai moartea ne mai putea izbăvi…
*
Viespea e mică, frumoasă şi aprigă; şi s-a născut în România, într-un sat țigănesc numit Ciutura. Nu ştie să spună pe unde vine, eu mint că-s bucureşteancă din Ferentari iar ea se jură că n-a văzut niciodată Bucureştiul şi nici un alt oraş mare din țară, ci numai sate… O iau în pat cu mine şi noaptea îi mângâi sânii mici de fetiță iar ea-mi povesteşte ce-i trece prin cap. Amestecă puşcăriile din România, Spania, Franța, în care n-a stat niciodată mai mult de şase luni şi de fiecare dată n-a înțeles pentru ce. Acum se află pentru prima dată într-o puşcărie italiană… A primit un an dar este convinsă că după trei luni îi vor da drumul şi ceva bani să se întoarcă în țară… Habar n-are de ce se află aici…
A fost măritată după legea țigănească, la 12 ani.
„Să mor dacă te mint, Miandă, la şcoala din sat am deprins literele şi cifrele până la o sută. Eram pricepută şi la lucrul manual şi doamna învățătoare mă lăuda tot timpul. Taica se jura c-o să mă țină la şcoală mult şi bine. Îi era drag că dintre toți ai casei eu aduceam bani; indemnizația şcolară care nu era de colo. Dar când am numărat 12 toamne, taica a spus: ajunge ! M-am sfătuit cu bulibaşa şi te vrea femeie în casa lui… Cu cine, bre, cu Porcul ?... Porcul era în aceeaşi clasă cu mine, mă bătea pe unde mă prindea, eu îl spuneam doamnei şi doamna îl caftea cu nuiaua de trandafir… Nu cu Porcul, cu frate-său, Cârlan, zice taica… Cârlan era înalt şi frumos şi n-am zis nu, Doamne!… Ne-am luat în patru luni de-aici încolo…”
Viespea era mică, de două ori mai mică decât Cârlan, îmi spune. În anul următor era cu puradelul în brațe şi ceva mai încolo a apărut beleaua.
„Nu m-aşteptam, fă, Miandă, ca omul care spunea că-i eşti ca şi copilul lui să ți-o facă. Cucoana aia, învățătoarea, şi-a băgat coada. Ne-a turnat la oraş şi de la oraş au venit peste noi otoritățile… Zice că legile românilor interzic să stai cu burta-n sus înainte de 18 ani şi că eu am fost obligată s-o fac de părinții mei… Dar tradiția țigănească spune altfel, ne-a luat apărarea bulibaşa. Fetele noastre se mărită tinere şi-şi iubesc bărbații toată viața… Româncele îs destrăbălate, de-aia se mărită bătrâne…”
Viespea înjură şi plânge. Dacă nu i s-ar fi stricat viața de către autorități, era şi astăzi în satul ei cu Cârlan şi cu o droaie de puradei. Şi ar fi primit de la şcoală o grămadă de indemnizații…
„Pe Cârlan l-au băgat la puşcărie, eu am fugit de-acasă…”
„Vai de viața ta !...” o mângâi pe țâțe de parcă mi-ar fi soră.
„Am început să fur, fă, de prin curțile oamenilor. Umblam cu nişte țigani de prin părțile Banatului dar furam prin alte locuri şi aduceam acasă. Făceam ce făceau ei, şi bune şi rele; ghiceam şi furam pe apucate. Până la urmă ne-au dibuit şi ne-au băgat la pârnaie…”
În închisoarea din România a stat trei luni. S-a purtat ca o sfântă, Doamne… Au eliberat-o pentru bună purtare.
„M-au închis degeaba, împuțiții, zice. Când m-au cipcit, n-apucasem să trec pragul în casa românului. Eram afară, în curte. M-au luat şi pe mine ca şi pe alții dar în puşcărie m-au despărțit de ei şi m-au vârât într-un fel de şcoală să învăț frizerie. Nu-mi bag eu mâna în părul românilor, le-am spus… Şi oricum, n-am făcut mulți purici pe-acolo…”
Pe urmă a plecat în Europa tuturor promisiunilor…
(Fragment din romanul Negru profund, noian de negru)