Eveniment
Constantin Aslam
Strategii în cercetarea brâncuşiologică (interviu cu Matei Stîrcea-Crăciun)
Articol publicat în ediția Viața Românească 3/2016
C.A.: Vă propun să începem, cum este şi firesc, cu o evaluare a zilei naționale „Brâncuşi”, sărbătorită săptămâna trecută. Ați făcut cercetări de peste două decenii în brâncuşiologie. Cum vedeți această zi destinată să îl omagieze pe Brâncuşi, dar, şi să informeze asupra cercetării în domeniu.
M.S.C.: Consider că am intrat într-o nouă etapă de conştientizare a importanței operei brâncuşiene. Sărbătoarea națională consacrată zilei de naştere a artistului se justifică pe mai mult planuri, inclusiv ca impuls în zona cercetării.
Se cer însă mai întâi adăugate câteva cuvinte despre contextul internațional. O sinteză asupra stării de cunoaştere în brâncuşiologie făcută cu ocazia marii retrospective Brâncuşi, organizată în 1995 la Paris şi Philadelphia, evidențiază o serie de eşecuri ale exegezei la acea dată: nu se ajunsese la un acord al criticii asupra semnificației lucrărilor, nu se cunoşteau izvoarele de inspirație ale operei, nu se reuşise conceptualizarea viziunii estetice, nici cartografierea curentului artistic lansat de Brâncuşi, posteritatea artistului nu putuse fi determinată. Aşadar, în 1995, se afirma la modul explicit că toate aceste probleme – marile probleme ale brâncuşiologiei – continuau să rămână fără răspuns.
În ceea ce priveşte mobilizarea de forțe în plan național, Târgu-Jiul a asumat un număr de inițiative importante. În momentul de față funcționează în localitate un Centru de Cercetări Brâncuşi condus de Doru Strâmbulescu, personalitate foarte dinamică şi director al unei publicații de mare ținută, Confesiuni, unde redactor şef este profesorul Gheorghe Grigurcu. Din echipa Centrului de cercetări face parte Pavel Şuşară, sculptorul Vlad Ciobanu, eu însumi, persoane de la Institutul Național al Patrimoniului etc. Încercăm rezolvarea impasurilor disciplinei pe baza unei noi stări a cunoaşterii.
C.A.: Aşadar, forțele de cercetare româneşti au profitat de această zi, s-au întâlnit, au făcut o radiografie a stării de cunoaştere şi, este de presupus, au hotărât în ce direcție ar trebui să se îndrepte profesioniştii domeniului.
M.S.C.: Dorim să demarăm un dialog cu specialiştii din prima linie, cum ar fi istoricii de artă din Bucureşti şi din celelalte centre universitare, cu universitățile de artă, cu specialiştii din zona studiilor de imaginar şi de culturologie. În plus, pot fi antrenate unitățile de învățământ şi cercetare din arhitectură şi design.
Ceea ce propune, în mod practic, Brâncuşi este un nou limbaj în plastică. Un nou limbaj cu două determinări distincte față de arta academică de secol XIX, de care se detaşează. Este o artă al cărei principal principiu de codificare sau de discurs este materia, nu forma. Brâncuşi propune o nouă definiție a sculpturii. Sculptura pentru el este, în principal, limbaj al materiei, nu limbaj al formei. Pe de altă parte este vorba de o centrare a artei pe mesajul etic, nu pe mesajul estetic. Aceasta este concluzia studiilor mele de brâncuşiologie.
C.A.: De curând, ați fost invitatul special al emisiunii „Ştiința în cuvinte potrivite”. În intervenția dumneavostră, ați insistat pe ideea că Brâncuşi trebuie abordat sistemic. Nu ați avut vreme de a dezvolta această idee. Ce înseamnă a-l aborda sistemic pe Brâncuşi?
M.S.C.: Pornesc de la un exemplu, cel al Sculpturii pentru orbi, o lucrare brâncuşiană despre care s-a vorbit şi s-a scris destul în literatura de specialitate. Ceea ce a scăpat neremarcat, tocmai din cauza absenței unei abordării sistemice, este că, dintre cele patruzeci de motive ale operei, în peste treizeci apar alterări la nivelul reprezentării ochilor la personajele figurate de artist. Vorbim de sculpturi cărora le lipsesc ambii ochi sau doar unul, fețe care au orbitele şterse etc. Deci, întreaga sculptură brâncuşiană poate fi descrisă ca o sculptură ... pentru orbi, în sens œdipian. Asta înseamnă sistemic.
În plus, analizez detaliile morfologice ale lucrărilor din perspectivă culturologică, nu din perspectivă estetică. Un ochi lipsă nu este un detaliu estetic, ci un detaliu etic. Ochiul stâng şi ochiul drept se racordează la un simbolism al stângii şi al dreptei, vechi de mii de ani. Concepându-şi compozițiile ca sculpturi „pentru orbi”, Brâncuşi îşi avertiza tacit publicul că este lipsit de mijloacele de a accede la limbajul artei sale. Îndemnul adesea adresat admiratorilor, „Priviți până vedeți!”, are acelaşi sens.
Demersul nostru se doreşte a fi intensiv. Dacă pe fotografii ale fiecărei lucrări brâncuşiene încercuim detaliile susceptibile să comporte o conotație culturologică, să trimită la o anume valoare culturală, se ajunge până la patruzeci de puncte de codificare pe o sculptură. Am demonstrat la nivelul întregii opere brâncuşiene că, în acest mod, sculptura abstractă poate fi transcrisă ca discurs, ca text. Se obține o mutație în abordarea critică, în sensul unei evaluări mai riguroase a discursului plastic.
C.A.: Propuneți astfel un algoritm de lectură, un cod de lectură? Ca şi cum aş avea un limbaj încifrat, ca în armată, pentru care am poseda codul limbajului?
