Meseria de a citi

 Mi s-a întâmplat rar, o dată sau de două ori în cei peste treizeci de ani de critică literară, să aud exact în timpul lecturării unei cărți că autorul ei a murit. Este un şoc, pentru că lectura fiecărei cărți este un act de comunicare, un dialog cu autorul ei, dacă doriți, echivalentul unei convorbiri telefonice. Ea te duce în intimitatea gândurilor sale, te familiarizează cu „vocea” sa („stilul e omul însuşi”, nu e aşa?), te face să reacționezi, să trimiți un feedback (mai ales dacă ai la îndemână mijlocul numit cronică literară) şi să aştepți reacția celui în cauză. Dispariția inopinată a autorului tulbură serios acest act de comunicare. Ceva se rupe, „cititorul implicit” al exegetului cărții dispare din circuit, acesta devine conştient de faptul că rândurile pe care le va scrie nu vor mai ajunge niciodată sub ochii celui căruia îi sunt adresate prioritar, asupra rostului textului său încep să planeze tot mai serioase îndoieli. Nimic nu mai este ca la începutul lecturii, gândurile cititorului-exeget tind, în mod firesc, să alerge în cu totul alte direcții decât realitatea textului.
Nu am cunoscut-o pe Elisabeta Lăsconi în carne şi oase. Mi-am făcut studiile la Timişoara, în Bucureşti nu am frecventat aceleaşi cercuri, în redacțiile revistelor la care am colaborat nu s-a nimerit să ne întâlnim vreodată întâmplător. Până la poza de pe cartea pe care o citesc, nu ştiam cum arată la față. I-am citit însă textele publicate în anii din urmă în „Viața Românească”, multe dintre ele reproduse în masivul volum Cărți pereche în literatura română şi universală, publicat la începutul acestui an.
Citind, în succesiunea lor, studiile de literatură comparată ale Elisabetei Lăsconi eşti uimit de erudiția autoarei, de profunzimea cunoaşterii operelor unor prozatori dintr-o imensă arie lingvistică şi de civilizație, dar şi de felul ei de a citi (aş spune, o lectură „mioapă”, la firul ierbii, în imediata apropiere a textului, cu creionul în mână, menită să pună în evidență particularități de mare subtilitate, uneori neobservabile în graba sau relaxarea cititului „de plăcere”), de a face analize de profunzime utilizând metodele critice adecvate, dar şi de a stabili analogii mereu surprinzătoare între opere mai mult sau mai puțin celebre din istoria literaturii române şi cele ale literaturii universale (surprinzător sau nu, cel puțin la nivelul acestui volum, în zona sa de interes nu intră operele romancierilor români de azi). Până la urmă, tot demersul Elisabetei Lăsconi se transformă într-o pledoarie implicită pentru universalitatea literaturii române. Exegeta demonstrează, cu cărțile pe masă, că există proze ale scriitorilor români create pe calapodul, devenit de notorietate mondială, al unor autori recunoscuți la scară mondială (chiar dacă nu neapărat prin operele analizate de autoarea din Română în demersul său comparatist).
Punând în paralel numele scriitorilor români şi străini, semnatari ai textelor care compun „perechile” Elisabetei Lăsconi ai putea crede, a priori, că e vorba de o glumă sau, în cel mai bun caz de o forțare serioasă a limitelor. Iată numai câteva exemple: Costache Negruzzi/Jorge Luis Borges, Mihai Eminescu/Julio Cortázar, Ioan Slavici/Vicente Blasco Ibáñez, Gala Galaction/Hermann Hesse, I.D. Sârbu/Ernest Hemingway, Garabet Ibrăileanu/Dino Buzzati, Liviu Rebreanu/John Steinbeck, Mircea Eliade/Hiromi Kawakami ş.a.m.d. Unele dintre aceste dublete de autori pot sugera perspective protocroniste (Negruzzi vs. Borges, Eminescu vs. Cortázar), în altele scriitorii au creat în aceeaşi unitate temporală, dar fără posibilitatea reală de a cunoaşte opera celuilalt din cauza circulației deficitare a cărților în perioada respectivă şi a lipsei traducerilor reciproce din limbile în cauză (Ioan Slavici/Vicente Blasco Ibáñez). În fine, anii de apariție a textelor în publicații (înainte de apariția în volum) fac să se excludă, în anumite situații, posibilitatea contaminării directe, de conținut, altminteri posibilă.
