Afinitățile lui Grigurcu

 Două spirite afine are, în critica literară, Gheorghe Grigurcu. Primul este I. Negoițescu, cu stilistica sa inconfundabilă şi cu estetizarea propriilor percepții, în contact cu opere literare apte (sau nu) de o atare întâlnire. Al doilea este Lucian Raicu, cu devoțiunea lui neobişnuită pentru poezie şi cu încrederea nesmintită că literatura va salva lumea.
Grigurcu, la rândul său, crede aceasta de o viață de om, mai întâi într-un context totalitar, naționalist, în care o ideologie unică ocupă întreg spațiul social; apoi într-unul democratic, pluralist, în care literatura şi poezia devin marginale şi periferice în societate. Atâta încredere în capacitatea poeziei de a rezista condițiilor neprielnice şi suitei de factori obiectivi a avut numai Grigurcu, în decenii şi decenii de citit şi scris, descoperit, analizat şi interpretat texte.
În spatele acestora a căutat deopotrivă gândirea artistică producătoare şi omul, de o anumită demnitate, în care putea regăsi o conştiință. Autonomia esteticului a completat-o (spre inițiala mea neînțelegere) cu o critică de tip moral, atentă la rezistențe şi la pasivitate, la eroism şi colaboraționism.
Pagina sa critică a fost mereu de o condiție, aşa zicând, superioară, nu numai prin argumentația strânsă, prin finețea analitică, prin perspectiva comparatistă, ci şi prin urbanitatea tonului. În cele mai sângeroase polemici, Grigurcu şi-a păstrat mereu cumpătul şi ținuta, impunându-şi punctul de vedere inclusiv stilistic. Polemicile sale, ca şi critica propriu-zisă, au un aer neverosimil-interbelic. Deşi se aplică pe cele mai recente fapte literare ori politice, ele au o eleganță de neregăsit la preopinent.
Totuşi, elementul definitoriu pentru Grigurcu rămâne capacitatea critică de a recunoaşte şi valoriza cele mai variate structuri lirice, cele mai diverse formule poetice. Cu o sensibilitate şi voce interioară de poet, cunoscând din interior liricul, Grigurcu îl va recunoaşte, din exterior, prin lectura atentă şi diferențiatoare a autorilor din toate generațiile şi grupările literare. Criticul este un „democrat” al actului critic, în sensul că acceptă bucuros diferențele şi varietățile, fără a le raporta la o normă şi la o poetică anume. Spre deosebire de criticii modernişti care împing literatura spre o platformă artistică mai avansată, ca şi de criticii postmodernişti care caută, tot mai înapoi, precedențe tot mai vechi pentru propriul postmodernism, Grigurcu are convingerea că un relief poetic variat este preferabil unuia monocrom. Criticul a fost mai puternic, în el, decât ideologul literar, iar între arta fără tendință şi tendința fără artă a ales întotdeauna primul câmp de manifestări.
Un lucru omenesc, prea omenesc emoționează şi impresionează în cazul lui Grigurcu: dragostea sa pentru necuvântătoare, discretă şi trainică. De data aceasta el se apropie de poeți ca Arghezi ori Barbu, al doilea autor al unui bilețel scris pe patul de spital şi în care îi comunica lui Dumnezeu că El nu există decât dacă în cer Barbu îşi va regăsi toți iubiții câini pe care-i înmormântase sub copacul din curte.
Nu am idee ce vorbeşte devotul poeziei cu Creatorul cuvântătoarelor şi necuvântătoarelor, dar paginile sale sunt ale unui mare critic literar şi ale unui om pe măsură.