Poeme

Epifanii

Umbre sosesc apropiindu-se iscoditoare,
urcă puhoi şi cele nechemate.

(Pe care dintre ele le-am iubit şi care m-au iubit,
cine mi-a spus: „Să mergem”, cui i-am răspuns: „Întotdeauna”,
pe care dup-un timp am părăsit-o, care m-a părăsit,
cu cine-am străbătut un drum, cui aşteptat-am să îi aud glasul,
cine-a trecut grăbit printre zilele mele?)
(De la mulți am aşteptat afinități, de la mulți alții un război,
celor care m-au oropsit mai tare le-am cerut moartea
într-atât prezența lor mă chinuia.
Cu toți străbătut-am o bucată de drum
scurtă, neterminată,
unora le-am cunoscut zbuciumul,
altora pizma,
despre alții aflat-am de un trecut
de intrigi, de farmece,
iar unii au strigat plângând,
alții au râs şi-au dispărut).

Poposesc în sfârşit
în odaia-mi umbroasă,
chipurile se suprapun,
glasurile se-amestecă,
la chemarea-mi prudentă
răspund strigând,
de dorința-mi stârnite
apar repetat iar şi iar.

Se întorc în mister
nicicând atinse cu adevărat
- cu ele-am fost cel care ieri
s-a învârtit prin țarc
legând cuvinte,
de cuvinte răpus.


Confidență

M-aşteaptă în oglindă
ca-ntr-o veche poveste de presupusă nebunie,
mă priveşte arar
şi totuşi cunosc bine disprețul alternând cu frica,
stăm împreună ab initio
vom rămâne desigur aşa până la-nchiderea definitivă
când vom porni din nou
spre-acel neant ce nouă, ca tuturor, ni se cuvine.
Câteodată îl uit
şi mergând drumul devine liniştit şi uşor,
dar curând ignoratul
reîncepe să numere paşii, să taie respirațiile;
l-am văzut, se pregătea
de speranțe mult prea nesigure, de premii de nimic,
când era de ajuns
să-şi țină-n frâu neliniştile şi dorințele nicicând ostoite.
Atunci când încercat-am
să părăsesc odaia tristei sale taine
a întredeschis uşa
arătându-mi, o clipă, doar nisip şi
cenuşă.

Din vol. Interludio /Interludiu/ (1987)

*
* *

Ei sunt ceea ce fac.
O crenguță de busuioc într-o glastră de-argilă,
pe care să o sădeşti, s-o uzi.
Lumea nu este o părere dacă trupului nostru
îi e foame şi se îmbolnăveşte, dacă respirăm
aerul pe care-l poluăm.
Cine mai crede în sufletul rătăcitor
printr-o împărăție diafană ? De parcă pe el,
sufletul, nu şi l-ar purta fiecare
în propriul său trup, în mintea
care se îndoieşte şi se hotărăşte,
în picioarele ce se opresc sau merg.

Sămânța răsare, se cațără,
înmugureşte, se coace, putrezeşte.
Însă a alergat prea multă vreme
după dorința sa,
nu s-a mai regăsit. Poate că-i e dat
să revină de unde a plecat.

Şi El dorea
o altă istorie.
Cu rezultatul că s-a trezit dinaintea-i
cu alte ziduri care trebuiau doborâte din nou,
dincolo de zidurile-acelea,
cu-aceiaşi monştri împotriva cărora să lupte.

*
* *

Raportul e de mult timp acelaşi.
Victime, cine le face să tacă?
Călăi, cine-i opreşte?
Dezastre peste tot. Şi şovăieli.
Ajunşi aici iată-l pe cel care avertizează,
cu reflectoarele aprinse ale coerenței:
„Ieşi, odată pentru totdeauna.
Nu predica tăcerea, taci.
Continui să repeți că nu exişti,
ține-ți deci răsuflarea, lichidează-te.”
Însă Ea e speriată de ce-o aşteaptă
iar El îşi leagă şireturile
să plece iar. Văd cerul cum se schimbă
din azuriu în alb, în violet,
adulmecă vântul, se bucură de
soarele pe față,
de gustul unui fruct, de somnul
care urcă-n priviri.
Nu-i vorba să renunți.
Nu eşti viu oare
şi-atunci când suferi ori când te-ndepărtezi ?

Din vol. Per altre misure /Pentru alte dimensiuni/ (2001)


Hotarul

Să rămâi aici, în anotimpurile ce se schimbă,
e regula firească: darul ultim şi eliberarea.
Celui ce-a trecut pragul nu-i e dat să se-ntoarcă:
poate numai în vis îngaimă vorbe fără şir
mult prea asemenea acestora din drumurile noastre.
Şi continuăm concentrați, uluiți uneori,
fiece aşteptare e un joc,
orice-ndoială obstacolul unei derive,
şi dăm numere zilelor,
aripi dorințelor,
hotare rătăcirii
- lipsiți de hărți, neştiutori de port.


Copilărie

Poate a fost doar şleampătă, năucă
(paradisul apropiat - atins
în crinii auriți pe tapetul albastru;
dincolo de uşa închisă cu cheia
strada întunecoasă şi-un pas precipitat)
poate acolo, în odaia aceea,
itinerarul – orbirea
şi încă mai continui să cauți ieşirea
unde să te aştepte cocoşul deşteptărilor
şi-un anotimp numai din dimineți
diafane plutind senine, nesfârşite.

Poate încă de-atunci ai cunoscut durerea
(un înger răbdător veghea
în întuneric, în neliniştea-aceea;
dacă în acel țarc se prelungea exilul,
a pleca însemna pierderea, absența)
şi continui să mergi în odaia aceea
şi cauți în ea orbirea şi spaima
anotimpul care se prelungeşte
dincolo de seninuri, de dimineți,
şi rezişti şi eşti acela şi acesta din nou
care se cheamă - te numeşte frate:

asemeni asfințitului în zori.

din Nuove Poesie /Poezii noi

Prezentare şi traducere de Mihai Banciu