Spovedania unei artiste

În ultima lună a anului 2000, am primit la redacția revistei Cuvîntul din partea editurii Albatros romanul Norei Iuga Sexagenara şi tânărul. L-am citit pe nerăsuflate, l-am declarat cartea de proză a lunii decembrie, am scris o cronică entuziastă despre el şi, două săptămâni mai târziu, l-am declarat romanul anului 2000 în evaluarea revistei Cuvîntul. Au trecut de atunci o grămadă de ani, lumea s-a schimbat fundamental, ritmul vieții s-a accelerat tot mai tare, facebook şi blogurile personale ne aduc sub ochi producțiile autorilor cu mult înainte ca volumele să apară în librărie. Poate surprinzător pentru mulți, cota literară a Norei Iuga a explodat în acest timp al postmodernității, devenind după vârsta de 70 de ani o adevărată vedetă a spațiului literar european, în special al celui de limbă germană. A început să fie copleşită de burse de creație, invitată să susțină lecturi publice în diverse țări europene, ba chiar a zburat la Buenos Aires şi New York, cărțile sale sunt traduse şi se bucură de un real succes în străinătate, fără ca vreuna dintre instituțiile statului român să fi sprijinit în vreun fel această târzie ascensiune a ei. Vorba amară a scriitoarei, a ajuns să fie astăzi mai cunoscută şi mai prețuită în Germania decât în România, chiar dacă toată creația şi-a scris-o în limba română, iar cărțile în germană i-au fost traduse de alții, deşi este o foarte bună vorbitoare a limbii lui Goethe.
În luna decembrie a anului care abia s-a încheiat, Nora Iuga a împlinit neverosimila vârstă de 85 de ani. Bun prilej pentru pentru entuziasta poetă şi organizatoare de manifestări culturale, Angela Baciu, să-i ofere un inedit cadou: volumul de confesiuni 4 zile cu nora. De ce spun că acest cadou este unul inedit? Pentru că el iese din normele specifice cărților de tip interviu.
În general cărțile de tip interviu reproduc o discuție între două persoane care pot fi un jurnalist intevievator şi o vedetă sau un dialog între persoane de acelaşi rang intelectual, eventual cu viziuni diferite. Interviurile pot fi făcute față către față sau prin e-mail, varianta mai comodă pentru intervievator, care nu mai trebuie să redacteze răspunsurile, dar şi mai plictisitoare pentru cititor, pentru că invitatul poate să-şi elaboreze şi finiseze limbajul, să apeleze la diverse surse pentru a-şi ajuta memoria sau chiar să-şi blindeze argumentația cu citate, documente, pagini din cărțile sale, care nu i-ar fi stat la îndemână într-o discuție liberă. În plus, în discuția liberă se poate interveni spontan pentru clarificarea unor aspecte insuficient explicate de către interlocutor, ceea ce este mult mai dificil de realizat atunci când întrebările sunt transmise prin e-mail. Or, Angela Baciu nu optează pentru niciuna dintre aceste două metode „clasice” de realizare a unor cărți - interviu. Ea reproduce nişte întâlniri publice ale scriitoarei Nora Iuga, petrecute la Galați şi la Brăila şi moderate chiar de Angela Baciu. Fireşte, acest tip de discuții, în fața unui public foarte larg, sacrifică ceva din intimitatea dialogului, în favoarea spectacolului. Protagonistele stau mereu cu un ochi spre sală, fac glumițe, exteriorizează stări de spirit, încearcă să gâdile patriotismul local, mimează buna dispoziție, supralicitează prezența de spirit, întrerup discuția spre a lăsa loc unor momente artistice – lecturi din poezia Norei Iuga - şi, mai ales, au la dispoziție un timp fatalmente limitat, fapt ce nu oferă loc de dezvoltări prea ample. Chiar şi aşa, la capătul celor patru zile de discuții la malul Dunării, cititorii familiarizați cu romanele şi poeziile scriitoarei, dar mai puțini în temă cu biografia ei vor avea posibilitatea să afle o grămadă de lucruri despre rădăcinile ei dunărene, despre anii trişti, dar nelipsiți de un farmec boem al vieții cu Nino (George Almosnino), despre pasiunea pentru Rapid