M.S.C.: Perimteți-mi o precizare. Fiecare sculptor îşi crează propriul idiolect, propriul lexic. Acest lexic trebuie să fie identificat pe baza acetei metode. Am consacrat abordări culturologice nu doar lui Brâncuşi, ci şi unei serii de creatori contemporani de artă abstractă, dintre care cel mai important în ordine descrescândă este Paul Neagu, şi am constatat că lucrări de o extremă austeritate pot fi citite cu această metodă nu cu acest cod. La Paul Neagu, limbajul plastic este total diferit de limbajul plastic al lui Brâncuşi. În schimb, referințele culturologice rămân un denominator comun. Pentru cei care trăiesc în aceeaşi cultură, reperele culturale sunt ipso facto aceleaşi .
C.A.: Deci, nu este vorba de un cod, ci de o metodă. Metoda înseamnă un drum al gândirii. Nu folosiți un şablon pentru a ajunge la o lectură a formei, ci indicați modul în care ar trebui să ne folosim noi mintea în interpretarea acestor opere.
M.S.C.: Am propus conceptul de hermeneutică endogenă pentru această metodă, pentru a o distinge de hermeneuticile exogene precum psihanaliza, feminismul etc.
C.A.: Endogen însemnând „din interior”.
M.S.C.: Actul de interpretare porneşte din interiorul operei, altfel spus, se foloseşte ... materialul clientului. Când lexicul folosit de artist este înțeles, se poate proceda la interpretarea operei. Procesul de înțelegere este însă dificil şi cere timp. Cum a spus Brâncuşi, nu avem încă ochi pentru a înțelege aceste limbaje. Am investit patru decenii să studiez sculpturile lui Brâncuşi, să caut aceste detalii, şi încă găsesc lucruri noi. M-am apropiat de Brâncuşi grație unei cărți a regretatului Dan Grigorescu, pe care am tradus-o în 1977. Obiectul este un mister. Am găsit acest motto într-o carte despre Henri Gaudier-Brzeska. Nu realizăm încă deplin ce înseamnă obiectul sub raportul funcțiilor sale de semnificare.
Este interesant de semnalat că, în istoria omenirii, apariția limbajului se produce cvasi simultan cu apariția obiectului. Limbajul se referă la simțul auzului. Când intrăm într-o bibliotecă cu şapte metri de cărți aliniate de-a lungul pereților, ceea ce vedem este auz-mediator-de-informație. Cărțile oferă un by-pass (scrierea), care ne permite să percepem auzul cu ochii.
În schimb, limbajele vizuale sunt în continuare într-o stare de precaritate, pentru că decalajul este enorm de la început. Atunci când a existat limbajul verbal nu dispuneam de o acuitate de acelaşi tip pentru a codifica imaginile vizuale.
Ceea ce propune Brâncuşi este depăşirea progresivă a acestui decalaj. De aceea, „Priviți până vedeți!” este un îndemn la a înțelege limbaje vizuale. Acesta este un imperativ pentru o civilizație care se vrea a imaginii. O hermeneutică a imaginii este o temă care nu se poate ocoli. Iar pentru a ajunge la ea este nevoie de un institut de hermeneutică a obiectului.
C.A.: Am rămas surprins, parcurgând lucrarea dumneavoastră, Brâncuşi – Limbajele materiei, că o bună parte dintre ideile pe care le-ați explicitat în această metodă sunt enunțate de Brâncuşi însuşi. Şi atunci, vin să vă întreb: Puteam noi să ajungem la aceste interpretări, dacă nu am fi avut aceste texte?
M.S.C.: Desigur. Brâncuşi era un spirit extrem de ordonat. Am făcut o hartă de imaginar centrată pe operele brâncuşiene unde se arată cum discursul alegoric subiacent fiecărei lucrări determină alte lucrări şi este determinat de lucrările care o preced.
C.A.: Şi, de aici, abordarea sistemică.
M.S.C.: Atenție. Abordarea sistemică ține de interpretări care nu se referă la o lucrare sau la un grup de lucrări, ci la întreaga operă. Unitatea de operare în hermeneutica endogenă este întreaga operă a unui artist. Interpretările pe fragmente ale operei nu sunt relevante. Ca să înțelegi cum se structurează un limbaj vizual trebuie pornit de la A şi mers până la Z. Demersul devine de abia atunci sistemic. Artistul poate fi dezordonat. Dar gândirea lui nu poate fi dezordonată în profunzime. Artişti de mare anvergură posedă o disciplină a gândirii. Acea disciplină trebuie pusă în evidență, iar când o faci, ceea ce se obține este un sistem etic în configurare ce se cere pus în valoare prin intervenția criticului, fiindcă suntem în ignorarea lui.
C.A.: Ați insistat pe raportul dintre etic şi estetic şi vă propun să ne concentrăm pe devoalarea acestui raport. Am remarcat că faceți o hermeneutică extrem de complexă la adagiul brâncuşian: „Frumosul este echitatea absolută!” Ce ar trebui să înțelegem?
M.S.C.: Brâncuşiologia românească a încercat decenii la rând să definească relația dintre arta țărănească şi arta cultă. Nu este vorba de o condiționare de suprafață în sensul imitării unor motive artizanale în sculptura brâncuşiană precum coloanele funerare din cimitirele săteşti, evocate, cum s-a afirmat, prin Coloana fără sfârşit. Țăranii sunt în general producători de materii, nu de forme. Acesta este background-ul enunțurilor brâncuşiene care afirmă că nu ai voie să sculptezi piatra cum ai sculpta lemnul. Brâncuşi pretinde sculptorilor să respecte limbajul materialului pe care îl folosesc. Tot de aici vine şi ideea unei arte care este de esență etică şi față de care se raportează apofatic, deci negând-o, arta occidentală. În speță, putem vorbi de sculptura lui Rodin. Brâncuşi a fost ucenicul lui Rodin. Nouă dintre motivele sculpturilor sale preiau ca atare titluri ale unor lucrări rodiniene şi ... fac pe dos, sunt purtătoare ale unui mesaj polemic la adresa lui sculptorului francez.