Dintre analizele paralele făcute de Elisabeta Lăsconi mi-a plăcut prin claritatea ei, cea dintre nuvela lui Ioan Slavici, Moara cu noroc, şi micul roman al lui Vicente Blasco Ibáñez, La Barraca (Casa blestemată). Puțin didactic, dar foarte util pentru înțelegerea afinităților nevăzute dintre ei, exegeta începe prin a sublinia destinele paralele ale celor doi. La mii de kilometri unul de altul, Ioan Slavici şi Vicente Blasco Ibáñez au fost contemporani, ambii au părăsit devreme casa părintească, amândoi fac experiența esențială a cunoaşterii de sine într-o capitală europeană (românul la Viena, spaniolul la Paris), se apropie de scris atraşi de literatura populară, ambii devin publicişti şi conştiințe civice până la a ajunge în sălile de judecată şi chiar în închisoare din cauza ideilor lor politice. Moara cu noroc apare inițial în traducerea germană a Mitei Kremnitz în revista „Deutsche Revue” în 1881 (în decembrie 1881 apare şi în limba română fiind inclusă în volumul Novele din popor), iar La Barraca apare mai întâi în foileton în ziarul „El Pueblo”, iar, ulterior, în volum. Elisabeta Lăsconi trece apoi la analiza în paralel a celor două creații literare subliniind similitudinile de epică narativă, dramatismul acțiunii, desfăşurarea gradată, în crescendo (vizibilă mai ales în La Barraca). Scrie Elisabeta Lăsconi şi nu lasă niciun cuvânt din afirmațiile sale nedemonstrat: „Dincolo de subiectele asemănătoare, similitudinea se observă în variațiile aceloraşi cronotopi (câmpia, casa şi drumurile), învestirea personajelor cu aceleaşi funcții (intrusul şi autohtonii, bătrânul înțelept sau bătrâna înțeleaptă, inocenții), aceeaşi construcție a subiectului, răsucită şi mai ales întortocheată, aceeaşi triplă stratificare: un nivel realist ce acoperă un strat al tradiției creştine, care, la rândul său, protejează substratul mitic şi ascunde configurațiile unui rit sacrificial.” (p. 70) Şi, pentru ca asemănarea să fie încă mai evidentă, în finalul narațiunilor ambele „locuri blestemate” sunt mistuite de câte un foc purificator.
Citind excelentele analize ale Elisabetei Lăsconi primul lucru care iese în evidență este tipul de lectură al autoarei. Ea nu este din categoria cititorilor care visează pe marginea cărților, construiesc scenarii paralele cu ficțiunile autorilor şi stabilesc linii de interpretare impresioniste. Demersul său este unul evident pozitivist. Autoarea seamănă mai degrabă cu un detectiv al textului, un Sherlock Holmes cu o lupă în mână care urmează un demers aproape detectivistic, strânge probă după probă (textuală) pentru a-şi proba teoriile, este în permanență vigilent, atent să nu-i scape nici cel mai mic detaliu. Dincolo de plăcerea lecturii (care se simte şi ea din fiecare rând scris), un text literar este pentru Elisabeta Lăsconi o problemă de rezolvat, precum problemele de matematică, de pildă, care pune în mişcare o grămadă de metode şi cunoştințe pentru a putea fi rezolvată. Iar rezolvarea este, de fiecare dată, impecabilă.
A doua concluzie, implicită, vizează valoarea literaturii române. Literalmente o citim cu alți ochi atunci când vedem cât de aproape sunt unele dintre operele scriitorilor noştri de capodopere ale literaturii universale. Dincolo de fireştile diferențe stilistice şi de notorietatea dată de circulația limbilor, există texte ale literaturii române clasice şi moderne (culmea, poate nu întotdeauna cele studiate în programa şcolară, care se bucură de maximă notorietate), care pot sta fără să se sfiască lângă valori ale literaturii europene şi mondiale. Este aici un îndemn sugerat pentru a citi şi pentru a judeca fiecare text literar cu mintea proprie, fără prejudecăți, bucurându-te pentru orizonturile tematice, filosofice şi estetice pe care acesta le poate deschide.
Din păcate, Cărți pereche în literatura română şi universală este ultima carte apărută în viața Elisabetei Lăsconi. O carte luminoasă şi generoasă, aparținând unei autoare discrete şi harnice, insensibilă la reflectoarele gloriei, care nu şi-a păcălit niciodată adevărata vocație. Unul dintre acei autori aproape invizibili care reprezintă însă, până la urmă, stâlpii de susținere cei mai solizi ai unei culturi.
Mulțumim Elisabeta Lăsconi, Dumnezeu să te odihnească în pace!