şi sentimentul de fericire orgolioasă pe care i-l oferă succesele artistice ale fiului său Tiberiu, despre scriitorii care sprijinit-o şi cei care i-au întors spatele, despre oamenii pe care i-a cunoscut îndeaproape şi care astăzi sunt file importante ale istoriei literaturii române, despre vacanțele boeme la 2 Mai şi redescoperirea frenetică a unui Occident care, trei sferturi din viață, a reprezentat pentru ea o destinație inaccesibilă, greu de imaginat, pentru ca, după vârsta de 70 de ani, să devină a doua ei casă. Foarte interesante sunt portretele făcute unor scriitori din anii dezghețului cultural, care au marcat istoria literaturii române, dar care astăzi sunt aproape uitați, iar pentru noile generații, practic, necunoscuți. Un caz cu totul special este Vintilă Ivănceanu. Plecat din țară la sfârşitul micului dezgheț cultural care a urmat invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, Vintilă Ivănceanu a devenit un nume prohibit în România comunistă. Nu era studiat în şcoli, cărțile sale fuseseră scoase din librării şi biblioteci, referințele la cărțile sale nu erau permise. Chiar dacă, între timp devenise un nume de referință spațiul literar german fiind considerat cel mai important autor al postmodernismului austriac. Portretul pe care i-l face Nora Iuga este impresionant: „Cine îşi mai aminteşte astăzi de Vintilă Ivănceanu? El a fost, fără îndoială, emblema nebunilor, cinicilor, aroganților, histrionilor onirici. El, pe care-l numeam Purşi, a cărui origine era suspectă, ceva între evreu şi armean, cel care avea cel mai combinatoriu spirit pe care l-a întâlnit vreodată, cel care îşi citea poeziile în cenaclu cu joben pe cap, cu fular alb de mătase şi cu mănuşi glace... Ascultă: « Iubito, mă gândesc la tine/ Ca un borfaş la ceasul unui lord/ Şi se ciocnesc în carnea mea drezine/ Şi caii au atac de cord» (...). După 40 de ani ani (ajunsă în Occident) mi-e dat să aud poeți vienezi, în vârstă acum, rostindu-i numele ca pe un fenomen al naturii. Ivănceanu a fost unic, s-a irosit în van, în Viena, în Grinzing, într-o casă ca un palat, lângă superba sa soție care semăna cu Marina Vladi...” (p.74) Foarte atente şi nuanțate sunt şi portretele făcute foştilor săi profesori George Călinescu şi Tudor Vianu, principalului mentor Miron Radu Paraschivescu, legendarului boem Virgil Mazilescu, nefericitului Daniel Turcea, generoasei sublime Mariana Marin, dar şi unor scriitori de azi pe care îi simte foarte apropiați: Octavian Soviany, Adela Greceanu, Corina Sabău, Angela Marinescu (pe care o consideră singura poetă româncă de talie universală), Oskar Pastior (cel mai important poet experimental din Germania). O foarte interesantă explicație dă Nora Iuga lipsei de receptivitate în Occident a poeziei lui Mihai Eminescu. Reaminteşte ea că la începutul secolului XX, viața culturală românească era perfect sincronizată cu marea cultură occidentală. Exista librăria Hachette, de pildă pentru literatura franceză, iar traducerile româneşti țineau strict pasul cu originalul. Scriitorii occidentali au fost recepționați şi s-au impus în cultura noastră chiar în momentul publicării operelor lor. Reciproca nu a fost valabilă, Eminescu nu a fost cunoscut în vremea lui, contemporan fiind cu Heine şi Rimbaud, iar acum este greu de crezut că ar mai putea recupera decalajul de receptare, pentru că prea puțini mai sunt interesați de literatura romantică de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Nora Iuga este o artistă prin definiție, dar şi o istorie ambulantă a literaturii române, din perspectiva excepționalei sale experiențe de viață. La 85 de ani, suflul său literar este mai proaspăt ca niciodată. Cu siguranță tinerii care o înconjoară cu atâta entuziasm vor mai avea parte de multe lecții memorabile.
La mulți ani, Nora Iuga!

Angela Baciu, 4 zile cu nora, Editura Charmides, Bistrița, 2015, 146 pag