Este revelator de comparat Sărutul lui Rodin (1898), îmbrățişarea îndrăgostiților redată ca dans al formelor, cu Sărutul lui Brâncuşi (1907), care este un bloc de piatră auster, dar solar. Compoziția lui Rodin se doreşte o sculptură frumoasă. Compoziția lui Brâncuşi comportă un mesaj etic.
Pregătesc o nouă ediție a monografiei mele din 2010, Brâncuşi – Limbajele materiei, reconfigurată ca Tratat de hermeneutică a sculpturii abstracte, unde ofer patru studii de poziționare culturologică a creației brâncuşiene. Unul dintre acestea ele se referă la literatură de specialitate – Northrop Frye, Jacques Attali – pe tema naturii ciclice a evoluției sistemelor culturii. Aminteați acum câteva zile de Wittgenstein, care afirmă că eticul este egal cu esteticul. Nu este adevărat !
Northrop Frye susține că civilizațiile se dezvoltă pe parcursul unor cicluri care acoperă cca. 1500 de ani, pe parcursul cărora reperele axiologice ale unei culturi, scad de la un Dumnezeu, de la un nivel maxim, la nivel minim, al unor ființe aflate sub nivelul mediu al societății. Iar această trecere gradată, de sus, de la transcendent, până jos, care este sub-realul, cum ar spune Călin Dan, este operată pe mai multe faze între care prima este etică. Marile religii propun sisteme etice.
Marile religii se nasc la țară, nu la oraş. Niciodată la oraş! Revelarea atributelor etice ale materiilor pretinde imersarea conştiinței în universul materiilor, aşa cum o face posibilă existența rurală. Condiționarea față de materii este condiționare față de repere imuabile în timp şi spațiu. Să ne gândim la Pluguşor, urarea noastră de început de an: „Să trăieşti, să-mbătrâneşti, Tare ca piatra, iute ca săgeata!”. Raportarea individului la o aceeaşi paradigmă de materii instituie repere universale. Materiile sunt numitorul comun al tuturor civilizațiilor terestre. Ele generează incitații din care se nasc marile sisteme etice. Am trimis anul trecut la o revistă din Canada o dezvoltare a acestei teze.
După faza etică, dominată de cler, urmează o fază estetică, unde agentul dinamizator este aristocrația. Dar esteticul se ipostaziază ca ... dantelă menită să orneze structurile masive ale instituției etice din societate. Iar în final, se instaurează o fază hedonistă ...
C.A.: ... pe care noi o cunoaştem, o trăim în cotidian.
MSC: Într-adevăr.
C.A.: Totuşi, arta nu transmite doar mesaje etice, ci şi alethice, de adevăr. Mă gândesc la lucrările dumneavoastră dar şi la ce spune Brâncuşi. Citez: „Arta nu este o minciună, arta este adevărul absolut.” Aveam impresia că adevărul absolut îl găsim într-o credință revelată şi nu într-o artă făcută de un biet om.
M.S.C.: Da. Adevărul absolut este ceea ce pretinde arta, marea artă, ca să existe. Pentru că dacă marea artă este condiționată de injoncțiuni venite de sus, de la dreapta sau stânga etc. Şi i se spune artistului: „Fă cutare lucru!”, atunci marea artă nu mai este adevăr absolut. Adevărul absolut este un adevăr genetic. Îți vine în cap datorită unui sistem de judecare al creierului.
În 1982, s-a dat un premiu Nobel unui neurofiziolog american, Roger Sperry, care a făcut treizeci de ani explorări pe pacienți al căror corpus callosum, partea din cortex care asigură comunicarea dintre cele două emisfere, fusese secționat. La aceşti pacienți, cele două emisfere funcționau separat, iar Roger Sperry a realizat că se poate face o hartă a creierului şi a făcut-o. Neurofiziologia este o ştiință nouă. Putem avea mari surprize şi trebuie să ştim să ne manageriem, să ne gestionăm creierul.
Creierul funcționează în două registre. Nu precum plămânii sau ochii. Avem doi ochi care funcționează la fel. Emisferele creierului funcționează distinct. Partea dreaptă funcționează în registrul simbolic, iar partea stângă funcționează în registrul rațional. Este vorba despre sisteme de gândire, două sisteme de logică, dezvoltate la om de-a lungul filogeniei, pe intervale de sute de mii de ani. Gândirea rațională, sub ipostaza generică, este concepută să răspundă unor nevoi pe termen mediu şi scurt, iar gândirea simbolică priveşte intervaluri de 1.500 de ani sau 5.000 de ani etc. În plus, gândirea simbolică este gândire despre ființă, iar gândirea rațională este gândire despre lume.
Avem de la natură acest dar enorm să ne putem gândi ființa de acum pentru următorii 5 000 de ani. Această mană de aur se cere folosită corespunzător, lăsându-i pe artişti să gândească fără constrângeri. Şi lăsându-i pe critici să vorbească despre ei fără constrângeri.
C.A.: Ceea ce spuneți este un argument foarte puternic asupra ideii de universalitate a artei brâncuşiene. Din moment ce spuneți că este vorba de spre adevăr absolut care este în noi şi pe care îl recunoaştem fără să facem niciun fel de efort.
M.S.C.: Brâncuşi foloseşte un cuvânt care poate că nu este adecvat când afirmă: „opera mea este un obstacol peste care nu se va putea trece.” A avut această conştiință. Un nou început al artei, programul modernilor, extensibil pe cuprinsul secolului XX, nu se poate face decât pornind de la vechiul început. Sculptura este o artă care are să spunem 50.000 de ani vechime, iar în cultura noastră are 4.000 de ani, două mii de ani de creştinism şi 2.000 de ani de mozaism, peste care ne aşezăm.
Nu poate fi vorba de a demara un nou început, schimbând formele obişnuite cu cuburi. Dau un simplu exemplu. Nu am nimic cu Picasso. Este un geniu. Dar un veritabil nou început se face raportându-te la vechiul început. Definirea unei entități noi se face după formula din biologie: genul proxim şi diferența specifică. În cazul artei noi, aceasta pretinde cu necesitate să te raportezi la miturile fondatoare – altfel spus, la vechiul început - şi să le rescrii pentru timpuri noi. Asta a făcut Brâncuşi. În acest sens rămâne „un obstacol” sau, cu un termen mai adecvat, un reper peste care nu se va putea trece.
C.A.: Citind şi lucrarea dumneavoastră şi parcurgând şi meditațiile lui Brâncuşi, ce mi s-a părut enigmatic, este că găsim o formă de religiozitate în întreaga operă a lui Brâncuşi, fără ca el să fie un credincios aderent, un om care să îşi mărturisească credința în ceva anume. Cum rezolvați dumneavoastră chestiunea aceasta, care este etică?
M.S.C.: Am o soluție. Poate nu este cea mai bună. Dar consider că Brâncuşi poate fi considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai sublimului în secolul XX, iar că ceea ce propune el sunt nişte zei telurici. Când priveşti Muza adormită, realizezi că lucrarea ține de sublim. Păsările în văzduh sunt lucrări ce revendică apartenența la registrul sublimului. Acest sublim al Păsărilor şi, nu mai puțin, al Coloanei fără sfârşit, vroia să îl augmenteze până la dimensiunile enorme ale Empire State Building sau ale Turnului Eiffel de la Paris. Când vrei să faci lucrări de această dimensiune – nu avea mijloacele tehnice, dar ideea a existat - înseamnă că încerci să pui în mintea oamenilor faptul că există nişte repere peste care nu poți să treci. Când vezi odată aşa ceva, de 300 de metri înălțime, nu îl uiți. Ori modalitatea de operare a gândirii simbolice pretinde actul repetării. Gilbert Durand spunea la un moment dat că simbolul este asemeni unui solenoid, un electromagnet, care îşi sporeşte puterea cu fiecare nouă spiră a conductorului care îl înfăşoară. Simbolul trebuie să se repete dar să fie mereu acelaşi. Noi trăim într-o lume de politeism în momentul de față. Avem mii de actori preferați. Fiecare dintre ei este o emanație de gândire simbolică, dar tot acest halou sau nor enorm nu ne lasă să ne concentrăm pe esențe.
Ceea ce propune Brâncuşi erau repere extrem de uşor de identificat, gândite ca mijloace de a unifica umanitatea în jurul unui adevăr absolut, cel al unei echități absolute. Echitatea absolută pentru el este: rezolvarea marilor probleme pe care Renaşterea nu a putut să le rezolve, recte: egalitate între femeie şi bărbat, împăcarea dintre creştini şi evrei, împăcarea dintre toate națiunile lumii. Există un ciclu special în opera brâncuşiană consacrat acestei egalități între națiunile lumii. E fabulos !
C.A.: Şi totuşi, în multiple pagini, dumneavoastră faceți incursiuni în lectura biblică, mai ales în Vechiul Testament, dar şi în Noul Testament, ceea ce arată că Brâncuşi stătea cu un picior în Biblie şi cu celălalt picior în lumea laică.
M.S.C.: Pe linie maternă avea nişte preoți în familie şi zeci de ani de zile a fost cantor la Biserica ortodoxă din Paris, iar anterior, la Bucureşti. Ştia Biblia pe dinafară aşa cum o putea şti oricare țăran. Diferența dintre un țăran şi un intelectual – folosesc aici termenul de țăran în termeni superlativi – este că spațiul de reflecție al unui țăran este ca un năsturaş, pe când noi avem mulți „năsturaşi” de cunoaştere diseminați în toate direcțiile. Şi pentru că are unul singur, țăranul merge mult mai adânc. Deci putem profita de la acest tip de mesaj pentru a-i emula profunzimile.
Vreau să fac la un moment dat o comunicare pentru a explica care este punctul de pornire al acestui discurs al lui Brâncuşi depre reperele biblice importante, cum ar fi Adam şi Eva, Fiul risipitor etc. Pentru că aici este vorba de o cugetare care i-a determinat întreaga carieră. Brâncuşi propune o rescriere a Bibliei, dar nu departe de sensul ei original acceptat, în cheie modernă. Acest lucru trebuie să i se recunoască. Pentru că era născut în 1876, la Hobița, şi a avut putere să spună NU la toată lumea. Îl neagă pe Eminescu, din care se inspiră; îl neagă pe Rodin; îl neagă pe Gauguin. Îi neagă pe toți şi neagă şi Biblia. Este maximul de îndrăzneală pe care o poți avea, dar de fiecare dată negarea vine pe o afirmare, pe o deschidere mai importantă decât ceea ce fusese negat.
C.A.: Ştiu că aveți ideea aceasta de mai mult timp şi că luptați pentru ea, de a se crea un institut de hermeneutică obiectuală Constantin Brâncuşi, cu vocație internațională. Este limpede că cercetarea lui Brâncuşi trebuie să fie internațională şi poate că centrul ar trebui să fie în România. Cum vedeți acest institut de hermeneutică obiectuală.
M.S.C.: Mulțumesc din suflet pentru întrebare. Primul lucru ce trebuie făcut, ar fi să se mobilizeze eforturi în zona universitară pentru a se face cursuri de formare a unor culturologi pe domeniile plasticii. Este o obligație a universităților din România. Eu cred că pot da un prim impuls. Este o chestiune care trebuie reluată de la zero, ca lecturi, pentru ca să avem specialişti.
Când avem specialişti urmează faza a doua. Eu am produs două studii pilot care demonstrează că arta abstractă se poate citi ca text. Este necesar să elaborăm exegeze de hermeneutică endogenă pe principalii artişti postbelici, cu prioritate pe sculptorii de descendență brâncuşiană. Sunt trei sau patru generații de sculptori în această categorie, care odată „citiți” culturologic vor conferi substanță nu doar curentului de simbolizare prin materii (simbolizare hylesică) lansat de Brâncuşi, ci vor oferi, prin operele lor materia primă pentru realizarea unor prime bănci de date privind limbajele obiectuale. Dincolo de acest punct, se deschide un continent de cunoaştere de o enormă vastitate şi complexitate.
M.S.C.: Consider că am intrat într-o nouă etapă de conştientizare a importanței operei brâncuşiene. Sărbătoarea națională consacrată zilei de naştere a artistului se justifică pe mai mult planuri, inclusiv ca impuls în zona cercetării.
Se cer însă mai întâi adăugate câteva cuvinte despre contextul internațional. O sinteză asupra stării de cunoaştere în brâncuşiologie făcută cu ocazia marii retrospective Brâncuşi, organizată în 1995 la Paris şi Philadelphia, evidențiază o serie de eşecuri ale exegezei la acea dată: nu se ajunsese la un acord al criticii asupra semnificației lucrărilor, nu se cunoşteau izvoarele de inspirație ale operei, nu se reuşise conceptualizarea viziunii estetice, nici cartografierea curentului artistic lansat de Brâncuşi, posteritatea artistului nu putuse fi determinată. Aşadar, în 1995, se afirma la modul explicit că toate aceste probleme – marile probleme ale brâncuşiologiei – continuau să rămână fără răspuns.
În ceea ce priveşte mobilizarea de forțe în plan național, Târgu-Jiul a asumat un număr de inițiative importante. În momentul de față funcționează în localitate un Centru de Cercetări Brâncuşi condus de Doru Strâmbulescu, personalitate foarte dinamică şi director al unei publicații de mare ținută, Confesiuni, unde redactor şef este profesorul Gheorghe Grigurcu. Din echipa Centrului de cercetări face parte Pavel Şuşară, sculptorul Vlad Ciobanu, eu însumi, persoane de la Institutul Național al Patrimoniului etc. Încercăm rezolvarea impasurilor disciplinei pe baza unei noi stări a cunoaşterii.
C.A.: Aşadar, forțele de cercetare româneşti au profitat de această zi, s-au întâlnit, au făcut o radiografie a stării de cunoaştere şi, este de presupus, au hotărât în ce direcție ar trebui să se îndrepte profesioniştii domeniului.
M.S.C.: Dorim să demarăm un dialog cu specialiştii din prima linie, cum ar fi istoricii de artă din Bucureşti şi din celelalte centre universitare, cu universitățile de artă, cu specialiştii din zona studiilor de imaginar şi de culturologie. În plus, pot fi antrenate unitățile de învățământ şi cercetare din arhitectură şi design.
Ceea ce propune, în mod practic, Brâncuşi este un nou limbaj în plastică. Un nou limbaj cu două determinări distincte față de arta academică de secol XIX, de care se detaşează. Este o artă al cărei principal principiu de codificare sau de discurs este materia, nu forma. Brâncuşi propune o nouă definiție a sculpturii. Sculptura pentru el este, în principal, limbaj al materiei, nu limbaj al formei. Pe de altă parte este vorba de o centrare a artei pe mesajul etic, nu pe mesajul estetic. Aceasta este concluzia studiilor mele de brâncuşiologie.
C.A.: De curând, ați fost invitatul special al emisiunii „Ştiința în cuvinte potrivite”. În intervenția dumneavostră, ați insistat pe ideea că Brâncuşi trebuie abordat sistemic. Nu ați avut vreme de a dezvolta această idee. Ce înseamnă a-l aborda sistemic pe Brâncuşi?
M.S.C.: Pornesc de la un exemplu, cel al Sculpturii pentru orbi, o lucrare brâncuşiană despre care s-a vorbit şi s-a scris destul în literatura de specialitate. Ceea ce a scăpat neremarcat, tocmai din cauza absenței unei abordării sistemice, este că, dintre cele patruzeci de motive ale operei, în peste treizeci apar alterări la nivelul reprezentării ochilor la personajele figurate de artist. Vorbim de sculpturi cărora le lipsesc ambii ochi sau doar unul, fețe care au orbitele şterse etc. Deci, întreaga sculptură brâncuşiană poate fi descrisă ca o sculptură ... pentru orbi, în sens œdipian. Asta înseamnă sistemic.
În plus, analizez detaliile morfologice ale lucrărilor din perspectivă culturologică, nu din perspectivă estetică. Un ochi lipsă nu este un detaliu estetic, ci un detaliu etic. Ochiul stâng şi ochiul drept se racordează la un simbolism al stângii şi al dreptei, vechi de mii de ani. Concepându-şi compozițiile ca sculpturi „pentru orbi”, Brâncuşi îşi avertiza tacit publicul că este lipsit de mijloacele de a accede la limbajul artei sale. Îndemnul adesea adresat admiratorilor, „Priviți până vedeți!”, are acelaşi sens.
Demersul nostru se doreşte a fi intensiv. Dacă pe fotografii ale fiecărei lucrări brâncuşiene încercuim detaliile susceptibile să comporte o conotație culturologică, să trimită la o anume valoare culturală, se ajunge până la patruzeci de puncte de codificare pe o sculptură. Am demonstrat la nivelul întregii opere brâncuşiene că, în acest mod, sculptura abstractă poate fi transcrisă ca discurs, ca text. Se obține o mutație în abordarea critică, în sensul unei evaluări mai riguroase a discursului plastic.
C.A.: Propuneți astfel un algoritm de lectură, un cod de lectură? Ca şi cum aş avea un limbaj încifrat, ca în armată, pentru care am poseda codul limbajului?
M.S.C.: Perimteți-mi o precizare. Fiecare sculptor îşi crează propriul idiolect, propriul lexic. Acest lexic trebuie să fie identificat pe baza acetei metode. Am consacrat abordări culturologice nu doar lui Brâncuşi, ci şi unei serii de creatori contemporani de artă abstractă, dintre care cel mai important în ordine descrescândă este Paul Neagu, şi am constatat că lucrări de o extremă austeritate pot fi citite cu această metodă nu cu acest cod. La Paul Neagu, limbajul plastic este total diferit de limbajul plastic al lui Brâncuşi. În schimb, referințele culturologice rămân un denominator comun. Pentru cei care trăiesc în aceeaşi cultură, reperele culturale sunt ipso facto aceleaşi .
C.A.: Deci, nu este vorba de un cod, ci de o metodă. Metoda înseamnă un drum al gândirii. Nu folosiți un şablon pentru a ajunge la o lectură a formei, ci indicați modul în care ar trebui să ne folosim noi mintea în interpretarea acestor opere.
M.S.C.: Am propus conceptul de hermeneutică endogenă pentru această metodă, pentru a o distinge de hermeneuticile exogene precum psihanaliza, feminismul etc.
C.A.: Endogen însemnând „din interior”.
M.S.C.: Actul de interpretare porneşte din interiorul operei, altfel spus, se foloseşte ... materialul clientului. Când lexicul folosit de artist este înțeles, se poate proceda la interpretarea operei. Procesul de înțelegere este însă dificil şi cere timp. Cum a spus Brâncuşi, nu avem încă ochi pentru a înțelege aceste limbaje. Am investit patru decenii să studiez sculpturile lui Brâncuşi, să caut aceste detalii, şi încă găsesc lucruri noi. M-am apropiat de Brâncuşi grație unei cărți a regretatului Dan Grigorescu, pe care am tradus-o în 1977. Obiectul este un mister. Am găsit acest motto într-o carte despre Henri Gaudier-Brzeska. Nu realizăm încă deplin ce înseamnă obiectul sub raportul funcțiilor sale de semnificare.
Este interesant de semnalat că, în istoria omenirii, apariția limbajului se produce cvasi simultan cu apariția obiectului. Limbajul se referă la simțul auzului. Când intrăm într-o bibliotecă cu şapte metri de cărți aliniate de-a lungul pereților, ceea ce vedem este auz-mediator-de-informație. Cărțile oferă un by-pass (scrierea), care ne permite să percepem auzul cu ochii.
În schimb, limbajele vizuale sunt în continuare într-o stare de precaritate, pentru că decalajul este enorm de la început. Atunci când a existat limbajul verbal nu dispuneam de o acuitate de acelaşi tip pentru a codifica imaginile vizuale.
Ceea ce propune Brâncuşi este depăşirea progresivă a acestui decalaj. De aceea, „Priviți până vedeți!” este un îndemn la a înțelege limbaje vizuale. Acesta este un imperativ pentru o civilizație care se vrea a imaginii. O hermeneutică a imaginii este o temă care nu se poate ocoli. Iar pentru a ajunge la ea este nevoie de un institut de hermeneutică a obiectului.
C.A.: Am rămas surprins, parcurgând lucrarea dumneavoastră, Brâncuşi – Limbajele materiei, că o bună parte dintre ideile pe care le-ați explicitat în această metodă sunt enunțate de Brâncuşi însuşi. Şi atunci, vin să vă întreb: Puteam noi să ajungem la aceste interpretări, dacă nu am fi avut aceste texte?
M.S.C.: Desigur. Brâncuşi era un spirit extrem de ordonat. Am făcut o hartă de imaginar centrată pe operele brâncuşiene unde se arată cum discursul alegoric subiacent fiecărei lucrări determină alte lucrări şi este determinat de lucrările care o preced.
C.A.: Şi, de aici, abordarea sistemică.
M.S.C.: Atenție. Abordarea sistemică ține de interpretări care nu se referă la o lucrare sau la un grup de lucrări, ci la întreaga operă. Unitatea de operare în hermeneutica endogenă este întreaga operă a unui artist. Interpretările pe fragmente ale operei nu sunt relevante. Ca să înțelegi cum se structurează un limbaj vizual trebuie pornit de la A şi mers până la Z. Demersul devine de abia atunci sistemic. Artistul poate fi dezordonat. Dar gândirea lui nu poate fi dezordonată în profunzime. Artişti de mare anvergură posedă o disciplină a gândirii. Acea disciplină trebuie pusă în evidență, iar când o faci, ceea ce se obține este un sistem etic în configurare ce se cere pus în valoare prin intervenția criticului, fiindcă suntem în ignorarea lui.
C.A.: Ați insistat pe raportul dintre etic şi estetic şi vă propun să ne concentrăm pe devoalarea acestui raport. Am remarcat că faceți o hermeneutică extrem de complexă la adagiul brâncuşian: „Frumosul este echitatea absolută!” Ce ar trebui să înțelegem?
M.S.C.: Brâncuşiologia românească a încercat decenii la rând să definească relația dintre arta țărănească şi arta cultă. Nu este vorba de o condiționare de suprafață în sensul imitării unor motive artizanale în sculptura brâncuşiană precum coloanele funerare din cimitirele săteşti, evocate, cum s-a afirmat, prin Coloana fără sfârşit. Țăranii sunt în general producători de materii, nu de forme. Acesta este background-ul enunțurilor brâncuşiene care afirmă că nu ai voie să sculptezi piatra cum ai sculpta lemnul. Brâncuşi pretinde sculptorilor să respecte limbajul materialului pe care îl folosesc. Tot de aici vine şi ideea unei arte care este de esență etică şi față de care se raportează apofatic, deci negând-o, arta occidentală. În speță, putem vorbi de sculptura lui Rodin. Brâncuşi a fost ucenicul lui Rodin. Nouă dintre motivele sculpturilor sale preiau ca atare titluri ale unor lucrări rodiniene şi ... fac pe dos, sunt purtătoare ale unui mesaj polemic la adresa lui sculptorului francez.
Este revelator de comparat Sărutul lui Rodin (1898), îmbrățişarea îndrăgostiților redată ca dans al formelor, cu Sărutul lui Brâncuşi (1907), care este un bloc de piatră auster, dar solar. Compoziția lui Rodin se doreşte o sculptură frumoasă. Compoziția lui Brâncuşi comportă un mesaj etic.
Pregătesc o nouă ediție a monografiei mele din 2010, Brâncuşi – Limbajele materiei, reconfigurată ca Tratat de hermeneutică a sculpturii abstracte, unde ofer patru studii de poziționare culturologică a creației brâncuşiene. Unul dintre acestea ele se referă la literatură de specialitate – Northrop Frye, Jacques Attali – pe tema naturii ciclice a evoluției sistemelor culturii. Aminteați acum câteva zile de Wittgenstein, care afirmă că eticul este egal cu esteticul. Nu este adevărat !
Northrop Frye susține că civilizațiile se dezvoltă pe parcursul unor cicluri care acoperă cca. 1500 de ani, pe parcursul cărora reperele axiologice ale unei culturi, scad de la un Dumnezeu, de la un nivel maxim, la nivel minim, al unor ființe aflate sub nivelul mediu al societății. Iar această trecere gradată, de sus, de la transcendent, până jos, care este sub-realul, cum ar spune Călin Dan, este operată pe mai multe faze între care prima este etică. Marile religii propun sisteme etice.
Marile religii se nasc la țară, nu la oraş. Niciodată la oraş! Revelarea atributelor etice ale materiilor pretinde imersarea conştiinței în universul materiilor, aşa cum o face posibilă existența rurală. Condiționarea față de materii este condiționare față de repere imuabile în timp şi spațiu. Să ne gândim la Pluguşor, urarea noastră de început de an: „Să trăieşti, să-mbătrâneşti, Tare ca piatra, iute ca săgeata!”. Raportarea individului la o aceeaşi paradigmă de materii instituie repere universale. Materiile sunt numitorul comun al tuturor civilizațiilor terestre. Ele generează incitații din care se nasc marile sisteme etice. Am trimis anul trecut la o revistă din Canada o dezvoltare a acestei teze.
După faza etică, dominată de cler, urmează o fază estetică, unde agentul dinamizator este aristocrația. Dar esteticul se ipostaziază ca ... dantelă menită să orneze structurile masive ale instituției etice din societate. Iar în final, se instaurează o fază hedonistă ...
C.A.: ... pe care noi o cunoaştem, o trăim în cotidian.
MSC: Într-adevăr.
C.A.: Totuşi, arta nu transmite doar mesaje etice, ci şi alethice, de adevăr. Mă gândesc la lucrările dumneavoastră dar şi la ce spune Brâncuşi. Citez: „Arta nu este o minciună, arta este adevărul absolut.” Aveam impresia că adevărul absolut îl găsim într-o credință revelată şi nu într-o artă făcută de un biet om.
M.S.C.: Da. Adevărul absolut este ceea ce pretinde arta, marea artă, ca să existe. Pentru că dacă marea artă este condiționată de injoncțiuni venite de sus, de la dreapta sau stânga etc. Şi i se spune artistului: „Fă cutare lucru!”, atunci marea artă nu mai este adevăr absolut. Adevărul absolut este un adevăr genetic. Îți vine în cap datorită unui sistem de judecare al creierului.
În 1982, s-a dat un premiu Nobel unui neurofiziolog american, Roger Sperry, care a făcut treizeci de ani explorări pe pacienți al căror corpus callosum, partea din cortex care asigură comunicarea dintre cele două emisfere, fusese secționat. La aceşti pacienți, cele două emisfere funcționau separat, iar Roger Sperry a realizat că se poate face o hartă a creierului şi a făcut-o. Neurofiziologia este o ştiință nouă. Putem avea mari surprize şi trebuie să ştim să ne manageriem, să ne gestionăm creierul.
Creierul funcționează în două registre. Nu precum plămânii sau ochii. Avem doi ochi care funcționează la fel. Emisferele creierului funcționează distinct. Partea dreaptă funcționează în registrul simbolic, iar partea stângă funcționează în registrul rațional. Este vorba despre sisteme de gândire, două sisteme de logică, dezvoltate la om de-a lungul filogeniei, pe intervale de sute de mii de ani. Gândirea rațională, sub ipostaza generică, este concepută să răspundă unor nevoi pe termen mediu şi scurt, iar gândirea simbolică priveşte intervaluri de 1.500 de ani sau 5.000 de ani etc. În plus, gândirea simbolică este gândire despre ființă, iar gândirea rațională este gândire despre lume.
Avem de la natură acest dar enorm să ne putem gândi ființa de acum pentru următorii 5 000 de ani. Această mană de aur se cere folosită corespunzător, lăsându-i pe artişti să gândească fără constrângeri. Şi lăsându-i pe critici să vorbească despre ei fără constrângeri.
C.A.: Ceea ce spuneți este un argument foarte puternic asupra ideii de universalitate a artei brâncuşiene. Din moment ce spuneți că este vorba de spre adevăr absolut care este în noi şi pe care îl recunoaştem fără să facem niciun fel de efort.
M.S.C.: Brâncuşi foloseşte un cuvânt care poate că nu este adecvat când afirmă: „opera mea este un obstacol peste care nu se va putea trece.” A avut această conştiință. Un nou început al artei, programul modernilor, extensibil pe cuprinsul secolului XX, nu se poate face decât pornind de la vechiul început. Sculptura este o artă care are să spunem 50.000 de ani vechime, iar în cultura noastră are 4.000 de ani, două mii de ani de creştinism şi 2.000 de ani de mozaism, peste care ne aşezăm.
Nu poate fi vorba de a demara un nou început, schimbând formele obişnuite cu cuburi. Dau un simplu exemplu. Nu am nimic cu Picasso. Este un geniu. Dar un veritabil nou început se face raportându-te la vechiul început. Definirea unei entități noi se face după formula din biologie: genul proxim şi diferența specifică. În cazul artei noi, aceasta pretinde cu necesitate să te raportezi la miturile fondatoare – altfel spus, la vechiul început - şi să le rescrii pentru timpuri noi. Asta a făcut Brâncuşi. În acest sens rămâne „un obstacol” sau, cu un termen mai adecvat, un reper peste care nu se va putea trece.
C.A.: Citind şi lucrarea dumneavoastră şi parcurgând şi meditațiile lui Brâncuşi, ce mi s-a părut enigmatic, este că găsim o formă de religiozitate în întreaga operă a lui Brâncuşi, fără ca el să fie un credincios aderent, un om care să îşi mărturisească credința în ceva anume. Cum rezolvați dumneavoastră chestiunea aceasta, care este etică?
M.S.C.: Am o soluție. Poate nu este cea mai bună. Dar consider că Brâncuşi poate fi considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai sublimului în secolul XX, iar că ceea ce propune el sunt nişte zei telurici. Când priveşti Muza adormită, realizezi că lucrarea ține de sublim. Păsările în văzduh sunt lucrări ce revendică apartenența la registrul sublimului. Acest sublim al Păsărilor şi, nu mai puțin, al Coloanei fără sfârşit, vroia să îl augmenteze până la dimensiunile enorme ale Empire State Building sau ale Turnului Eiffel de la Paris. Când vrei să faci lucrări de această dimensiune – nu avea mijloacele tehnice, dar ideea a existat - înseamnă că încerci să pui în mintea oamenilor faptul că există nişte repere peste care nu poți să treci. Când vezi odată aşa ceva, de 300 de metri înălțime, nu îl uiți. Ori modalitatea de operare a gândirii simbolice pretinde actul repetării. Gilbert Durand spunea la un moment dat că simbolul este asemeni unui solenoid, un electromagnet, care îşi sporeşte puterea cu fiecare nouă spiră a conductorului care îl înfăşoară. Simbolul trebuie să se repete dar să fie mereu acelaşi. Noi trăim într-o lume de politeism în momentul de față. Avem mii de actori preferați. Fiecare dintre ei este o emanație de gândire simbolică, dar tot acest halou sau nor enorm nu ne lasă să ne concentrăm pe esențe.
Ceea ce propune Brâncuşi erau repere extrem de uşor de identificat, gândite ca mijloace de a unifica umanitatea în jurul unui adevăr absolut, cel al unei echități absolute. Echitatea absolută pentru el este: rezolvarea marilor probleme pe care Renaşterea nu a putut să le rezolve, recte: egalitate între femeie şi bărbat, împăcarea dintre creştini şi evrei, împăcarea dintre toate națiunile lumii. Există un ciclu special în opera brâncuşiană consacrat acestei egalități între națiunile lumii. E fabulos !
C.A.: Şi totuşi, în multiple pagini, dumneavoastră faceți incursiuni în lectura biblică, mai ales în Vechiul Testament, dar şi în Noul Testament, ceea ce arată că Brâncuşi stătea cu un picior în Biblie şi cu celălalt picior în lumea laică.
M.S.C.: Pe linie maternă avea nişte preoți în familie şi zeci de ani de zile a fost cantor la Biserica ortodoxă din Paris, iar anterior, la Bucureşti. Ştia Biblia pe dinafară aşa cum o putea şti oricare țăran. Diferența dintre un țăran şi un intelectual – folosesc aici termenul de țăran în termeni superlativi – este că spațiul de reflecție al unui țăran este ca un năsturaş, pe când noi avem mulți „năsturaşi” de cunoaştere diseminați în toate direcțiile. Şi pentru că are unul singur, țăranul merge mult mai adânc. Deci putem profita de la acest tip de mesaj pentru a-i emula profunzimile.
Vreau să fac la un moment dat o comunicare pentru a explica care este punctul de pornire al acestui discurs al lui Brâncuşi depre reperele biblice importante, cum ar fi Adam şi Eva, Fiul risipitor etc. Pentru că aici este vorba de o cugetare care i-a determinat întreaga carieră. Brâncuşi propune o rescriere a Bibliei, dar nu departe de sensul ei original acceptat, în cheie modernă. Acest lucru trebuie să i se recunoască. Pentru că era născut în 1876, la Hobița, şi a avut putere să spună NU la toată lumea. Îl neagă pe Eminescu, din care se inspiră; îl neagă pe Rodin; îl neagă pe Gauguin. Îi neagă pe toți şi neagă şi Biblia. Este maximul de îndrăzneală pe care o poți avea, dar de fiecare dată negarea vine pe o afirmare, pe o deschidere mai importantă decât ceea ce fusese negat.
C.A.: Ştiu că aveți ideea aceasta de mai mult timp şi că luptați pentru ea, de a se crea un institut de hermeneutică obiectuală Constantin Brâncuşi, cu vocație internațională. Este limpede că cercetarea lui Brâncuşi trebuie să fie internațională şi poate că centrul ar trebui să fie în România. Cum vedeți acest institut de hermeneutică obiectuală.
M.S.C.: Mulțumesc din suflet pentru întrebare. Primul lucru ce trebuie făcut, ar fi să se mobilizeze eforturi în zona universitară pentru a se face cursuri de formare a unor culturologi pe domeniile plasticii. Este o obligație a universităților din România. Eu cred că pot da un prim impuls. Este o chestiune care trebuie reluată de la zero, ca lecturi, pentru ca să avem specialişti.
Când avem specialişti urmează faza a doua. Eu am produs două studii pilot care demonstrează că arta abstractă se poate citi ca text. Este necesar să elaborăm exegeze de hermeneutică endogenă pe principalii artişti postbelici, cu prioritate pe sculptorii de descendență brâncuşiană. Sunt trei sau patru generații de sculptori în această categorie, care odată „citiți” culturologic vor conferi substanță nu doar curentului de simbolizare prin materii (simbolizare hylesică) lansat de Brâncuşi, ci vor oferi, prin operele lor materia primă pentru realizarea unor prime bănci de date privind limbajele obiectuale. Dincolo de acest punct, se deschide un continent de cunoaştere de o enormă vastitate şi complexitate.